Tribuna, noiembrie 1888 (Anul 5, nr. 248-272)
1888-11-27 / nr. 270
Pag. 1078 In articolul seu din Nr. 283, „Kolozsvár“ citează în traducere după altă traducere a lui „Hermannstädter Zgt.“ un pasagiu din adresa părintelui Miron, prin care scoate la iveală, că adresa vorbesce de un „imperiu“ și de „restabilirea metropoliei gr.-or. a Rom â n i l o r din Ungaria şi Transilvania. Spune apoi, că adresa dă expresiune credinţei neclintite a Românilor, care credinţă se manifestează şi în fapte. Amintirea imperiului şi a Transilvaniei separat de Ungaria, în care „Kolozsvár“ vede un fapt contrar constituţiei, în considerarea patriotismului recunoscut al Inaltpreasfinţiei Sale, oficiosul le atribue numai unei greşeli de formă şi nu impută metropolitului altceva, decât că n’a luat la reviste mai severă conceptul secretarului sau al persoanei, care a redigeat adresa. Cât despre credinţa Românilor, „care se manifestează şi în fapte“, oficiosul spune între altele următoarele: „ . . . Românii — ca şi alte naţionalităţi — se agaţă de orice ocasiune, pentru a accentua în mod demonstrativ loialitatea lor faţă cu dinastia. Nu tragem la îndoeală sinceritatea sentimentelor. Dar’ade se bate la ochi, că ei sciu să facă deosebire între credinţa ce datoresc Domnitorului şi credinţa ce datoresc statului. Această loialitate este unilaterală. Prin fapte ea s’ar manifesta numai aşa, dacă nici-când şi în nimica n’ar separa persoana Regelui de regat. Prin fapte Românii gr.-or. ’şi-ar pute documenta credinţa numai aşa, dacă ar respecta legile (?) sancţionate de Maiestatea Sa şi obligătoare şi pentru Regele şi ar asculta de ele nu numai de silă, ci în deplină sinceritate. Aceasta însă nu este aşa, între „cel mai mult ca un milion şi jumătate“ de Români gr.or. sunt foarte mulţi, ale căror fapte nu consună cu expresiunea loialităţii din adresa trimisă în numele lor. Regele şi statul sunt una şi nedespărţită. Cine este credincios Regelui, trebue să fie credincios şi statului, constituţiei şi tuturor legilor lui. Cine însă neagă organizarea în vigoare a statului, acela judecă fără respect asupra guvernării Regelui. Singur Maiestatea Sa a spus foarte hotărît în mai multe rânduri, că nu cunoasce şi nu sufere două feluri de credinţă, două feluri de loialitate. Că în asigurările cuprinse în adresa Românilor gr.-or. nu se află acea unilateralitate, despre aceasta vorbească faptele, pe care le vedem în toată sfiua în credinţa fraţilor noştri Români“. Ea se a jică, car’ insinuarea de atâtea ori repeţită şi niciodată dovedită, că Românii sunt duşmani ai statului, ai constituţiei şi ai legilor. Trecem mai departe, în numărul 284 al lui „Kolozsvár“ se debitează următoarele probe de cunoscinţe şi adevăr: . . . Această adresă nu arată nici un progres de la visitele Regelui la Seghedin şi Cluj încoace. Cuvintele aurite aici au sunat degeaba. Sinodul (?) gr.-or. încă tot nu recunoasce uniunea, încă tot vorbesce de Ardeal, Ungaria şi Bănat, şi lui ca corporaţiune bisericească îi place să nu iee în considerare noţiunea unităţii statului ungar basată pe lege. omul crescut în iubire, m’a făcut să alerg rătăcind ani îndelungaţi, să scrutez, să răsfoesc cărţile învăţaţilor, să mă frământ în mine şi să mă opresc în cele din urmă, noaptea şi eu singur, în pragul bisericei şi căit şi mângâiat săfie: Tu, Doamne, teii, card eu cred şi, iubind, îi plâng amar pe cei ce nu mai pot se creadă ! Eu am căutat cu multă însetare mângâierea sciinţei, dar’ n’am găsit nici în cărţile învăţaţilor, nici în capul meu, decât mulţumirea de a-’mi fi împăcat gândurile: mângâierea sufletească, pe care ’mi-o dăduse iubirea învăţată dela mama mea, pacea dintre mintea mea şi inima mea n’am găsit-o decât în arta inspirată în musica lui