Tribuna, ianuarie 1889 (Anul 6, nr. 6-24)

1889-01-17 / nr. 12

Pag. 46 un Maghiar despre Ungaria şi despre Maghiari. Ne luptăm pe terenul existenţei noastre naţionale, ne luptăm pe terenul culturii noastre naţionale şi ne luptăm pentru dobândirea drepturilor noastre politice, dar, ce se vezi? Toate aceste lupte ale noastre sunt aduse în combi­nare din partea compatrioţilor noştri ca îndemnuri sinistre ce le-am primi de la compatrioţii noştri români din re­gatul României. Fraţii noştri sânt de vină, — aşa raţionează unii din compatrioţii noştri — că noi ne opunem cu atâta verbi­­cie la totul ce se lucră aici în Ungaria. Fraţii noştri ne sprijinesc aşa pe sub mână cu arme şi bani, ca în o bună dimineaţă în locul unde Maghia­rii se simt mai siguri, flacăra revolu­­ţiunii se isbucnească în toată grozăvenia. Aşa apar din când în când articolii în coloanele foilor compatrioţi­ce. Sărmanii compatrioţi!! De sine se înţelege, că publicul ma­ghiar se înfioară, ura de rasă se aţîţă, care în cele din urmă noi Românii de­venim nesuferiţi. Preoţii români, dăscâlimea română şi preste tot cărturarimea română sânt tot atâţia agenţi secreţi, care ar lucra din răsputeri pentru inscenarea acelei mari revoluţii în vederea Daco-Româ­­niei şi spre slăbirea Ungariei şi a ele­mentului unguresc, —­ear’ de aici spre sdruncinarea echilibrului monarchiei noastre! Ce neghiobil!? Şi ce minte slabă îi poartă pe compatrioţii noştri. A redă în atâţia şi atâţia oameni inimici ai patriei şi a te teme de dînşii, fără a-’ţi da socoteala, că de unde vine această frică, însemnează a avă o con­­scienţă foarte plină de păcate. Însemnează a-’ţi vedă fărădelegile şi totuşi a nu te pocăi!! A vedă în un popor vecin cu mo­narchia noastră, în Românii de preste munţi, inimici ai regatului ungar şi cu toate aceste­a accentua veolnic şi pe toate coardele, că „relaţiunile cu toate statele sânt din cele mai bune“, însemnează a desconsidera visele Prea­­înalte şi a desconsidera pe aceia, care conduc destinele monarchiei noastre. Una din două, sau că relaţiunile cu toate statele, — între care şi Ro­mânia, — sânt din cele mai bune, şi atunci insinuările şi văierăturile ma­ghiare nu au nici o valoare; sau că re­laţiunile noastre politice (ca şi cele pe terenul economic) în ce privesc pe Ro­mânia sânt îngrijitoare, şi în acest caz trebue să s zicem, ba să concedem, că politicii maghiari sânt cei mai rezona­­bili, deoare­ce dreptatea pe partea lor este. Rămâne însă întrebarea: cine con­duce destinele politicei externe ale mo­narchiei noastre? Românul, în cunoscuta lui fire do­­moală, nu poate răspunde altcum, decât: Neamțul!! Ear’ când z zicem „Neamţul“, am zis ceva mult, am zis ceva ce-­i cam genează pe compatrioţii noştri, şi ca filolog, n’are nici idee, că poesia dis­pune de frumseţi, la care alte arte nu pot ajunge nici-odată, şi crede, că ce nu e cu­viincios şi potrivit în tablou, nu e cuviincios şi potrivit nici în versuri Este un sistem cu­rios, care nimicesce toată valoarea poesiei. Alt Englez cu aceleaşi gânduri e Addison. Din francezul Caylus (c. XI—XIV), după ale cărui idei poţi măsura cât poate folosi ar­tistul pe poet, dar’ nu mărimea poetului, ce reiese din cuprins, din acţiune, citez o notă de la L e 8 s i n g: „Este hotărît, că un poem este cu atât mai superior ca poesie, cu cât va oferi mai multe imagini şi acţiuni. Refle­­xiunea aceasta m’a adus la ideea, că socotirea feluritelor tablouri ce le oferă poemele poate să ne servească la compararea meritului res­pectivelor poeme şi poeţi. Numărul şi genul tablourilor ce le presentă aceste opere mari ar pute fi un fel de măsură, sau mai mult, o cumpănă sigură pentru meritul poemelor şi geniului autorilor lor.