Tribuna, noiembrie 1888 (Anul 5, nr. 248-272)
1888-11-26 / nr. 269
Anul V Sibiiu. Sâmbătă 26 Noemvrie (8 Decemvrie) 1888 ■MMBran ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/.2 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V1 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/1 an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru Nr. 269 ÎNSERTIUNILE : Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un immer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 25 Noemvrie st. v. Sântem geograficesce departe de republica franceză şi nu avem în nici o privinţă legături cu dînsa, afară de legăturile de rassă şi de simpatiile, pe care orice popor iubitor de cultură va trebui să le aibă totdeauna pentru poporul francez. Numai conduşi de aceste simpatii privim la cele ce se petrec astăzi în Francia, şi judecata ce ne facem asupra lor nu este dictată nici de ură, nici de preocupaţiune, nici de vreun interes oarecare. Tocmai pentru aceea ne pare rău, că judecata noastră nu poate fi favorabilă. Ne pare rău, că poporul francez, pe care în toate timpurile mari ,l-am văjut în fruntea Europei, astăfji se vede a fi ajuns pe un povârniş, pe care se scoboară repede tot mai jos de pe înălţimea, pe care îl sciam în timpii trecuţi. Nu încape îndoeală, Francia a decăzut sub domnia republicei a treia şi, — ceea ce este mai rău, — decadenţa se pare a nu-’şi fi ajuns încă culmea. Ceea ce am fost eris într’un articol al nostru, publicat înainte de aceasta cu câteva luni, trebue să repetăm şi acum: Francia înlăuntru este desordonată, ear’ înafară isolată. Ear’ această stare de lucruri tot mai mult îi scăresce vaca» şi influenţa ce ’i se cuvine în concertul european. Dar’ nu poporul francez poate fi causa la acestea, ci însăşi republica, sau mai bine dis, politica observată de representanţii republicei. Representanţii republicei? Este greu a ne pune întrebarea: cum este astăzi representată republica franceză şi care sânt scopurile urmărite de representanţii ei. Căci de câţiva ani încoace nu vedem nici un avânt spre o activitate positivă, nici o putere de iniţiativă spre reforme şi îmbunătăţiri, care să salveze statul din piroteala, în care a ajuns. Din contră tot mai cutezătoare se manifestează curentele primejdioase, în care nu putem rede altceva, decât presemnele descompunerii. Nu vom merge mai departe înapoi, decât pănă la timpul, în care a părăsit Jules Grévy scaunul presidial al republicei. Deja împregiurările, sub care el a fost silit să se retragă, au fost de rău augur pentru situaţiunea internă a Franciei. Ca urmaş al său a fost ales actualul president Sadi-Carnot, nu de un partid tare şi destoinic de guvernare, ei aşajicend de toate nuanţele republicane, care toate aşteptau mult dela firea sa conciliantă şi moderată. Fie pentru că această fire conciliantă şi moderată are multă înrudire cu ceea ce se numesce slăbiciune, fie din vina stării abnormale a parlamentarismului în Francia, fie în sfîrşit din orice cause, destul, că aşteptările puse în presidenţia lui Sadi-Carnot nu s’au împlinit. Francia şi astăzi ne presentă aspectul posomorit al unui stat, care se consumă în sforţări zadarnice, fără a fi în stare să facă ceva pentru redobândirea posiţiunii sale perdute. Guvernele franceze, care s’au succedat în timpul din urmă, şi mai mult ca toate cel actual, s’au venit în neputinţă de a păşi cu hotărîre şi cu idei positive în fruntea afacerilor. Ele au fost aduse şi răsturnate totdeauna sub auspiciile disordinei şi ale perplexităţilor, au avut o viaţă scurtă şi câtă vreme au stat la putere, au fost contracarate