Beethoven, în marmura cioplită de măiestri mari, în pânzele lui Rafaele, în operele scrise de oameni, care au vorbit sub stăpânirea iubirii covîrşitoare, numai atunci am găsit-o, când am ajuns să înţeleg, că iubirea m’a făcut ceea ce sânt şi că numai prin iubire mă pot ferici. Singur Dumnezeu însă le iubesce toate deopotrivă şi singură iubirea lui este fără de margini: eu omul am să mă mărginesc şi în iubire potrivit cu slabele mele putinţe. Lumina mângâierii nu ’mi s’a ivit dar’ decât atunci, când m’am întrebat: Omule! Ce ai tu se iubesci mai presus de toate şi pâna unde are să meargă iubirea ta, pentru ca mereu vesel, mereu avântat, mereu mulţumit să treci prin viaţă ! ? întrebarea aceasta e punctul de plecare al întregei înţelepciuni omenesci, al filosofiei practice, al moralei fie religioase, fie politice, fie sociale, al esteticei şi mai presus de toate al pedagogiei, pentru mine cea mai înaltă şi mai de căpetenie dintre toate ftiinţele. Ca şi când ar trăi tot sub absolutism, aşadară ca corporaţiune bisericească face politică. „Aceasta tot aşa a fost în biserica gr.-or.“ Spune apoi, că dela unire încoace Românii gr.-or. totdeauna s’au răzimat pe bisericile gr.-or. din Serbia, Bosnia şi mai ales din principatele române. „De secoli durează acest contact. Neuniţii totdeauna au considerat România de patria lor. Un Sinkai, un Petru Kacov (Maior?) n’au emigrat, pentru că au fost catolici. Bărbaţii distinşi ai greco-catolicilor ’şi-au valorat aici în ţeară influenţa şi talentele. Un Mureşianu, un Cipariu, un Bariţiu au servit aici literatura română şi au ostenit pentru înaintarea culture! românesci în Ungaria. „Dar’ nu aceasta o experiăm la ceealaltă parte. îndată ce un bărbat scie mai mult decât a, ceti şi scrie, îşi adună boscârţele şi se duce. Şi dacă odată ’şi-a scos piciorul de aici, scie foarte bine ce interese servesce. Şi pentru aceste interese face propagandă stabilă. Ear’ legătura cu aceşti bărbaţi nu încetează. „România încă se silesc s a întreţină legăturile acestea, într’o vreme a subvenţionat biserici gr.-or., ca pe cea din Braşov, şi prin aceasta a ţinut comunităţi bisericesci din Transilvania în dependenţă. Dacă dintre grecoorientali s’a ales câte un talent, acela a lucrat pentru România, şi al greco-catolicilor este meritul, că aici între hotarele patrieişi-au valorat influenţa şi talentele. „Că pe noi ne urăsc în România, aceasta este succesul Ziariştilor gr.-or. din Sibiiu, care în toatăziua inundează presa din România cu calomnii neruşinate contra noastră. „Slavici bine s'a, exprimat şi a exprimat cu o cale şi vederea cercului aceluia, că, pentru ei soarele răsare în Bucuresci! „Sub asemenea împregiurări cum să se poată întări în biserica gr.or. spiritul constituţional? Sinodul trimite deputaţiuni la Regele, dar la Viena, pentru ca Maghiarii să nu fie împregiurul Lui. Sunt obicinuiţi cu tradiţiile lui Şaguna, care conducea la Olmütz şi Viena distinsele deputaţiuni, care pretindeau pe teritorul statului „teritor separat românesc“. Spiritul lui Şaguna mai ispitesce încă. „Şi Miron Roman? „Cinste şi respect lui Miron Roman, dar’ el n’are destulă putere să înfrâne aceste elemente în biserica sa. Căci cu asemenea ocasiuni ar trebui să-’şi arete sentimentul seu constituţional“, în partea din urmă a acestui articol „Kolozsvár“ combate amintirea „restaurării“ metropoliei gr. or., cricénd, că metropolia cea veche de Alba-Iulia după unire s’a prefăcut în metropolie greco-catolică, car’ actuala metropolie gr. or. este nouă, este opera lui Șaguna, întemeiată fiind din episcopia gr. or., care s’a început numai la 1783 cu episcopul slav Ghedeon Nechitici. După toate acestea oricine vede ce scop are oficiosul maghiar în vedere, când face astfel