Tribuna, septembrie 1889 (Anul 6, nr. 200-223)
1889-09-19 / nr. 213
Pag. 850 şi din Austria. Cine dintre Români a conlucrat odată la realizarea acestui program, ca după aceea să deserteze dela punctele odată statolite, unul ca acela este un mişel şi trădător al causei române din acest stat. Ear’ cel ce pretinde, ca să ne abatem cu toţii dela acest program, ne cere un lucru, pe care noi niciodată nu-l putem face fără a ne compromite şi moralicesce şi politicesce ca naţiune. Consecvenţa este, că noi Românii din ţerile Ungariei nu lucrăm nimic în ascuns. Lucrăm pe faţă şi în vederea lumii, apărându-ne naţionalitatea şi luptându-ne pentru drepturile ce ne compet în acest stat. Aşadar, nu gravităm în afară. Este drept, răspundem, că mulţi tineri cu studii trec în România. O fac însă aceasta siliţi de împregiurările politice. Şi numai acela o scie, cu câtă durere şi greutate o face aceasta, când se decide a-’şi părăsi părinţii şi fraţii şi a-’şi lua adio dela vatra părintească. Nimeni nu o face această trecere de îmbuibat. Nici nu poate pretinde nimeni dela un tinăr, care a studiat o jumătate de vieaţă pe la şcoale, ca lipsit fiind de pâne, să umble a cerşi pe la uşile oamenilor pânea cea de toatejilele. Omul de omenie se scie preţui şi este totodată şi preţuit de aceia, care-’l cunosc. Trece tineretul nostru în România, şi trece prea mult în puterea numărului oamenilor de carte, de care noi dispunem. Noi o regretăm aceasta, . . . dar’ n’avem ce să facem. Dacă guvernul ţerii noastre ar fi mai milos pentru noi Românii şi mai darnic pentru copiii noştri, desigur patria nu ar fi lipsită de puterea luminării şi a cunoscinţei copiilor noştri. Guvernul însă pretinde de la copiii noştri lucruri nedemne de educaţiunea lor, pretinde renegarea originii lor, pretinde ca ei să se facă coadă de topor, în vederea unor foloase neînsemnate şi trecătoare. Nu pretindă guvernul atari imposibilităţi, ci mai vîrtos fie precât de bun, pe atâta şi de drept faţă cu copiii noştri, şi atunci nu va trece nimeni în România, ci puterile fiecărui tinăr român vor fi la disposiţiunea acestei patrii. Cine trece în România, nu trece ca duşman al acestei patrii, precum nici cel ce vine de acolo în patria sa, nu vine ca să ne aţîţe la disordine. Şi dacă este vorba despre adevăr, patria aceasta se poate în acest punct felicita, că produce atâtea puteri culturale, care suplinesc anumite goluri ce mai au fraţii noştri pe terenul cultural. Noi însă aşa credem, că prin tinerii emigranţi, — dacă nor ceşti rămaşi nu am fi amărîţi pănă în sufletul nostru, — s’ar pută şi mai mult închiega nisce relaţiuni şi mai intime între monarchia noastră şi România. Când nu ar domni neîndestulire între noi Românii de aici, de sigur fraţii noştri din România ar gravita spre noi politicesce, car’ despre noi nu s’ar afla suflet omenesc, care să ne facă imputări de gravitate în afară. Urmarea firească la toate aceste este, că noi nu ne putem îndeajuns bucura de bunăvoinţa, cu care s’au purtat guvernele României până acum faţă cu tinerii plecat la munte. Nu se vorbesce despre altceva, decât despre jocul ce a trecut. Tuturora le pare că s’au trezit din un frumos vis. Mai triste sânt fetele. Ele sânt sprintene, ar fi mai jucat mult. Şi ficiorii s’au dus toţi. Unii le furase chiar şi inima. De se întâlniau două fete la fântână, se puneau pe ghizdele ei şi-’şi spuneau, cum au jucat de bine cu cutare şi cutare, suspinau, mai că nu plângeau. Mai tristă dintre fete era însă Floarea, şi loan plecase la munte, ea rămase cu dorul singură, nu știa când va mai putea vedea pe loan. Floarea nu mai era sburdalnică, ca mai nainte, ochii îi erau totdeauna urneai de lacrimi. Cu cât vremea trecea, cu