“ Aşa grăesce şi Bat­­teux, ai cărui estetică influenţa pe atunci cugetările germane şi după care invenţia în poesie corăspunde desemnului şi versificarea coloritului. Nu mai citez. Mai pomenesc numai, că şi Lessing a găsit ceva bun, gata, spre pildă la Englezii Schaftesbury şi Harris. Chiar deosebirea ce o face Laocoon, că pic­tura domnesce spaţiul şi că poesiei ’i­ se cu­vine timpul, succesiunea, şi că pictura este astfel silită să se mărginească la u­n moment, aşadar’ două idei de căpetenie ale lui Lao­coon le exprimase şi prietenul lui Lessing, Mendelssohn. Dar’ acelaşi Mendels­sohn nu se putu scăpa de gustul contimporan, când afirma, că şi cele mai subtile idei pot fi înfăţişate pe pânză, când admitea astfel, ca şi Ii genează, pentru­ că Neamţul e cu multă socoteală şi scie prinde lucrurile aşa, încât totdeauna partea cea bună cade în braţele sale. Ei, şi cu toate aceste revoluţia bate la uşă, şi Neamţul nu scie sau nu vrea se scie de ea ! ? I. M. REVISTA POLITICA. Sibiiu, 16 Ianuarie st. v. Legea militară în dieta Ungariei. După o muncă de cincisprezece zile, s’a terminat în sfîrşit şi desbate­­rea generală asupra proiectului de lege militară. în şedinţa dietei dela 26 i. e. n. s’a încercat deputatul Francisc P­e­t­r­i­c­h să mântuească țeara printr’un pledoar de aproape o jumătate de oară, lui ’i-au urmat Adam Majthényi, Emeric S­z­a­l­a­y și Alexiu Pap, car’ Ludovic Messlényi a fost cel din urmă orator, care prin un discurs umo­ristic a raportat mari succese asupra deputaților din stânga. După o pausă a vorbit ministrul de hornul Fej­ér­vár­y şi s’a încercat să combată înainte de toate atacurile ce au fost îndreptate în contra nouelor disposițiuni ale legii militare. în contra obiecțiunilor privi­toare la limba germană s’a provocat la ministrul din 48 Mészáros, care în proiectul seu de lege cu privire la crearea unui institut militar înalt a avut de asemenea în vedere studiarea temeinică a limbii germane. După el, instituţiu­­nea voluntariatului de un an nicăiri nu e pusă pe base atât de largi ca la noi şi rangul de oficer nicăiri nu se câştigă atât de uşor ca şi la noi. Aceasta merită un contra-serviciu oare­care, în decur­sul mai departe al vorbirii sale de aproape două oare, ministrul a polemisat cu Eötvös în ceea­ ce priveşte armata comună, apoi cu Thaly relativ la afir­­maţiunea acestuia, că ar exista familii ereditare, care nu conced ca Maghiarii să ajungă la ceva. La oarele 21/* după amea4i s’a ridicat şedinţa. Astăzi ur­mează discursurile finale. Desbaterea colonială în dieta imperială din Germania, în şedinţa de alaltăieri a dietei im­periale din Germania s’a pus la ordinea idei desbaterea proiectului pen­tru Africa-de-Est. Contele Herbert Bismarck a pus în perspectivă des­luşiri mai de aproape prin Wissmann şi a ac­is, că prin uciderea misionarilor raporturile au devenit şi mai urgente; marina singură nu poate să-­şi ajungă scopul; trebue să coopereze și trupele coloniale. După el a vorbit W­i­s­s­­mann şi a dat deslușirile de lipsă. Bamberger a zis, că cestiunea colo­niilor trebue examinată de­ amănuntul; aceasta nu e o cestiune de partid. Orato­rul arată asupra relelor resultate ale politicei coloniale germane de până acum şi asupra păşirii fără scop a societăţii Africei-de-Ost. El ţine, că motivarea ce se face proiectului e insuficientă, arată asupra experienţelor Franciei în Ton-Winckelmann, că artistul poate produce operele sale pornind de la reflexie, căci ale­goria reflexie este. Lessing rămâne dlar’ ne­ştirbit în importanţa operei acesteia; ea este cea mai clară şi mai consecventă resolvare a problemei, de care se ocupă; şi, după­ cum vom vedea din el, ea e ceva şi mai mult, ea va dis­cuta ânteia­ oară elemente estetice, la care pănă la Lessing nimenea n’a cugetat aşa serios. 