de comparaţiuni între greco-orientali şi greco-catolici. Din articolul al treilea publicat în Nr. 285 vedem, că s’a convins „Kolozsvár“, că în adresa metropolitului Miron Roman n’a fost vorbă de neconstituţionalul „imperiu“ şi că cu atât oameni înţelepţi şi oameni inspiraţi au răspuns potrivit cu îndoelile şi cu împregiurările timpului lor la întrebarea aceasta. Dacă vreodată în viaţa mea mă voiu bucura în condiţiuni mai potrivite de tigna, de liniştea şi de libertatea sufletească, pe care le am acum, voiu căuta să-mi fac mulţumirea de a formula şi eu răspunsurile potrivit cu împregiurările, cu îndoelile şi cu înţelegerea acelora, la care mă adresez eu. De astă-dată mă mărginesc a-’ţi arăta, cum am ajuns şi eu să-’mi pun întrebarea aceasta, cum întrebarea ’i se pune ea de ea ori şi cărui om, care a simţit odată în viaţa lui toată dulceaţa iubirii, şi cum aceia, care nu ’şi-au pus întrebarea aceasta, ori şi cât de mare ar fi fost mintea lor, au trecut prin lumea aceasta luminând, dar’ răd şi fără de a încălzi pe alţii, ca luna plină prin meciul de noapte. Căci viaţă adevărată numai în inimă este şi lumina caldă şi încălifitoare numai din inimă răsare. Eu, iubite amice, ’ţi-am spus tot ceea ce puteam să-’ţi spun, când ’ţi-amis să faci numai ceea ce-ţi este dat a face cu toată mulţumirea şi să iubesci, dacă ţii ca multe să poţi face cu mulţumire. Ioan Slavici, mai mult îl supără numirea oficială „Ungaria şi Transilvania“. Iată cum se exprimă guvernamentalul. „Expresiunile din „Ungaria şi Transilvania“ în adevăr sunt cuprinse în textul original. Dar din această privinţă am primit desluşirea de tot surprinzătoare, că însuşi ministrul de culte întrebuinţează în mod constant acest atribut. „Avem înaintea noastră mai multe cuverte, pe care ministrul cultelor şi al instrucţiunii publice astfel titulează pe archiepiscopul-metropolit: „Excelenţiei Sale domnului Dr. Miron Roman, archiepiscopul şi metropolitul tuturor Românilor gr. or. din Ungaria şi Transilvania“. „Aceasta Zeu este mare greşeală şi arată o confusie neexplicabilă, care dojanesce în birourile ministerului de culte relativ la formele legale. Firesce, greco-orientalilor pentru aceea tot nu le-ar fi permis să întrebuinţeze expresiunea din gestiune. Redactorii adresei, ar fi trebuit să stie, că ea este necorectă şi vătămătoare. Dar, de altă parte este adevărat, că archiepiscopul nu este dator se fie mai maghiar şi mai legal (sunt ca săsă identice aceste calităţi! Red. „Trib.“) ca ministerul maghiar al instrucţiunii publice. „Cu toată onoarea atragem atenţiunea d-lui conte Albin Csáky asupra acestei greşeli ce taie în constituţie, care în ministerul său se comite, precum se vede, în mod consecvent. Nu încape îndoeală, că oarecare funcţionar subaltern causează acest lucru neplăcut, care neîntrerupt compromite ministerul instrucţiunii publice şi care nu se poate suferi . . . . „Suntem convinşi, că ministrul conte Albin Csáky va dispune cât mai curând ştergerea acestei titulaturi contrare legii. Şi pentru ca acestui abus să se pună capăt odată pentru totdeauna, sigur va dispune nu numai funcţionarilor ministeriali, ci prin ordinaţiune circulară tuturor autorităţilor interesate, capilor bisericesci etc., ca în hârtiile lor oficiale totdeauna să folosească titluri şi expresiuni corecte şi consumătoare cu legile fundamentale ale ţerii“ . . . Greşeală de formă la redactarea adresei, greşeală în minister, titulatură ilegală, abus! — De ce nu şi revoluţie, tradare etc., dacă odată zeloasa reptilie a uitat, că greşeala, ilegalitatea şi abusul sunt basate pe lege sancţionată şi înarticulată! Vom reveni în Noul viitor. Fericire casnică. — Novelă. — Da contele Leo Tolstoy. Traducere de Gil. (Urmare.) Dar’ asta a