şi ţinute în neputinţă de a lucra când de una, când de alta, când de toate nuanţele republicane şi chiar de cei mai apropiaţi aderenţi ai lor. Sub asemenea împregiurări ordinea şi bunăstarea au trebuit să dispară şi din ţeară şi din cercurile ei conducătoare, car’ în locul lor s’au ivit şi se ivesc curentele destructive, al căror product au fost afacerile scandaloase ale lui Wilson, Numa Gily, Andrieux etc. Sub asemenea împregiurări nici parlamentul, nici guvernul nu mai conduc poporul, care vădend, că treburile nu merg bine, şi demoralizat fiind prin spiritul impotenţei, care emanează de sus, devine cel mai productiv teren pentru oamenii şi ideile extravagante, cum sânt un Boulanger, Deroulăde şi ceea ce ei representă. Mai adaugem şi greşelile făcute în politica externă, animositatea atât de rău ascunsă faţă cu Italia şi Germania şi preste tot faţă cu alianţa de pace a Europei centrale; mai considerăm în sfîrşit şi cochetăria exagerată cu Rusia, care nici pentru posiţiunea ei geografică, nici pentru ideile şi sistemul de guvernare ce representă nu se potriveste pentru o alianţă folositoare Franciei, ci contribue numai la neîncrederea celoralalte puteri europene şi prin urmare la isolarea Franciei, şi după toate acestea trebue săzicem, că nu putem prevede, când şi de unde ar pută veni îndreptarea relelor şi începutul unei ere mai bune pentru republica franceză. Dar, ceea ce nu poate politica franceză, avem nădejdea basată pe experienţa istorică, că va pută spiritul cel sănătos al poporului francez. Acesta se va ridica sigur nu preste mult deasupra miseriilor gr'M şi va pretinde sanarea relelor şi delaturarea căuşelor lor. Am dori, ca representanţii republicei să poată dovedi prin fapte, că nu sistemul republican, nu forma actuală de guvernare este causa principală a răului. Am dori aceasta, în interesul republicei, căci naţiunea franceză, aflându-o pe dînsa vinovată, uşor s’ar pută întâmpla să se arunce în braţele acelora, care nu representă republica, ci văd salvarea numai în schimbarea actualului sistem de stat, „Romanische Revue“ în Viena. Din isvor competent aflăm, că cu 1 ianuarie a anului viitor această revistă va apără în capitala Austriei. Dl Dr. Corneliu Diaconovich, directorul revistei, a luat deja toate disposiţiunile în această privinţă. Noi înregistrăm spirea cu bucurie şi ţinem, că posiţiunea organului nemţesc, care pănă aci a apărat cu atât zel interesele românesci, a câştigat foarte mult prin această schimbare de domiciliu. Lucrarea politică a revistei „Romanische Revue“ va fi în Viena fără îndoeală mai mănoasă ca în oricare altă localitate a Austro-Ungariei. â FOIȚA „TRIBUNEI". Fapta omenească. Scrisori adresate unui om tiner. (Urmare). Dacă pot și cum pot, — întrebi tu, — să mă fac judecător în faptele mele, se aleg, se resonez? Mă întorc ca totdeauna la începutul vieţei mele individuale. Fă şi tu ca mine. Căci dacă bine şi folositor e să te joci cu copiii, pentru ca să-’ţi dai seamă despre faptele lor, cheia înţelepciunii o găsesci numai în amintirile ce ’ţi-au rămas din propria ta copilărie. Eu eram, precum scii, mare ștrengar în copilăria mea. Nu-mi aduc eu toate acestea aminte, ca vre odată în copilăria mea să me fi încăierat cu vre-un alt băiat, să fi lovit pe vre-un „dușman“ al meu ori să me fi apărat când cineva voia să me bată. Tu scii cum sunt băieții. La școală, pe uliță, la câmp, pe deal, pe sub clăile din grădină, pretutindenea unde se nimeresc mai mulţi, ei se iau la trântă, îşi măsoară puterile în luptă dreaptă, fac claie preste grămadă — şi jocul de cele mai multe ori se încheie cu