3. După aceste notiţe să lămurim ceva şi punctul, dela care Lessing îşi începe cer­cetările sale şi care ne duce prin motivul seu tocmai la răsboiul troian. Grecii, obosiţi de zece ani de luptă, se retrăseseră la mare, lă­sând în urma lor calul de lemn cioplit cât un munte şi plin de ostaşi. Să-’l ducă Troianii în cetate ori să nu-’l ducă ? Ei se pun la sfat şi ascultă de Sinon cel plin de şiretenie pelas­­gică, în loc să asculte de patriotul Laocoon, de preotul ce scutură cu o lovire de lance calul, de răsună armele grecesci în el. Şi toc­mai atunci se apropiau de la mare, dinspre Tenedos, doi şerpi grozavi, lunecând preste apă. Ei ajung, atacă pe Laocoon şi pe feciorii lui, care servesc la altarul lui Poseidon, dând ta­tălui lor ajutor la jertfă; acesta cearcă să-­i mântuească şi cade şi el ucis de muşcătura de şerpe. Troianii au crezut, că Laocoon­­şi-a luat pedeapsa pentru­ că a batjocorit calul sfinţit; dar’ noi mai stim dela scriitorii vechi, că Apollo ’l-a pedepsit tocmai în acest moment critic pentru Troiani, dar’ pentru altă vină, el fusese preotul lui şi-’i pângărise altarul, el şi nevasta lui. Astfel motivul pedepsei ar fi scăpat de obiecţia, că este imoral, căci imoral ar fi, dacă Djeh ar pedepsi pe Laocoon pentru patriotismul lui; vina lui explică astfel pe­deapsa lui aspră. Povestea cuprinde un motiv ce nu se putea să nu fructifice fantasia poeţilor şi ar­tiştilor. Sophocles a lucrat o tragedie, Vir­gil a povestit-o în Eneida sa, sculptorii ne-au creat grupa desgropată la 1506 din ruinele palatului lui Titus, din Vatican. Lessing pornesce dar­ dela comparaţia grupei acesteia cu descrierea epică a lui Virgil şi dela Virgil trece apoi în şirul cercetărilor la Homer, la această a „doua natură. . .“ Rasa acestei grupe sunt treptele altaru­lui ; grupa însăși este alcătuită din trei fi­guri, la mijloc e Laocoon, la dreapta lui picio­rul cel mai mic, la stânga cel mai mare. Vestmintele de serviciu le-au căutat de pe tru­puri. Un șerpe a cuprins piciorul stâng al bă­iatului dela stânga, piciorul stâng al tatălui cu altă încolăcitură, cel drept al tată-seu şi cel drept al copilului dela dreapta cu a treia verigă, şi mai sucindu se şi pe după braţele copilului acestuia, îl muşcă de coasta dreaptă. Al doilea şerpe vine dela spatele lui Laocoon se încolăcesce pe braţul drept al ficiorului dela stânga şi muşcă pe Laocoon, care îşi pleacă capul şi suspină dureros. Trupul lui se strînge convulsiv, pieptul­­i­ se umflă de du­rere, mâna stângă încearcă inconscient să oprească şerpele. Sbiară acest Laocoon ori suspină numai? Este ceva psichic în el sau el este numai expresia durerii fisice? Win­­ckelmann a găsit în el un suflet eroic, con­sei­v, ce se aflesee să-­şi stăpânească durerea; el suspină și nu se teme pentru el, ci mai mult pentru copiii lui, durerea părintească o gă­­sesce Winckelmann în ochii lui dureroşi şi în faţa lui găsesce un protest în contra sorţii Bal în Dobra. Ni­ se trimite o invi­tare la Balul, ce se va arangea de pompierii voluntari din Dobra la 2 Februarie 1889, st. n. în hotelul „La Husar“. Venitul curat este destinat pentru fondul reuniunii, începutul la 8 oare seara. Contribuiri marinimoase se prc­tărî controversa. Am atins-o numai în trea­căt, ca să se vadă cât interes dau erudiţii statuelor, de la care alţii nu cer decât o impre­sie, o plăcere momentană. Ne apropiem de altă controversă. Din ce v­reme este grupa? Lessing se sprijinesce pe un pasagiu din Pliniu şi susţine că-i din vremea primilor împăraţi romani. Dar­ şi din textul acesta nu-i greu să scoţi altă conclusiune şi apoi, şi artistic-istoric judecând, este impo­sibil să nu aşezi grupa în epoca artei ro­di­a­n­e. Ea este atunci