fost o singură dată, că a vorbit cu mine aşa; de altfel ,mi se părea caDrept completare la cele din Nr. 266 al „Tribunei“ cu privire la decedatul Paul Dunca de Satu, ne-a succes a ajunge în posiţie, de a pută publica şi discursul funebral al părintelui asesor consistorial gr. or. din Sibiiu Zachara Boiu, rostit la mormânt în Ziua de 21 Noemvrie a. c. (3 Decemvrie) în numele comitetului „Asociaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura poporului român“. Iată discursul: Deschide, o pământ sacrat, deschide braţele tale şi cuprinde la sinul tău încă un călător ostenit, ajuns la capătul peregrinagiului şi când s’ar simţi în traiul nostru tot atât de bine ca şi mine, car’ eu mă simţiam atât de fericită şi fără de griji! Când îi era lui urît câte odată, mă mângâiam cu cugetul, că şi eu am suferit pentru el de urît la ţeară; dacă relaţiunile noastre s’au schimbat întru-câtva, socotiam, că totul se va întoarce în ogașa cea veche, îndată ce vom fi la vară earăși singuri cu Tatiana Semenovna în casa noastră din Nicolsc. în chipul acesta trecu earna fără să bag de seamă și cu toate proiectele noastre râmaserăm chiar și preste Paşci la Petersburg. în Dumineca următoare ne pregătirăm în sfîrşit de plecare. Totul era pachetat, bărbatul meu îşi isprăvise terguelile de cadouri, de flori şi de lucrurile trebuincioase pentru viaţa dela ţeară, — toate erau gata şi el se afla într’o disposiţie foarte drăgălaşe şi veselă. Atunci ne cercetă pe neaşteptate verişoara lui şi stăruia să mai îngăduim cu plecarea pănă Sâmbăta viitoare, pentru de a mai pute visita serata contesei R. . Ea ceea că contesa R. , mă învită cu toată stăruinţa, că principele M., care se află de present în Petersburg,şi-ar fi exprimat încă la balul din urmă dorinţa de a face cunoscinţă cu mine şi că numai de aceea o să se presenteze la serata contesei, şi că el susţinuse pretutindenea, că eu sunt femeia cea mai frumoasă în Rusia; oraşul întreg va fi acolo, — cu un cuvânt: ar lipsi lucrul cel mai de căpetenie dacă n’aş cerceta soareaua. Bărbatul meu stătea în capătul celalalt al odăii şi conversa cu oarecine. „Ei, vei veni, Mario?“ — întrebă verişoara. Şi largi poiene triste rămân în urma lor . . .“ (Alexandri). Da, pădurea cea veche se răresce; dar’ oare creste alta tinără în loc? Să rugăm pe Atotţiitorul, care conduce soartea popoarelor, ca pe când cad unul după altul stejarii cei bătrâni, să odrăslească din sămânţa lor alţii tineri, tot de asemenea soiu bun, tot de asemenea tărie şi trăinicie. Da, acolo să înălţăm privirile şi inimile noastre, Zicând cu psalmistul: „Că de voiu şi umbla prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voiu teme de rele, că tu cu mine eşti: toiagul tău şi varga ta, acestea m’au mângâiat! (Psalm 22. 4.“) Da. „Nu te teme, turmă mică, căci cu tine’i Dumnezeu! Cel ce te-a purtat lungi secoli printr’un jug amar şi greu, „Poimâne plecăm la ţeară“, — răspunsei cu trăgănare şi privind înspre bărbatul meu. Ochii noştri se întâlniră şi eu mă întorsei repede. „îl voiu îndupleca să mai rămână“. — Zise verişoara mea, — „şi Sâmbătă le sucim tuturor capetele din loc! Da?“ „Asta near răsturna toate proiectele noastre; apoi am pachetat deja“, — răspunsei gata să cedez. „Nu s’ar pută dînsa duce încă de astăseară la principele pentru ca să ’i se presenteze?“ — Z'se acum bărbatul meu din capătul celalalt al odăii cu o tremurare atât de reținută a vocii, precum nu-’l mai auzisem. „Ah, el este gelos! Asta încă n’am observat-o deloc pănă aZi“ — grăi verișoara rîZend. — „Dar’ eu nu o învit de dragul principelui, Sergey Michaylovici, ci de al nostru al tuturor, și cum o roagă contesa R. ca să vină.