încăierări. Eu eram la toate ştrengăriile în frunte, dar’ la trântă nu mă dădeam, în luptă nu me prindeam, în claie nu me băgăm, oară când vedeam vreo încăierare, o luam la fugă, și dacă eram urmărit, mă aperam aruncând cu petri în cei ce mă urmăriau, un lucru, la care mă pricepeam de minune. Și stii prea bine, că fricos nu eram. Ernse în mine un fel de oroare constituţională pentru tot ceea ce este o palmă, un pumn, o lovitură, pentru tot ceea ce produce durere trupească, încât în copilăria mea fugiam plângând când vedeam, că cineva bate vre-un cal ori vre-un bou, care astăzi, deşi nu sunt câtuşi de puţin nervos, răcnesc fără de voe când văd pe cineva bătând fie chiar şi numai o pisică, animalul atât de nesuferit pentru mine. Şi totuşi. — Aveam în copilăria mea un amic, pe care foarte mult îl iubiam eu şi poate chiar mai mult îl iubia mama, fiindcă era blând, înţelept, tăcut, frumuşel şi orfan. Tatăl lui murise în revoluţiunea de la 1848 otrăvit, care mama lui, o rudă depărtată şi foarte iubită a mamei, murise şi ea câtva timp în urmă. Astfel Emil rămăsese copil mic la bunicul seu, protopopul, „domnul nostru“, cum îi diceau oamenii, un om de o rară bunătate, care îl iubia cum bunii îşi iubesc nepoţii rămaşi orfani. Mai bună societate mama nu putea să-mi dorească, şi bună era cu atât mai vîrtos, cu cât Emil era cu vreun an mai mare şi în toate privinţele mai înaintat ca mine, deci un fel de „mentor“ al meu. — Apoi, — un lucru, căruia mama îi dădea importanţă, — el fusese altoit de pe mine. Emil me iubia şi el, şi cele mai frumoase reamintiri din copilăria mea, toate ’mi’l aduc aminte şi pe el. El însă era mai mare ca mine şi de o fire poate mai duioasă, dar’ mai puţin năvalnică; mă iubia deci mai puţin decât eu îl iubiam pe dînsul. Astfel foarte adeseori se întâmpla, că el mă îndemna să fac lucruri, pe care nu le-aş fi făcut, dacă nu el ar fi fost acela, care doria să le fac. Din contră eu, care eram şi mai mic şi mai neastâmpărat, restatam cu multă îndărătnicie, când vorba era să facem vre-un lucru, pentru care el putea să fie certat, într’una din zilele de vară întorcându-mă de la şcoală, am trecut pe lângă „plebania“ catolicilor, o casă, care avea vreo şepte ferestri, deci o streşina lungă spre uliţă. Sub streşină erau totdeauna o mulţime de cuiburi de rândunele. Nu m'am putut stăpâni nici asta-dată să nu arunc cu petri în cuiburi, şi din nenorocire una dintre petrile aruncate de mine a sburat în fereastră şi a spart un geam, tocmai din fereastra odăii, în care plebanul cânta la clavir. M’am spăriat, dar’ n’am fugit decât după ce plebanul eşise la uliţă ca să mă tragă de urechi. Sciam, că acum e rău de tot, fiindcă plebanul trecând aşa în plimbare pe lângă noi, se opria câte odată şi stătea de vorbă cu tata, îmi netedia părul şi mă întreba ce am înveţat la şcoală şi când am să trec la şcoala cea nemţească, cară mama îl punea foarte sus pe „popa cel nemţesc.“ Am sosit dar’ plângând acasă și ’i-am spus mamei ce am pățit. Dânsa m’a mângâiat şi m’a încredințat, că vina e a celoralalți ștrengari, care m’au învățat să arunc cu petri și cu care eu nu trebue să mă mai însoțesc. M’am liniștit în cele din urmă. Mama ruse nu era deloc liniștită. La casa noastră erau totdeauna struguri, căci, — aşa fricea „tata bătrân“, — la o casă cum se cade la culesul viilor trebue să beai vin din anul trecut, la tăiatul porcilor trebue să mănânci slănină din iarna trecută, car’ cu „pârgavii“ trebue să duci şi un strugure din anul trecut la biserică. Mama a umplut deci o farfurie cu struguri, — lucru rar în timp de vară, — și m’a trimis cu