ultima manifestaţie a patosului în arta grecească. După Overbeck această artă nu-i deloc patetică pănă la Phi­dias, deşi are obiecte patetice, grupe de luptă. Ci caracterul operei îl determină expresia fi­gurilor. Aceasta lipsesce pănă aici, nu-i ca­racteristica psichică, deci nici patos. Cu Phi­dias şi şcoala lui patosul apare şi în expresie. Dar­ punctul de greutate nu-i în acţiune pus, ci în ideea încorporată. Patosul rămâne pe a doua treaptă, el este subordinat ideii etice. Scopas şi Pratixeles îl emancipează apoi. Niobe este deplin patetică, deşi nu-i exclusiv patetică; patosul ei este stăpânit de ideea tri­umfului puterii aeesci asupra celei omenesci. Ideea te înalţă şi te umilesce deopotrivă. La Laocoon în sfîrşit patosul este exclusiv, scă­pat de amestecul ideilor. Nimic n’a trecut din poveste în grupă. Patosul este singur şi în expresie. De aceea este o „anomalie“ să pui crearea grupei în timpul împăraţilor. Astfel ajungem să ştim, de unde-­şi va începe Lessing cercetările sale, de la com­paraţia acestei statue cu descrierea aceluiaşi mit la Virgil. (Va urma). TRIBUNA King şi ale Italiei în Massalach și se teme, că politica colonială va produce încurcături cu alte popoare. Wind­horst e pentru proiect, căci el consi­deră extârparea negoțului cu sclavi de scopul principal al proiectului, dar’ guvernul are să româna responsabil pentru întrebuințarea paralelor. Prin­cipele de Bismarck a luat şi el cuvântul şi, replicând antevorbitorului, a declarat, că de o contrazicere din partea Angliei nu se teme. Atât în Zanzibar, cât şi în Sa­moa, Germania lucrează în de­plin acord cu Anglia. Neplăceri au existat numai cu organele subalterne, pentru care guvernul nu poate şi nu voesce să fie responsabil. Polemisând apoi cu Bamberger, cancelarul imperiu­lui a spus, că în caşul de față nu se tractează de societatea Africei-de-Ost, ci de civilisaţiune. Trebue să se aibă în vedere apăsarea negoţului cu sclavi şi de aceea trebue să se controleze acesta După discursul lui Windhorst el ţine ca sigur, că va primi proiectul, cu toate aceste se roagă de o pertractare grabnică, căci ar regreta mult o tră­­gănare, fie numai de 4 ori de 5­4 de­ Mai vorbind unii şi alţii la acest obiect, proiectul a fost transpus unei comisiuni de 21 membri. Conflictul dintre sinodul bulgar şi guvernul din Sofia, ziarul rusesc „Graşdanin“ afirmă, că iesuiţii desvoartă actual­mente în Bulgaria o activitate extraor­dinară şi că cu forţa ar voi să conver­­teze pe Bulgari la catolicism. Doi emi­granţi ce s’au reîntors din Rusia-de-Sud ar fi căzut victimă propagandei iesui­­ţilor; unul a fost atât de mult torturat, pănă s’a învoit a-’şi părăsi credinţa, ce­lalalt, care nu a putut fi convertit, a fost deportat şi dus la un loc necunoscut. „Pester Lloyd“ se face apărătorul prin­ţului Ferdinand şi zice într’unul din numerii sei din urmă, că nici princi­pele Ferdinand, nici Stambuloff, nu au vre-o dorinţă de a face din Bulgari catolici. Tot ceea­ ce vor ei este, ca Bul­garii să rămână bulgari şi să-’şi menţină naţionalitatea şi independenţa. Acesta ar fi un program, care n’are nimic de a face cu religiunea, şi dacă episcopii ar fi rămas pe terenul lor atât de scrupu­­loşi, cum a rămas prinţul şi guvernul pe terenul lor, de­sigur nu ajungea lucrul nici­odată la un conflict. Un răsboin european în perspectivă, „W. N­. Extrbl.