atât coloarea purpurie de pe fața ei peria și o paliditate îi lua locul. în ochii ei puteai ceti durerea inimii. Se vespecjia ca rasa, a cărei rădăcină o roade un verme. Părinții ei se mirau de boala Floarei, toate babele au fost chiemate, ca să-i descânte de farmec, de deochi, de dragoste, dar’ în zadar. Floarei nui se făcea mai bine. Nopţile neadormite îi secau puterile trupeşei; gândurile cele multe îi tulburau sufletul. Frica cuprinse pe părinţi, Floarea era unicul lor copil, unica lor bucurie, unica mângâiere. Părinţii o întrebau, că ce are, ce o doare, ca să-ş i aline prin leacuri durerea, şi Floarea răspundea, că nu vtie să aibă ceva, ca ea să fie bolnavă noştri emigranţi, şi nu putem decât a le recomanda muncă în toată puterea cuvântului, deoarece numai muncind îşi vor câştiga încrederea tuturor Românilor de bine. Iar’ noi ceşti rămaşi acasă ne vom da toată inştinţa, ca se fim gata în tot momentul să mergem cu inima deschisă acolo, unde ne va comanda Tronul Itabsburgilor. în împregiurări grele pentru monarchia aceasta vom dovedi lumii întregi, că poporul român din această monarchie a fost şi este un zid neînvins şi care-şi cunoasce datorinţele cetăţeneşci fară ca să graviteze în afară. ..! Societatea pentru fond de teatru.*) în numărul 205 al „Tribunei“ a apărut un scurt articol, scris de un Bănăţean. Articolul era întitulat „în causa fondului de teatr“. L’am cetit cu atenţiunea cuvenită, şi deoarece cestiunea este de natură prea importantă, ţin că nu fac un lucru de prisos, dacă intru în discuţiunea ei. Facă şi alţii aşa, car’ adunarea generală a societăţii pentru fond de teatru român, care se va ţine preste câteva z zile, în 29 şi 30 Septemvrie n., la Caransebeş, să cumpănească cu chipzuială materialul acestor discuţiuni şi să vatjă de îndreptări. Societatea pentru fond de teatru român s’a înfiinţat la anul 1870, cu scopul statorit în § 1 al statutelor votate de constituanta din Deva, care di°e: § 1: „Se institue o societate pentru creareaa unui fond, din care cu timpul să fie posibilă înfiinţarea unui teatru naţional-român dincoace de Carpaţi“. Ca să ne putem face idee despre însufleţirea, cu care s’a pus în lucrare înfiinţarea acestei societăţi, însemnăm numai, că la apelul comitetului provisor, instituit în Pesta pentru pregătirea afacerilor, au fost intrat în decurs de 6 luni de dile oferte şi bani în valoare de 3667 fl. 42 cr., ear’ la constituanta din Deva s’au înscris în decurs de trei dile membri cu o sumă de preste 4000 de fiorini. Ear’ ar fi societatea dispune de un capital de preste 50.000 fl. v. a. Aceste sânt lucruri de care trebue să ţinem cont. S’au făcut, şi cu tot dreptul, imputări iniţiatorilor societăţii, că de ce au început să se îngrijască de clădirile Thaliei române, câtă vreme n’avem nici literatură, nici şcoală dramatică şi nici public pentru teatru. Dar’ publicul român, în nemărginitul seu entusiasm pentru idea cea nouă, n’a reflectat de loc la aceste, ci a pus înfiinţarea societăţii în lucrare cu un interes atât de viu, care rămâne aproape fără de părechie în istoria noastră culturală. Vreau să plec societatea pentru fond de teatru român, aşa cum a’a înfiinţat, a fost, se vede expresiunea sentimentului public al Românilor din anul 1870. Şi dacă venia cineva pe atunci cu resonamentul Bănăţeanului din articolul seu actual, ar fi fost huiduit cu unanimitate şi cu indignaţiune. Precum în natură legea de căpetenie este legea desvoltării, căreia l i se supune fiecare organism de plantă, de animal, de corp, de suflet, de individ şi de societate, şi în organismul social-omenesc, tot ea este, care se manifestează şi în vederile generale ale oamenilor, în aşa numitul sentiment public. Toate