“ „Depinde dela dînsa“, — observă rece bărbatul meu și eși din casă. Văzusem prea bine, că era mai agitat ca de obiceiu; asta mă durea şi nu-m i dădui răspuns hotărît verişoarei. După ce se duse m'am dus la dînsul. El se preumbla abătut în sus şi în jos în odaie; când întrai în vîrful degetelor, el nu mă auzi şi nu mă văzu. „El se cugetă la casa lui dragă din Nicolae“, — socotii când mă uitai la dînsul. — „Şi vede cu sufletul ceaiul seu de dimineaţă în salonul luminos; se cugetă la pământurile sale, la ţerani şi la oarele de seară în salonul cel mare şi la cinele noastre secrete de noapte. De la Curte, Maiestatea Sa Monarchul a primit Miercuri în 5. c. în audienţă pe nunţiul din Viena, archiepiscopul Luigi Calisaberti. Nunţiul a predat Maiestăţii Sale o scrisoare de felicitare a Papei, precum şi un dar de iubireu. Acest dar e un tablou şi representă pe Maria ţinând pe Isus în braţe. Nu“, — hotărît în mine, — „toate balurile lumii şi toate complimentele tuturor principilor de pe pământ le dau în schimb pentru liniştea lui veselă, pentru desmierdările lui dulci.“ Voiam să-mi spun, că n’am să merg la soare, când se întoarse momentan; mă zări, încreţi din frunte şi expresiunea domoală şi gânditoare a feţei sale dispăru dintr’odată. Iarăşi se oglinda pe ea o perspicacitate însoţită cu înţelepciune şi o linişte premeditată, protectoare. El nu voia ca eu să-’l consider de un om simplu; era o trebuinţă pentru dînsul de a sta înaintea mea ca un semi-Zeu, totdeauna pe un piedestal. „Ce-’ţi lipsesce, Mașa draga?“ — Zise el întorcându-se cu indiferenţă şi calm spre mine. — Nu răspunsei. Mă supăra, că de ce se preface înaintea mea şi de ce nu se arată aşa după cum îmi plăcea mie. „Vreai să cercetezi dar’ serata de Sâmbătă?“ — întrebă dînsul. „Aş fi mers bucuroasă“, — răspunsei, — „dar’ ţie nu-’ţi convine; şi apoi am şi pachetat deja toate“, — adausei. încă nu m’a privit nici odată cu atâta răceală; n’a vorbit nici-când atât de rece cu mine ca acum. „Nu voiu pleca înainte de Marţi şi voiu dispune ca să se despacheteze toate“, — continuă dînsul: — „prin urmare poţi să mergi dacă ai voe. Fă-mi deci pe plac şi cercetează convenirea; nu am să plec.“ (Va urma.) rHIBUNA Un epilogi seu pământesc! Da, lângă venerabilul Archipăstor, care 35 de ani a purtat cârja şi cârma bisericei sale, luptând şi pătimind împreună cu mult năcăjitul seu popor, — lângă venerabilul Nestor al clerului seu, care, canscholarum non unitarum in magno Transsylvaniae principatu nationalium director“, de asemenea a lucrat Ze°i de ani pentru deşteptarea şi luminarea poporului seu, fă, te rog, puţintel loc de odichnă şi iubitului lor fiiu, care a dorit a-şi afla ultimul repaus aici, aici lângă dinşii! Câte sbuciumări şi lupte, câte faceri şi prefaceri ai văzut tu, iubitul nostru veteran acum adormit, în spaţiul de timp al frumoasei tale vieţi de preste 88 de ani! Câte schimbări de sisteme politice înlâuntru şi înafară, câte înălţări şi căderi, câte zile de pace şi de răsboiu, câte momente de fericire şi de nefericire în sinul omenirii! Câţi din aceia, care au intrat deodată cu tine pe arena vieţei publice, au obosit şi s’au retras, câţi s’au poticnit şi au căzut, câţi au dispărut de pe terenul luptei şi chiar de pe al luptei luptelor, care este viaţa! Pe tine te-a învrednicit cerul a perduta toate greutăţile timpului , a ocupa una din cele mai frumoase posiţiuni sociale, a întemeia una din cele mai stimabile familii, a participa Zeci de ani la toate acţiunile mai momentuoase ale patriei şi naţiunii tale, a-ţi câştiga încrederea, iubirea şi stima tuturor şi în fine, ca patriarchal Avram din legea veche, a încheia viaţa ta cu adânci şi bune şi onorate bătrâneţe, fără boală îndelungată, fără dureri consumătoare, ca pruncul ce adoarme lin la sinul cel cald al maicei sale. Căci în