ea la părintele pleban, ca să-’i sărut mâna, să-’i cer iertare și să-’l rog să primească acei struguri drept despăgubire pentru geamul spart. Mult a ținut pănă ce m’au putut îndupleca să o fac aceasta, dar’ am făcut-o, m’am dus, am cerut iertare, am dat strugurii, ba eram acasă când părintele pleban a venit să mulţumească pentru surprinderea cei s’a făcut şi m’a lăudat, că sânt băiat bun. Eram cu toate acestea foarte tare hotărît de a nu mai arunca cu petri în cuiburile de rândunele, căci rânduneaua, aşaJicea mama, e găina lui Dumnezeu şi e şi păcat să-’i faci vre-un rău. Preste câtevaJile însă Emil a venit la noi şi înspre seară ’l-am petrecut acasă, car’ drumul nostru trecea prin faţa plebaniei. Am început ear’ să aruncăm în cuiburi, îmi era foarte greu să o fac, dar’ o făceam, fiindcă aşa voia Emil, aşa mă împingea şi pe mine firea mea şi nu mă mai puteam stăpâni. Aruncam însă cu mare băgare de seamă, ca să nu mai sparg geamuri. Am spart un cuib, din care n’a cădut însă decât un singur puiu. Ceilalţi sburaseră, precum se vede, căci şi acesta era mare, deşi nu putea încă să sboare decât la distanţe mai mici. Era lucru de sine înţeles, că puiul acesta îi rămânea lui Emil. Nu ’l-aş fi luat eu, Doamne feresce! — dar’ nici el nu ’mi’l-ar fi dat. Am aruncat dar’ mai departe, ca să spargem încă un cuib pentru mine. Emil însă era preocupat de puiul lui şi nu arunca cu acelaşi zel ca mai nainte. Era par’că prea puţin îi pasă, dacă voiu avu ori nu şi eu un puiu. Aceasta mă mânuia. îijiceam deci mereu să arunce şi el, mă aprinsesem, încât îmi venia să plâng, eară el rîdea de mine. în cele din urmă însă tot el a nimerit cuibul, din care a sburat apoi o rândunea. Eu am început să alerg în direcţiunea, în care ea sbura, strigând mereu : Puiul meu! Puiul meu ! — După ce „puiul meu“ era sburat, încât nu-’l mai vedeam, m'am oprit sus pe deal şi m’am întors. Emil râdea de se prăpădia şi eu îl înțeleg acum, căci grozav de hazoasă trebue să fi fost furia, de care eram cuprins. Atunci însă îmi perdusem cu desăvîrșire sărita. Cum adecă!? — Eu îmi călcasem pe inimă și mai rămăsesem și fără de puiu, car’ Emil rîdea! ? Aș fi voit să plâng, dar’ nu puteam. Un lucru necuviincios. Cam la două săptămâni după ce domnul Ioan Slavici a publicat scrisoarea sa din „Luminătorul“ reprodusă şi de noi, în care anume spune, ceeace de altmintrelea este natural, că nu ia nici un fel de parte la nici un fel de afacere publică şi se roagă anume, ca în vederea posiţiunii, în care se află, se fie scos din discuţiunile publice, aflăm în „Kolozsvár“ următoarea desăvîrşită lipsă de bunăcuviinţă publicistică. „Dl Slavici chiar şi din saţ se face important. Publică în „Tribuna“ o declaraţiune, a cărei măduvă este, că el preste tot n’a provocat pe bărbaţii români de preste Királyhágó, ca Alexandru Mocsonyi, Brediceanu etc., se se facă membri ai consorţiului „Tribunei“. Căci trebue să se scie, că pe Slavici ’l-au bănuit cu aceasta. „Apoi ca un atare, care ţine cu mâna sa pe întreg poporul român de chică, care în cele din urmă este o mare putere între Români, scrie, că este adevărat, căşi-a propus să restabilească echilibrul în partidul naţional, care a pornit spre descompunere pentru bănuirile câtorva răuvoitori, dar’ el la aceasta s’a gândit numai; nu a scris nimănui în această materie, căci a venit la mijloc procesul de presă şi el a trebuit să se ducă. „Dl Slavici, care, după cum se vede, se pretinde deja om mare, dă a presupune, că foarte mulţi îl cercetează în singurătatea sa, pe care cu căldură îi sprijinesce cu sfaturile sale. „Din fiecare rend ese la iveală