se desvoaltă cu timpul. Toate progresează. Natura nu dă înapoi! *) întârziat din causa adresei incorecte. Ea ascundea de părinţi întrucât putea durerea sa, ca să nu-i întristeze. Biata fată era în nedumerire. Oare va mai vedea ea pe loan, va mai veni el în sat? Şi dacă Românii din anul 1870 nu erau accesibili a discuta asupra societăţii pentru fond de teatru în înţelesul articolului din Bănat, astăiji sânt. Sentimentul public s’a desvoltat de atunci! Se discută deci! înainte de toate trebue să constatez, că preste tot nu împărtăşesc părerile dlui din Bănat şi îndeosebi nu voiu să susţin argumentele d-lui cu atât mai puţin conclusiunea, la care ajunge. Domnul din Bănat constatează : a) că interesul publicului faţă cu societatea pentru fond de teatru scade peniu ce merge, că b) toată reuşita adunărilor generale se mârginesce la partea aşa numită socială; căuşele sânt: c) că nu ne putem însufleţi pentru o idee, care deocamdată ni se pare nerealisabilă, că nu putem contribui la un capital, de care n’avem speranţă să profităm, în fine ca resultat ni se spune: d) dacă nu se poate se uităm deocamdată colectarea, cel puţin se se ţină mai rar adunarea generală ! Are dreptul din Bănat, dacă se plânge, că interesul puaficului faţă cu societatea din cestiune scade, are drept, dacă toată reuşita adunărilor generale o reduce la partea socială, — dar’ n’are drept să aducă ca causă, că nu ne seim însufleţi, că nu voim să jertfim pentru un lucru, „de care încă mulţi ani putem şi trebue să ne lipsim“. Sau dacă crede, că aceasta este causa regresului în vieaţa societăţii, ar fi avut datorinţa să arete niste mijloace de îndreptare. Căci nu cred, că d-lui socotesce să fie un mijloc de îndreptare „resultatul“, la care ajunge. Este fapt, că interesul faţă cu această societate scade, dar eu aflu căuşele în societate, şi nu afară de ea. Nu publicul poartă vina, că nu se soie însufleţi, ci aceia, care conduc societatea şi care fac parte din ea. Câtă vreme societatea şi comitetul ei se vor restrînge a ţine câte o adunare generală pe an, pentru ca să încasseze nisce parale şi în vreme de un an întreg să nu facă alta, decât să aştepte adunarea generală proximă, — interesul pentru această societate are să scadă neîncetat. Căci unui organism mort nu-i trebuesce decât sapa şi lopata. Băgaţi vieaţă în societate, şi publicul are să o sprijinească! Dar’jiceţi că nu se poate, ne leagă statutele. Vorbă să fie! Oamenii au făcut statutele, şi tot ei pot să le desfacă. Dar’ poate că nici nu este trebuinţă de desfacerea statutelor. Poate că este numai o părere falsă la mijloc, care ţine în cătuşe comitetul societăţii. Eu cred că aşa este. Căci dacă privim mersul societăţii pentru fond de teatru, ni se impune faptul, că oamenii ei conducători consideră societatea curat de o asociare cu scop de a aduna parale pentru un teatru român. Şi scopul acesta se accentuează atât de mult, încât toate interesele culturale se perd din vedere prelungă el. Societatea aceasta, deși are un scop financiar, după părerea mea, este o societate cu caracter cultural. Căci însăși menirea ei, de a face un teatru, este un mijloc pentru un scop mai înalt cultural. Şi Românii din anul 1870 nu s’au însufleţit pentru zidurile înfiinţândului teatru, ci pentru isbânda culturală, pe care o semnifică numai zidurile. Cu un cuvânt, eu socotesc, că una dintre cele dintâi îndreptări în soci e‘ Eu am plecat la munte sus... Tu ai rămas în vale. La munte singur n’am venit, ’Mi-am luat tovarăş „dorul“, Şi el îmijice tot mereu: „în vale 'ţi-e odorul“. Floareo ! De când te-am sărutat, Cumplit pieptul mă doare, Căci inima închisă 'n el La tine-ar vrea să sboare. Odorul sufletului meu De ce nu