cele din urmă a trebuit, după legea cea nestrămutabilă a Creatorului, a trebuit să dai şi tu tributul tău mortalităţii; şi nu numai tu, ci şi mulţi, prea mulţi alţi venerabili veterani ai poporului nostru, înainte cu puţine zile îmormântarăm la malul Târnavei un cuvios moş preot, născut deodată cu tine şi cu secolul nostru, care a lucrat şi a luptat şi el, în modesta sa sferă liniştită, alăturea cu tine în sferă mai largă, mai amplă şi mai sgomotoasă. Cu puţin mai nainte dăduserăm pământului aici în cetatea noastră pe un credincios vechiu apostol al justiţiei, dincolo într’o comună vecină pe altul şi tot cu puţin mai nainte pe alt bărbat aici, pe altul distins la întâlnirea Târnavelor, în alte locuri pe alţii şi alţii, aşa încât ne vine a exclama cu durere: „Sărman popor român, o, cum se răresce, văzând cu ochii, pădurea ta cea bătrână!“ „Din Zi în Z' pădurea bătrână se răresce, AZi un stejar, mâni altul, pe rând se prăbuşesce, ’Ţi-a cercat statornicia, a vădut credinţa ta, Şi-a sa sfântă împărăţie, cum promite ’ţi-o va da! Odichnesce dar’ în pace, onorabil, bun luptător al bisericei, naţiunii şi patriei tale! Aproape trei pătrare de secol, precum la puţini muritori,ţi-a fost dat ţie a lua parte activă la toate ursitele bune şi rele ale iubitei noastre patrii, ale bunului nostru popor, ca funcţionar pe trepte inferioare, ca membru al supremului consiliu guvernial al ţerei, ca deputat al dietei transilvane şi al parlamentului central al monarchiei, şi în câte alte onorifice misiuni cetăţeneşti, politice şi bisericesce, în tot timpul, în tot locul cu zel neobosit, cu modestie nefăţărită, cu credinţă neclătită. Şi când în fine puterile corporale n’au mai putut ţine pas cu cele spirituale, atunci ai deschis vistieriile cele bogate ale îndelungatelor tale experienţe, plinind cu fructele acestora îmbelşugat lipsa acelora! Dar, cu deosebire, când razele cele risipite ale vieţei noastre spirituale au început a se concentra, ca într’un spectru, în iubita noastră „Asociaţiune transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român“, atunci tu ai fost unul dintre cei dintâiu, care au înţeles vocea datorinţei lor firesci cătră mama comună şi au emulat în nobila ambiţiune, de a se face întemeietori, sprijinitori şi apărători ai ei. Şi pe când alţii, chiar şi mai tineri, sub greutatea timpurilor au slăbit şi au obosit, pe atunci tu în tot decursul vieţei ei de 27 ani până acum n’ai lipsit nici un moment dela datorinţa ta. Şi aşa cu drept cuvânt se poate zice despre tine, precum despre puţini alţii dintre contimporani, că ai conlucrat la aratul şi sămănatul ei şi te-ai bucurat şi de primele ei secerişuri mai mănoase! Drept aceea, întrucât în nobila noastră „Asociaţiune“ palpitează însăşi inima poporului român transilvan, ea vine a-’ţi da, după datina străbunilor noştri, sărutarea sa cea mai de pe urmă şi a-’ţi aduce aici, pe malul oceanului eternităţii, unde te îmbarci astăzi, prin debilul rost al solului ei tributul seu de adâncă mulţumită şi recunoscinţă. De mulţumită şi recunoscinţă pentru căldurosul sprijin ce i-ai dat în viaţa ta, — şi de duplă mulţumită şi recunoscinţă, căci şi în ultimele disposiţiuni ale nobilei tale inimi ’ţi-ai adus aminte de dînsa. Da, alăturea cu cununa de flori trecătoare ce ea depune ca simbol de iubire şi stimă pe sicriul tău, primesce din mânile mele în numele ei, ca o cunună de flori nevestejitoare, votul ei de pră aducere aminte, de păstrarea cu scumpătate a iubitului tău nume în analele ei şi mai vrîtos în inima ei. Odichnesce dar’ întru Domnul, fiu bun şi credincios al poporului tău şi al nostru ! Fie-’ţi ţărîna uşoară! Fie-’ţi memoria binecuvântată! Fie-’ţi sufletul întru fericire! Have, have anima pia! CRONICA. Nr. 270