importanţa ce-şi dă şi lauda, că el este o putere. „Un cuvânt ca o sută, dl Slavici este om mare. Acolo dărîma unde vrea şi acolo vindecă unde-i place. „Un lucru este sigur şi acesta este, că spre cea mai mare bucurie a noastră dl Slavici este singur acela, care a spart partidul naţional şi anume a făcut-o în „Tribuna“ sa, luând în bătaie de joc pe confratele seu „Gazeta, aruncând cu noroiu asupra bărbaţilor cu vară ai Românilor şi preste tot, în felul lui Bolond Istók aruncând în noroiu şi mocirlă fără nici un program hotărît, aşa cum a plăcut posiţiunii sale private. „Astfel partidul s’a part, ear’ dl Slavici, prelungă toată importanţa ce-’şi dă, nici după singurătatea sa din saţ nu este persoană acomodată de a conduce poporul român. El conduce pe aceia, care se tem de peana lui, dar’ pe Românii independenţi şi de sine stătători nu-’i conduce“. Va se cjică un publicist închis în temniţă, pentru că a avut curagiul de a-’şi exprima fără frică vederile sale, se roagă de colegii sei liberi să-’l cruţe, câtă vreme nu este în posiţia de a pute participa la discuţiunile publice; car’ colegii sei liberi, foarte liberi şi umbriţi de graţia guvernului şi a fondului de disposiţiuni, publiciştii dela „Kolozsvár“, nu se ruşinează a răspunde la această rugare cu întimpinarea mai sus citată, ale cărei afirmaţiuni tendenţioase, noi nici n’avem trebuinţă să spunem publicului românesc, că numai adevărului nu corespund. Dar’ chiar adevărul să-’l conţină acea întimpinare, ar trebui să înţeleagă „vitejii“ de la „Kolozsvár“, că dacă nu sentimentul datorinţei colegiale, cel puţin bunăcuviinţă ar pretinde, ca să lase în pace pe un om, căruia puterea statuluii-a luat posibilitatea de a se apăra de bădărăniile lor. Ce va să 4XCă aceea, a ataca pe cineva, care nu se poate apăra. Este acesta lucru cinstit şi cavaleresc, domnilor cavaleri dela Cluj ! ? REVISTA POLITICA. Sibiiu, 25 Noemvrie st. v. Iubileul de patruzeci de ani de guvernare al Maiestăţii Sale s’a sărbat în toate părţile monarchiei în cea mai mare linişte, fără sgomot şi în mare parte prin înfiinţarea de fundaţiuni umanitare, conform intenţiunilor Preaînalte. Firea cea sburdalnică a concetăţenilor noştri maghiari însă nu s’a putut pe ună locuri stâmpăra nici cu acest prilegiu. Ieri am arătat felul, cum un diar maghiar ’şi-a dat expresiune indignaţiunii sale, pentru că preşedintele unui senat şcolar a participat şi el în mod oficial la serviciul divin ce s’a săvîrşit înjiua de 2 Decemvrie. Astăzji trebue să înregistrăm un incident mult mai neplăcut, care s’a petrecut în Pojon şi care a degenerat într’o formală demonstraţiune antidinastică. Studenţii de la academia de drept din Pojon împreună cu alţi studenţi de pe la institutele de învăţământ de acolo au arangeat alaltăieri înaintea casei primarului Mergi un darivari. Causa acestei demonstraţiuni a fost, că cu prilegiul representaţiunii teatrale festive din incidentul jubileului de guvernare, musica a cântat imnul poporal, pe care publicul ’l-a aclamat. Dela casa primarului, demonstranţii s’au dus pe promenadă dinaintea cafenelei Stock, unde s’au repetat scenele turbulente, pănă ce a sosit poliţia şi ’i-a împrăşciat. Demonstraţiunile s’au repetat şi ieri şi, după o depeşă telegrafică ce o primesce „Erdélyi Híradó“, demonstranţii s’au postat din nou înaintea casei primarului, unde oratorul lor a declarat, că o asemenea arangeare a representaţiunii teatrale a fost o palmă dată sentimentului comun, ceea ce primarul avea datorinţa să împedece. Tinerimea a strigat apoi „Abzug“-uri atât primarului, cât şi publicului ce eşta de la teatru.