eşti la munte!? în braţe să te string cu foc. Să te sărut pe frunte! ? loan iubia singurătatea, era trist. Toate încercările prietenilor lui, de a-’l mângâia, erau zadarnice, loan nici nu-’l asculta. Singur Nicolae, cel mai în vîrstă dintre păcurari şi la care loan ţinea mult, îl întrebă între patru ochi de supărarea ce o are. „Ioane“, zise el, „de 10 ani tot cu mine eşti, lângă mine ai crescut, de’ţi lipsia ceva îmi spuneai mie, de ’ţi se perdea ceva earăşi mie îmi spuneai. De ce acum fugi de mine, de ce nu’mi spui ce durere ai, de ce eşti trist? De te doare ceva, spune-’mi, că poate voi sei eu leacul“.tatea aceasta ar fi săi se accentueze cât mai mult menirea ei culturală. Căci dacă se va face aceasta, comitetul nu mai poate să stee pe loc. Trebue să lucre, trebue să dee impulsuri pentru întreprinderi culturale, pentru o activitate mănoasă, care să aibă de scop ridicarea nivelului cultural al poporului, care să pregătească şi public şi literatură pentru acele rînduri, care au să ne consume paralele. Pănă acum comitetul ’şi-a făcut datorinţa, dacă raţiociniile au fost în regulă şi ’şi-a dat raport odată pe an, societatea ’i-a votat încredere şi ’l-a aplaudat. Dar’ dacă se va accentua menirea culturală a societăţii, atunci se va cere mai mult dela comitet. Se va cere să dee seamă asupra felului, cum a încercat să corăspundă acestei meniri culturale. Primit odată acest punct de vedere neapărat de trebuinţă, pentru ca societatea să înflorească, urmează să se statorească principiile generale, după care ar avea să se pună în prabă lucrarea culturală a societăţii. Ear’ principiile aceste generale, societatea însăşi este datoare aşi le statori. Ele pot să fie de multe feluri. Şi atîrnă de la cei interesaţi, ca să şi aleagă cele mai potrivite. Ar fi de principiul, de a decentraliza activitatea societăţii, de a înfiinţa dintâiu mai puţine, apoi după trebuinţă mai multe subcomitete în diferitele părţi locuite de Români, care să ţină viu interesul pentru idea teatrului românesc, care să contribue la crearea publicului şi literaturii teatrale. Şi dacă e vorba să trecem dela generalităţi, ca să vă spun, cum ’mi-aş imagina eu lucrul. Fiecare subcomitet s’ar întruni într’un fel de direcţiune teatrală. Din membrii cei mai capabili ai societăţii aflători în acel districtşi-ar forma o trupă de diletanţi, care să dee pe an baremi două representaţiuni teatrale în favorul fondului societăţii pentru fond de teatru. Afară de aceea ar putea să aranjeze aceste subcomitete serate literare, sociale, concerte şi în sfîrşit orice ce se poate aduce în consonanţă cu scopul societăţii şi ce accentuează menirea ei cultrală. Dar’ (ziceţi: nu permit statutele! Nu e adevărat. §-ul 12 din statutele votate la Deva *) dice expres: „Comitetul va forma, unde va puţi, comitete filiale pentru promovarea scopului societăţii“. Şi de ce nu s’au înfiinţat comitete de aceste pănă acum? ’Mi-ar pare foarte bine să mă lumineze cineva în punctul acesta. Eu nu cunosc motivele. După părerea mea, modalitatea instituirii de subcomitete ar fi cea mai raţională şi mai cu puţine pedeci împreunată, deoarece se basează şi pe litera statutelor. Căci multă vină se mai pune şi pe bietele acele de statute. De câte-ori s’a urgiat vre-o înoire, de câte-ori s’a cerut să facă de acum înainte ceva societatea pentru acel teatru român, — totdeauna s’a curmat orice discuţiune sub cuvânt, că „statutele nu permit“ ! La adunarea generală dela Lipova, ţinută acum câţiva ani, ceruse un oare care Petculescu, pretins director de teatru român, un ajutor pentru organisarea unei trupe ambulante. ’I s’a respins rugarea. Bine s’a făcut, căci n’a meritat să fie sprijinit. Dar’ credeţi, că aşa s’a