Tribuna, noiembrie 1888 (Anul 5, nr. 248-272)
1888-11-25 / nr. 268
Anul V Sibiiu, Vineri 25 Noemvrie (7 Decemvrie) 1888 Nr. 268 V___, - --------------------------------------------------------------------------------------■ r ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună (S5 cr., l/1 an 2 fl. 50 cr., l/l an 5 fl. 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 16 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl 20 cr., Va an 3 fl 50 cr., Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: Vi an 10 franci, Va an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. "e: crin INSERTIUNILE 3 Un sir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiuu, 24 Noemvrie s v. Falb, cunoscutul meteorolog, nu se ocupă, şi cu meteorologia politică. Nici nu prevestesce darurile „critice“ din schimbările ce se perondează în atmosfera politică. Tot aşa de puţin sguduituri „suterane“ politice, pregătite uneori de mâni lungi şi nevăzute, mai de multe ori de imbecilitatea acelora, care trăesc în Închipuirea, că ei şi numai ei au luat în arendă toată înţelepciunea politică. Va fi cu toate acestea undeva vreun Falb şi pentru fenomenele politice, precum unul este pentru cele din natură. Deosebirea între unul şi altul, presupunând, că există şi de felul al doilea un Falb, ar fi, că d. e numai acela, care se ocupă cu meteorologia fisică anunţăfilele critice, ca oamenii să nu fie surprinşi de dînsele. Celalalt însă, care se ocupă cu meteorologia politică, reface zilele critice, desigur ca să se deprindă fiecare a ceti însuşi pe stelele evenimentelor politice şi să-şi prevestească fiecare singur ceea ce are să se intemple. Dacă, şi care din metodele acestea e cea mai bună şi mai practică, lăsăm să judece cetitorii înşişi. Atâta nu va strica, dacă vom zice Şi din parte-ne, se poate, ca fiecare metodă să-şi aibă partea sa bună. După întâlnirea cea cordială a monarchilor la Viena în toamna trecută, după toastele de atunci şi ciocnirile repeţite de păhare, cam pe neaşteptate a venit răsboiul de Ziaret despre care am luat şi noi unele notiţe. Lumea a stat uimită şi a privit la încăierătura dintre Ziarele pruso-germane şi austro-unguresci, fără a-şi sol da seamă despre „cum se poate“ al încăierăturii. Sânt vre-o 4—5—6,jde de când viforul ce se răscolise cu multă vehemenţă s’a domolit. A fost rău sau a fost bine, că am fost surprinşi dejilele „critice“ ale răsboiuluijiaristic ? Deodată cu domolirea lui a încetat oare şi răsboiul cu totul şi n’a lăsat oare-care urme după dînsul? Ca răspuns la întrebarea dintâiu Zicem, că a fost bine, că (jiU »critice“ au venit pe neaşteptate. O parte considerabilă din presa dela noi n’a fost pregătită şi de aceea n’a avut timp să-’şi tocmească guriţa, ca cocoama din poveste, înainte de ce pleca la biserică. Aceeaşi presă dar’ s’a şi presentat în public cu guriţa ei obicinuită şi nu cu cea prefăcută, care lamjbe mari internaţionale are numai surîsuri de bunăvoinţă pentru străinătate şi de laude proprii pentru pretinsa marinimositate din iauntrul ţerei sale. A fost un malheur surprinderea pentru acea presă anumită. Sunt însă malheur-uri în lumea aceasta, care pe cât se par de stricăcioase celui-ce ’i-se întâmplă, pe atât de folositoare sânt pentru publicul cel mare. Se par, fiicem, pentru că malheur-urile în mare parte pot servi de învăţătură şi celui-ce ’i se par stricăcioase. Lui „Pester Lloyd“ mai cu seamă ’i s’a întâmplat acum în resboiuljuristic din cestiune a eşi în public, nu cu guriţa tocmită pentru sărbători mari internaţionale, ci cu cea obicinuită şi uneori cam nespălată, în nebăgarea sa de