“ primeste din Londra împărtăşirea, că generalul Wol­­seley a ținut la 25 i. c. un discurs în Birmingham, pledând pentru o grabnică întărire a armatei și flottei engleze, deoare­ce ar fi în perspectivă un puternic răs­­boiu de extirpare european, in­troducerea de obligamentului militar ge­neral în Anglia ar fi, după el, foarte de dorit. Studenţii maghiari şi legea militară. La 26 i. c. s’a ţinut într’o restauraţiune din pădurea oraşului dela Budapesta adunarea prealabilă a studenţilor maghiari, pentru a pre­găti demonstraţia contra proiectului de lege militară. La adunare au luat parte deputaţii Polonyi, Reviczky, Meszlény şi Otto Hermann, va se d­ă tot corifei Kossuth-işti. Dintre institutele academice au fost represen­­tate prin delegaţi: Toate facultăţile universi­tăţii din Budapesta, universitatea din Cluj, academiile de drepturi din Oradea-mare, Er­lau, Pojon, Kecskemet, Cinci­ biserici Caşovia, Debriţin, Sárospatak, Sem­­niţ, Eperjes şi Raab, academiile de agri­cultură din Mănăştur, Alten­burg, De­briţin şi Caşovia, academia de comerciu, academia pentru artele industriale, politechni­­cul şi institutul de veterinărie, toate din B­u­­dapesta. Adunarea a ies de preşedinte cu aclama­­ţiune pe deputatul Geza Polonyi. Un delegat al studenţilor din Pojon a propus să se trimită o deputaţiune la Maies­tatea Sa, care este protectorul scopurilor na­ţionale, dar­ de astă-dată este dus în rătăcire de cătră sfetnicii sei. Aceasta propunere a combătut-o apoi în nu­mele studenţilor din Budapesta farmacistul Ioan Orbán, «picând, că nu se poate cere dela Coroană ceva, pentru­ ce ea de mult ’şi a dat învoirea. El respinge ori­ce fel de petiţiune şi propune următorul proiect de resoluţiune, care a fost primit în urmă în unanimitate, după­ ce studenţii din Pojon­a şi au fost retras proiectul lor. Adunarea tinerimii de ţeară enunţă: 1. Tinerimea Ungariei ia cu adâncă durere spre sciinţă, că petiţiunile ei în ces­tiunea modificării proiectului de lege militară de sub desbatere n’au fost învrednicite a fi luate în considerare nici decătră guvern, nici decătră majoritatea partidului liberal, care sprijinesce guvernul. 2. Disposiţiunea proiectului, după care serviciul voluntarilor pe un an se urcă aşa zicând din pedeapsă la doi ani, ea o ţine stri­­căcioasă pentru naţiune, ear’ pentru tinerime ruşinătoare, şi este sigură, că dacă această dis­­posiţiune va deveni lege, serviciul de doi ani va deveni regula, ear’ cel de un an excep­­ţiunea. 3. Tinerimea maghiară este conscie, că învăţarea unei limbi străine, şi prin urmare şi a celei germane, ar îmulţi factorii, care contribue, ca tinerimea să-’şi poată împlini mai uşor misiunea sa în stat şi societate. Dar’ ea-’şi ţine de datorinţă a da în faţa întregei naţiuni expresiune convingerii sale, că este in­compatibil cu demnitatea naţiunii, când se cere, ca ea să poată obţină gradul de oficer în armata menită pentru apărarea Tronului şi a patriei numai dacă poate depune examenul în limba germană, adecă într’o limbă străină. 4. Tinerimea maghiară este totdeauna gata să apere patria şi pe regele încoronat cu credinţă şi cu jertfirea vieţii, dar­ ea ţine strîns la maghiarismul seu şi la constituţia de 1000 de ani. 5. Tinerimea maghiară protestează săr­­bătoresce contra ori­cărei tendenţe, al cărei scop mărturisit sau tăinuit este germanizarea, nemeritate. Lessing asemenea va vorbi de suspin. Goethe nu neagă activitatea spiri­tuală a acestui bărbat minunat. Spaima şi dragostea părintească îi pare şi lui că-’i mişcă vinele, că­­i­ se urcă în piept, că-’i încreţesce fruntea; şi durerea fizică şi cea sufletească sânt la culme. Dar’ alţii nu se învoesc cu aceste păreri. Spre pildă Overbeck nu găsesce atâta psichologie şi etică în figura lui Laocoon, caracterul lui ca preot şi om nu ne dovedesce un suflet mare; toată mişcarea trupului este determinată de motive curat fizice, de durerea ce­­i-o pricinuesce muşcătura şerpelui, rana, o durere, despre care Lotze observă, că nu-i mai mare decât durerea ce o simţi la scoa­terea unei măsele; mişcările lui Laocoon nu mai sânt spontane, nu mai au