motivat condusul societăţii ? De unde! T s’a respins rugarea sub cuvânt, „că nu permit *) Alte statute mai noue nu am la disposiţiune. Dar’ nu am cau să se cred, ca acesta, atât de însemnat să se fi şters ulterior din statute, îngriji de mine, îţi spun că n’am nimic“, şi un uşor suspin ieşi la aceste vorbe din pieptul lui loan. „N’ai nimic, fătul meu? Ba ai, şi stiu eu ce. Te-a fermecat, te-a fermecat vre-o fată, suspinul tău ’mi-a spus. Dragostea, Ioane, e boala dracului“, duse Nicolae. „M’a fermecat, şi simt că nu pot trăi fără ea“, răspunse loan tăiând vorba. „Ei Ioane, fii bărbat, nu te lăsa să fii învîrtit de ochii unor fete. Ele se bucură, dacă întorc minţile cuiva, rîd şi-’şi bat joc mai apoi. Aşa va face şi draga ta. Dar’ spune-’mi, cine e fata şi cum o chiamă“ ? „Ea e fata Căşineanului, nene Nicolae, ea nu mă va înşela, nu mă va uita, nu, pe Dumnezeul meu. Ea mă iubesce, ochii ei, gura ei ’mi-au spus. Un înger nu poate minţi, nu poate avea o inimă cernită. Floarea sau va fi a mea sau ... O, de ai cunoasce-o, nu ai vorbi despre ea rău, ai zice că e doamnă să o iubesc“ răspunse Ioan trist. „Văd că o iubesci cu tot focul inimii tale“, zise Nicolae, „nu-’ţi mai vorbesc degeaba. Eu cunosc pe Căşineanu, o cunosc şi pe Floarea, ea era o copilă, când am vădut-o mai în urmă. Dacă te iubesce şi ea, atunci cred că va fi bine. O voi peţi-o pentru tine, fătul meu, acum va fi trist şi vedi-’ţi de ei“. Şi el lăsă pe Ioan singur să cugete la aleasa, la floarea inimii lui .... (Va urma,) statutele“ sprijinirea causei teatrale, pănă când nu se va fi înfiinţat teatrul român (înţelege clădirea). — Tot din aceste motive a rămas baltă afacerea cu premiul de 300 fl. pentru concursul de piese teatrale. Cu un cuvânt, se pare că chiar statutele societăţii sânt, care ne pun beţe în roate, care vor să facă din societatea pentru fond de teatru o curată asociare financiară. Şi dacă chiar aşa ar fi, nu este la loc procederea, de a ne lipi orbiş de litera legii şi să ducem pana la absurd o mică eroare a antecesorilor noştri. Ci trebue să interpretăm statutele astfel, ca să facem destul şi literei şi spiritului. Paragraful, cu care s’a tăiat totdeauna orice încercare, de a Introduce o activitate culturală în societate, este §. 1 (citat şi mai sus): „Se institue o societate pentru crearea unui fond, din care cu timpul să fie posibilă înfiinţarea unui teatru naţional-român dincoace de Carpaţi“. Scopul este deci: un fond pentru înfiinţarea unui teatru naţional, —ear’ fondul acesta numai aşa se poate realiza mai în grabă, dacă nu se dă nimic din el, ci numai se adauge la el. Şi se priveste realizat atunci, când vor fi atâţia bani la disposiţie, ca să se poată îngriji de clădirea teatrului. Aceasta, precum vedeţi, nu este în §., dar’ aşa se interpretase §-ul. Şi eu, care voiu să salvez raţiunea de a fi a acestei societăţi, n’am decât să combat această interpretarea. N’am decât să duc, că sub cuvintele din ..: „se fie posibilă înfiinţarea unui teatru naţional etc.“, nu înţeleg zidurile teatrului, ci înţeleg teatrul ca artă, ca literatură, ca artişti dramatici, ca public iubitor de artă şi numai la urmă şi ca zidire. Care §, din statutele votate la Deva în 5 octomvrie 1870 mă împedecă pe mine să interpretez astfel §-ul 1 ? Desigur,iici unul. Şi de ce să nu-l interpretez astfel, când văd, că numai aşa pot salva interesele societăţii, ba mai mult, numai aşa salvez raţiunea ei de a fi? Căci astfel fiind interpretat-ul, societatea poate da premii pentru piese teatrale, poate subvenţiona o trupă teatrală ambulantă etc., atunci când socotesce, că fondul poate să-şi permită acest lux; dar’ îndată ce este vorba de zidire numai, e evident, că nu se poate