seamă ,şi-a uitat, că el poate vorbi cel mult în numele unui partid din Ungaria şi că vorbesce la adresa unui aliat puternic al monarchiei, şi a ameninţat viteazul, că Austro-Ungaria poate deveni centrul unei coaliţiuni antigermane. Este un malheur acesta, care cu toate căi s’a întâmplat lui „Pester Lloyd“, trebue să fie foarte penibil în anumite cercuri înalte. Şi este multă raţiune, ca penibil să fie. Căci este solut, ca ceea ce lui „P. Lloyd“i se întâmplă, nu se întâmplă numai lui singur. Este lung şirul idem petentium. Ear’ şirul acesta îl compun aceia, care sunt cu rolul de conducere în sferele mai înalte ale politicilor maghiari. Aceeaşi penibilitate însă nu rămâne îndreptată numai spre regiunile cele înalte şi mai înalte. Ea se îndreaptă şi spre regiunile inferioare, care sânt condamnate sau aşteaptă de voe bună a fi conduse. Dacă în sus penibilul poate fi provocat de idea, că prin nechibzuiri cum sânt ale lui „P. Lloyd“ se pot provoca susceptibilităţi păgubitoare pentru vara monarchiei înafară, în jos penibilul se poate nasce din observarea, că conducătorii sunt lipsiţi de vederi clare, indispensabile pentru conducere. Şi faptă este, că vederile, dupăcum s’au manifestat şi cu ocasiunea răsboiuluijuristic, în grupul lui „P. Lt.“ nu sânt tocmai clare. Căci clare dacă ar fi, nu s’ar mâtdri cu ameninţări faţă cu Germania, în care tot a acelaşi grup îşi punea cu alte ocasiuni toată nădejdea, şi faţă cu ceealaltă străinătate şi faţă cu ceialalţi locuitori ai monarchiei austro-ungare. Şi, o năpaste! Pe acelaşi grup, în aceleaşi momente, îl ajunge şi altă nenorocire: afacerea Steinacher în şi afară de parlament. Afacere, care, oricât de scurtă mi-a fost durata, a revărsat o lumină nouă asupra stărilor interne din partea monarchiei, de unde „cestiunea naţională era de mult dată afară“. Viforul a trecut, însă e lucru foarte anevoios a spune, dacă a trecut de tot şi pentru totdeauna. Cu alte cuvinte răspunsul la a doua întrebare nu e atât de uşor. S’ar pută cu toată domolirea viforului, ca urme latente sau patente să rămână în urmă-’i. Presa oficioasă de la noi şi din Germania asigură în timpul din urmă în toate chipurile, că intimitatea cordială e de amândouă părţile restabilită. Imposibil lucru nu este ! Vorba este, că oare, întrucât priveste monarchia noastră, tot pe aceleaşi base? Tot cu naţionalităţi nemulţumite dincoace şi dincolo "Se vaita, plus cu veleităţi de a ameninţa, că Austro- Ungaria poate deveni centrul unei coaliţiuni antigermane, mai în acelaşi timp, când se pune atâta pond pe alianţa cu Germania ? Noi nu ameninţăm ca compatrioţii maghiari, de câte ori nu le e ceva pe plac. Raţionăm însă, şi resultatul raţionării fiind totdeauna o consecvenţa logică, ne spune, că scopurile alianţelor nu se pot realiza decât cu factori însufleţiţi. însufleţirea de altă parte numai atunci poate fi mare, când e acompaniată de mulţumire generală. Rămânând lucrurile aşa cum stau astăzi mai ales în ţerile unguresci, unde trei părţi din patru sunt strivite la părete, însufleţirea abia mai răsuflă. Mai ales după ce la toate celelalte neajunsuri se mai adauge şi împregiurarea, că comisiunea financiară a casei deputaţilor din Budapesta la începutul săptămânei acesteia a presentat un raport despre finanţele regatului unguresc, din care, după socotelile «Ziarului „Egyetértés“, resultă, că deficitul anului viitor are să fie mai mare ca cel din anul acesta, mai ales după ce toate şuruburile întrebuinţate cu prisosinţă pentru a crea impozite noue de tot felul, în mod exhauriant, n’au putut împedeca ca deficitul pro 1889 să fie de 166 