nici un scop, ci sânt dependente numai de durerea muşcă­turii mortale. Picioarele fac niste mişcări re­flexe, mâna stângă nu ştie ce face. Laocoon sbiară, sbieretul fixează poziţia ficiorului de la stânga, care se întoarce spre tatăl seu şi se pregătesce la resistenţă, în vreme­ ce fratele lui cade în braţele morţii, dându-l şi ultima ră­suflare. Overbeck nu găsesce decât un mo­ment patologic, presentat cu măiestrie. Alţii nu-’l cred însă, deși el spune, că pentru cine vrea să vadă și pricepe să vadă ceva, părerea lui trebue să fie cea adevărată. Lotze crede, că în grupă este un afect psichic, este senti­mentul grozav ce ’ți­’l produce ideea, că perirea se apropie și că nu-i scăpare. El admite pă­rerea anatom­ului Hencko, după care Laocoon se află în momentul, în care toate mişcările se opresc după o inspiraţie adâncă dureroasă, dar’ el poate erupe şi în suspin şi în sbieret. Suspinul s’ar clătina pe buze. Dar’ fie cum va fi. Nu noi vom ho-o. Tinerimea naţiunii maghiare ’şi-ar pute împlini datorinţa sa cătră patrie şi re­gele încoronat cu însufleţire numai într’o armată naţională ungurească şi astfel lucrul cel mai mic ce-’l poate cere în intere­sul unui serviciu militar promiţător şi gata spre jertfire, este să l i­ se permită a depune examenele de oficer în limba oficială a statului ungar. Din toate aceste se dovedesce numai a­­tâta, că este adevărată zicătoarea Germanului: „ Wie die Alten­sungen, so tswitschern din Jungena. Precum legiutorii îşi aroagă drep­tul de a vorbi în numele ţerii întregi, astfel şi domnişorii aceştia au aerul de a representa întreagă tinerimea din Ungaria şi a-’şi for­mula în numele ei pretensiunile. Să le fie de bine, dar’ multă dobândă n’or prea avea. CRONICĂ. Dela Curte. Alteţa Sa imperială. Ar­­chiducele Francisc Salvator, mirele Ar­­chiducesei Maria Valeria, pănă acuma fre­­cventant al şcoalei de răsboiu, a trebuit să pă­răsească şcoala, după­ ce cununia îi va fi în toamna acestui an, car’ frecventanţii şcoalei de răsboiu n’au voe să se căsătorească. Ar­­chiducele Francisc Salvator este transferat în urma acestora şi va servi pe viitor în regi­mentul de dragoni­­rul 7, care staţionează în Vien­a.* Nuoi şefi de regimente. In locul prin­ţului Alexandru de Hessen, care a murit în săptămânile trecute, va fi numit şef al regi­mentului de dragoni Nr. 6 inspectorul gene­ral al cavaleriei locotenent mareşalul prinţul Croy. Regimentul de infanterie Nr. 86 va purta pe viitor numele comandantului de corp Braunmüller, locotenent-mareşal. Regimen­tul de infanterie Nr. 20, care a purtat pănă acum numele împăratului german F r i d e r i­c, va fi conferit prinţului Enric de Prusia. Afară de cei de sus va mai fi numit şef al unui regiment și comandantul de corp de la Sibiiu locotenent-mareșalul Szveteney de Nagy-Ohai. * Numire. Ministrul de agricultură, in­dustrie și comerciu a numit de referent eco­nomic în comitetul administrativ al comitatului Murăș-Turda pe contele Ladislau Tholda­lagi.* Dl Dr. Victor Babeş publică în „Ro­mânul“ o scrisoare, în care declară, că­­şi-a dat demisia din postul de profesor de bacte­­riologie şi istologie patologică de la universita­tea din Budapesta şi că a făcut paşii necesari să iese de sub protecţia statului unguresc. * Festivitatea de ghiaţă, pe care a arangiat-o ieri seara reuniunea de patinagiu din Sibiiu, a succes pe deplin, deşi ghiaţa începuse deja a se imola puţin. Locul de patinagiu era iluminat cu lampioane. Musica militară a executat mai multe piese până la 9 oare seara. Publicul patinator şi cel pri­vitor era destul de mare. * Nr. 12 Maghiarisări de nume. 1 Budapesti Köz­löny 1.1 publică următoarele schimbări de nume: Ludovic Zsudel în „Zodor­“; Alexandru Dzsbanek în „Dobó“. *

Next