spera nici un cretar din fond, pănă când capitalul nu va ajunge la atâtea sute de mii, câte are să costeze zidirea. în caşul prim, societatea are de acum mână liberă pentru de a pute lucra, în caşul al doilea, nu are voe să se mișce decât preste de°i de ani. Repet, că eu resonez aci pe basele statutelor votate în adunarea constituantă de la Deva. Altele nu am la demână, şi deci nu stiu întrucât sânt modificaţi d n cei vechi şi întrucât nu. Eu nu cred să se fi stipulat ulterior în vre-un §., că sub teatru se înţelege zidirea lui. Dar, dacă tot ar fi în nisce statute mai noue alte și serioase pe veci, care n’ar admite interpretarea de aci, atunci este datorința adunării generale din Caransebeş, ca să ceară revisuirea statuelor, să o ceară cu atât mai vîrtos, cu cât din partea ministerului nu cred să se facă vre-o greutate, fiind îndreptările de natură indiferentă, car’ conducătorii societăţii „persoane grate“ înaintea puternicilor dilei, plus: societatea însăşi (poate pentru-că s’a dovedit pănă aci de tot inocentă) are simpatiile Maghiarilor. Dar’ eu cred, că pedecile statutelor nu sânt serioase. Şi dacă s’ar dovedi, că nu sânt, adunarea generală din Caransebeş să interpeleze presidiul şi să facă cei dintâi paşi, pentru a reforma societatea în sensul cum o recer împregiurările timpului şi exigenţele poporului român.* * * Din aceste expuneri reiese de sine, că încă nu poate fi vorba „să sistăm colectarea ori cel puţin să facem, ca adunările generale ale societăţii pentru fond de teatru să se ţină mai rar“. Şi nu poate fi vorba, fiindcă alte sânt căuşele şi alte remediile, pe care le credem noi adevărate faţă cu părerile dlui din Bănat. La orice întâmplare bănuelile dlui din Bănat au fost la loc şi scopul cred că ’şi’l va ajunge, deoarece cestiunea societăţii teatrale va fi scoasă din nebăgarea de seamă, va fi discutată şi vor trebui să urmeze şi îndreptările, care au să ne satisfacă pe toţi. Cât pentru mine, aş dori ca discuţiunea să continue cât se poate mai degrabă, încă înainte de 29—30 a. c. Căci astfel oamenii dela adunarea generală din Caransebeş vor câştiga cu atât mai multe elemente de judecată. Un lucru ce este numai în serviciul causei. 1. Se se accentueze caracterul cultural al societăţii. » 2. Se se înfiinţeze subcomitete. 3. Se se interpreteze statutele după spiritul şi nu după litera lor. 4. Eventual se se revizuească statutele. Aceste sânt pe scurt punctele mai principale, pe care le recomand atenţiunii adunării generale proxime! OU. Să ne suim la munte. Cine este oare acel păcurar, care scoate triste tonuri din bucium şi face codrii să suspine? Cine este el, care din fluiererice domne ce-’ţi umplu inima de dor? De ce albaştrii lui ochi rătăcesc dela un brad la altul, dela munte la vale, dela turma sa ce pasce în linişte la cânele ce-’şi are capul întins, pe labe şi care pare că sufere împreună cu stăpânul seu ? Oare nu ’l-am mai văjut noi ? Ba da, este Ioan păcurarul. De când a văjut la joc pe Floarea, liniştea ’i-a sburat, inima îi este plină de dor. E trist, ca codrul toamna, când îl părăsesc frunzele. El fuge de prietenii sei de odinioară ca de duşmani, nu vorbesce cu ei decât rar, îi place singurătatea, ca neconturbat să cugete la ea, la Floarea. Nimănui nu a spus durerea şi tainele inimii lui, numai munţilor, din fluier şi bucium. Când se ostenesce a cânta din fluier, şi-l aşeartă pe genunchi şi cântau în tainica linişte a munţilor atât de jalnic, încât şi păraiele par a înceta în murmurul lor, spre a asculta câtecul inimii lui loan, care e următorul: Odorul sufletului meu, Te-am părăsit cu jale. TRIBUNA „Nu, nene Nicolae, nu sânt bolnav, dar’ sufer. De ce, nu-’ţi pot spune. Dar’ nu te Nr. 213