milioane, eventual de 220 milioane florini. FOIŢA „TRIBUNEI“. Fapta omenească Scrisori adresate unui om Iubite Amice, îndoieli rămân totdeauna, când om vrea să se înţeleagă cu om, fiindcă înţelegerea se face prin semne, eară semnele, fie ele aufiite, fie văfiute, nu sunt gândul şi nu mai ales sentimentul, ci numai indicarea lui; nici mă mir deci, nici mă supăr, dacă’mi spui, că sânt multe îndoelile, care ’ţi-au rămas după cetirea scrisorilor mele. Sânt însă între îndoelile tale, şi câteva, pe care nu trebue să le mai ai. Tu mă întrebi, cum mai pot eu să mă fac judecător în faptele mele, să aleg şi să resonez, dacă este adevărat, că sânt în mine două voinţe, una cea firească, car’ a doua cea luată dela cei ce mă stăpânesc fie prin siluire, fie prin iubire. Dacă-ţi vei reaminti cele fuse de mine, te vei încredinţa, că eu am şi răspuns la întrebarea aceasta. Voim, am fus odată, în fiecare clipă a vieţei noastre suprimarea voinţei, care în clipa acea se manifestă cu mai multă putere în noi, — deci totdeauna numai una voim, voinţă avem. Am mai cris apoi, că voirea întră în consciinţa noastră ca sentiment, care se pune în conflict cu alte sentimente, — eară iubirea este şi ea un sentiment şi poate să ne dee, dacă e cel mai tare dintre toate, unitatea voinţei. ’Ţi-am arătat, că acela, care mă siluesce, nu poate să anihileze voinţa mea, ci numai să mă înduplece a voi şi eu ceea ce el voesce, — deci şi siluit fiind, tot eu voese. ’Ţi-am mai arătat, cum iubirea părintească se ivesce atunci, când omul, privind la copilul seu, îşi dice „Şi acesta tot tu eşti11,— cum deci omul şi în copilul seu tot pe sine se iubesce. ’Ţi-am arătat în sfîrşit, cum împlinirea voinţei de a fi nu poate să fie decât voinţa de a nu mai voi să fii, acel puternic „Dar nu voesc eu!“—adecă cumpătarea, lăpădarea de sine şi înălţarea sufletească, în toate împregiurările dar’ voinţa mea este una şi numai a mea, căci eu voese şi atunci când nu voese, ba mai ales atunci voese eu. Mă mai întrebi acum, de ce trebuia să le pun toate acestea în legătură cu evangelia şi cu cuvintele rostite de apostolul Pavel. De ce ? Pentru că aşa ’mi-a venit mie. Nu am voit şi nu voesc nici acum să te conving, ci numai să ating inima ta; ’ţi-am spus deci lucrurile, care pe mine m’au mişcat, şi ’ţi le-am spus aşa cum ele m’au mişcat pe mine. Eu m’aş simţi foarte nenorocit, dacă n’aş mai pute să cred, că atât evangelistul, cât şi apostolul au fost „inspiraţi“ din aceeaşi atoatesdinţă; mă simt dar’ mângâiat, când admit, că ei au dreptate şi că nu pot să fie în contrazicere unul cu altul. Tocmai de aceea însă m-aş simţi foarte nemângăiat, dacă aş fi eu în contrazicere fie cu unul, fie cu altul dintre dînşii. Iată de ce am pus cele z*se de mine în legătură cu cele Z'se de dînşii. Pentru evangelist nu poate să fie nimic mai „la început11 ca DumneZeu, care e causa tuturor căuşelor, deci şi causa sa proprie, adecă fără de causă. Atunci dar’, când în evangelia de Pasci ’ţi se spune, că la început era „cuvântul"ţi-se spune, că „cuvântul“ acesta era chiar DumneZeu. Şi tu stii prea bine, că în adevăr aşa şi 7*06 evangelistul: „La început era cuvântul şi cuvântul era la DumneZeu şi Dumnezeu era cuvântul“. Altfel eu nu pot să-l înţeleg pe evangelist, car’ evangelistul a vorbit ca să fie înţeles. „Cuvântul după priceperea mea de om simplu, nu poate se fie decât acel „logos11, din care s’a făcut „logica“; şi de aceea nu e decât o deosebire de vorbe, dacă odată Zi° „■cuveni“, ear’ altă dată „voinţă11. Aceasta ’mi-o spune şi Apostolul, când Zice: „Dumnedeu este iubirea“. Căci dacă mai nainte de a se fi zidit lumea DumneZeu era „cuventul“, ear’ astăZi DumneZeu este „iubirea“ numai o deosebire de vorbe, dacă odată Zi „cuvântear’ altă dată „iubire“. DumneZeu şi „la început şi în urmă, şi astăZi şi în vecii vecilor e acelaşi, şi toate atributele lui sânt atributele iubirii, eară iubirea nu e decât buna voire. Atunci dar’, când ’mi-s’a spus, că DumneZeu este iubirea, ’mi-s’a spus şi că el este voinţa a toate. Şi dacă bine’mi aduc aminte, tot Apostolul Pavel Zice: In Deo sumus, vivimus et moremur. — Deci nimic afară de DumneZeu şi nici un fir de păr nu cresce, nu cade, nu se mişcă fără voirea lui, care ea singură este, veţuesce şi lucrează. Cum ? întrebi tu, — cum pot eu să mă mai fac judecător în faptele mele, — dacă mai admit chiar şi stăpânireacea mai desăvîrşită a acestei voinţe a toate ? "Mi-ai pus în mai multe rânduri întrebarea aceasta şiţi-am răspuns şi eu în mai multe rânduri la ea. îţi voiu răspunde şi acum. Dacă e însă vorba să ne şi înţelegem, trebue înainte de toate să te împaci şi tu, cum m’am împăcat eu, cu gândul, că sânt în lumea aceasta o mulţime de lucruri, pe care le putem crede, fiindcă le simţim, dar’ nu le putem înţelege, fiindcă n’au pentru noi nici o legătură causală. Chiar Schopenhauer, cugetătorul atât de îndrăsneţ şi de încrezut în agerimea lui, ajungând să vorbească despre sentimente, îşi perde deodată avântul şi face mărturisirea anume pentru dînsul atât de frumoasă, că ele sânt ceva ce el nu poate să înţeleagă. Mie î mi a dat prin mărturisirea aceasta şi explicarea tuturor greşelilor lui. Dacă el, omul atât de fericit prin mintea lui cea mare şi atât de îndrăsneţ prin fericirea lui, nici nu voia să creadă ceea ce nu putea să înţeleagă, noi oamenii mai mici, mai umiliţi şi mai stăpâniţi de sentimente, nu putem să ne lipsim de mângâierea credinţei, căci în lumea aceasta nu e numai viaţă şi moarte, ci este şi nenorocire, e şi nefericire, e şi bucurie neaşteptată. Am cetit odată undeva într’o carte, că Confuciu, pentru mine cel mai cuminte dintre toţi oamenii, care le-au dat altora sfaturi, a întâlnit pe unul dintre ucenicii lui Lao-tse. — „Unde te duci?“— îl întrebă înţeleptul. „Mă duc să-i învăţ pe oamenii din ţeara de preste rîu, cum au să trăească, pentru ca să fie fericiţi,“ — îi răspunse filosoful. — „Cea mai frumoasă chemare ţi-ai ales-o! — Dar’ — te rog, — copiii unde ţi ’i-ai lăsat?“ „Nu am copii“. — „Nevastă-ta unde este?“ — „Nu am nici nevastă“. — „Nici copii, nici nevastă nu ai?“ tiner. mmwiiiiiiw magwr.v — Procesul de presă al revistei „Romanische Revue“. Discursul de apărare. (Urmare şi fine.) Apărătorul Coriel Brediceanu: Onorat juriu! în fiecare stat prima datorinţă a guvernului este binele cetăţenilor, fiecare naţionalitate e mai competentă a arăta ce e „bine“ pentru ea, căci precum la individ aşa, şi la popoare cel mai scump tesaur este „libertatea voinţei.“ Am arătat cu date positive, că guvernul actual nu respectează de fel voia naţionalităţilor, ba tocmai contrar de la cele manifestate, stărite a le aşetta în legi, prin urmare drept a avut clientul meu, când a arătat prin o critică severă, dar’ dreaptă, politica greşită a sistemului actual. Cu legea în mână nu veţi pute declara de culpabil pe acusatul, car’ la teoria de asimilare buciumată din partea d-lui procuror ca necesitate de stat, cred, că nu veţi reflecta. Domnilor juraţi! în timpurile vechi, când rafia libertăţii încă nuşi-a fost lăţit căldura sa dătătoare de viaţă preste toate păturile poporului, când conceptele constituţionale şi convingerea de drept nu au fost deşteptat încă „conscienţa naţională“ la popoare, s’a mai putut nepedepsit călca „egala îndreptăţire.“ Afii însă a ignora simţul naţional ce tot se mai desvoartă e mare greşeală; şi respectând alipirea plină de pietate cătră acel simţ pe basa unor teorii politice, a, ţinti la prefacerea sau asimilarea naţionalităţilor e mare păcat şi totodată o încercare periculoasă, care mistue puterile patriei în ambele părţi, şi la asimilatori şi la asimilanţi, şi nasce neîncredere şi nemulţumire. A decreta prin legi „egala îndreptăţire“ şi în faptă a nu o extinde asupra naţionalităţilor, e o procedere culpabilă, care aruncă sămânţa înstrăinării între fiii patriei. Dacă ne fălim, că în toată Europa, ba chiar şi preste Ocean am dus cu graiu viu (Kossuth) vestea instituţiunilor noastre liberale şi democratice, atunci mai nainte de toate aici acasă trebue să respectăm principiul conducător al democraţiei, „egala îndreptăţire“ şi să împărtăşim de binefacerile aceleia în întreaga viaţă publică a statului pe toţi cetăţenii patriei, fără deosebire de religiune ori de naţionalitate, căci numai prin aceasta se va întări fundamentul statului şi numai aşa se va pute ajunge unul din cele mai principale scopuri ale statului, ca toate naţionalităţile din patrie să se contopească în interese şi simţiri. Acest scop însă nu se va ajunge nicicând prin aceea, că aruncăm pe banca acuzaţilor pe toţi aceia, cari arată erorile comise în conducerea guvernării şi lipsele sistemului de guvernare, din contră îmi e frică, că prin pedepsirea astor fel de cetăţeni, îi silim la acea credinţă, că după cele experiate şi petrecute , nu mai e nimic de perdut. Dacă „scopul statului“ sau societatea, respective apărarea acestora ar fi basa dreptului criminal, atunci ar ave înţeles accentuarea teoriei politice de asimilare în acest proces, dar’, d-lor juraţi! nu trebue să uităm, că lasa dreptului criminal nu e apărarea scopului de stat, nu e apărarea societăţii, ci numai şi numai lipsa de apărare a dreptului, care nu cunoasce alt stăpân legitim decât dreptatea“. Dreptatea Vă fiice D-voastre: apăraţi acel drept al cetăţenilor celor buni, ca vinovatul să fie pedepsit, şi apăraţi dreptul acusatului, ca dacă nu e vinovat să nu-’l ajungă nici o pedeapsă, şi fiindcă sper, că am dovedit, că clientul meu e nevinovat, mă rog a-’l achita. în duplică apărătorul a răspuns la necualificabilele atacuri ale procurorului, care se vede, că cu orice preţ voia să-l scoată din răceala impunătoare, următoarele: 1. La îndrumarea, că în contra Sârbilor să ne plângem — şi nu în contra Ungurilor — căci aceia ne-au împedecat în desvoltarea naţională, — răspunsul a fost: Când Sârbii ne-au asuprit, ne-am plâns şi ne-am luptat şi Domnul ne-a ajutat de ne-am scăpat de ei; — acum ne luptăm contra tuturora, care pun pedeci desvoltării noastre naţionale şi bisericesci, şi avem speranţă, că precum ne-am scăpat de Sârbi, şi de aceste rele ne va ajuta a ne scăpa. 2. La gravamenul apărătorului, că guvernul nu a iertat în contra legii positive a înfiinţa în Caransebeş şi în Arad gimnasii române pe bani românesci, — strigă procurorul: — „Bine a făcut! Căci vă ajutaţi la Beiuş cum sciu studenţii gimnasiului român“, — şi răspunsul a fost: Mă mir cum se pot amesteca copilării de acestea cu drepturile garantate unui popor, şi dacă ar fi admis aceasta, atunci al legii ar trebui să sune astfel: „Să se dee drept Românilor a-’şi înfiinţa din fondurile proprii gimnasii naţionale, — dar’ dacă un nesocotit va rupe steagul maghiar, să peardă naţiunea română acest drept“. 3. La afirmarea procurorului, că nu Maghiarii răpesc drepturile naţionalităţilor, ci acelora nu le trebue, căci Românii sunt