Tribuna, octombrie 1889 (Anul 6, nr. 224-249)
1889-10-27 / nr. 246
Anul VI ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fi. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fi. 20 cr., 1f1 an 3 fi. 50 cr., 1/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: * an 10 franci, l/3 an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Vineri 27 Octomvrie (8 Noemvrie) 1889 Nr. 246 WBmmKa&m INSERTIUNILE 5 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un immer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Noemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Sibiiu, 26 Octomvrie st. v. (X) „Alcătuitorul“ de state, oficiosul maghiar din Cluj,şi-a mai arătat odată dibăcia politică. Băgând de seamă, că Saşii sunt greoi, capează anevoie folositoarele sale învăţături, a aflat de bine să le ţină în numărul de Luni o prelegere nouă. Tema este tot cea vechie: Durerea oficiosului din Cluj, că Saşii se vor prăpădi înghiţiţi de Români. Din care causă Saşilor de nou le pune la inimă să se lase de cochetarea cu Românii, căci aceştia au să-’i înghită. Au nesmintit să-’i înghită, fiindcă sânt un neam de oameni foarte periculos Românii aceştia, având o putere foarte mare expansivă. Saşii, după oficiosul maghiar din Cluj, numai aşa pot scăpa de pericolul sigur şi inevitabil de a fi înghiţiţi de Români, dacă cu graba cea mai mare vor alerga în braţele Maghiarilor şi se vor lăsa a fi mistuiţi de dînşii. Se vede, că oficiosului din Cluj ’i se pare, că este lucru cu mult mai onorific, dacă Saşii vor peri asimilaţi de Maghiari, decât de nisce „mojici“ românesci. Noi însă n’avem să ne ocupăm cu tema, dacă în adevăr este lucru mai onorific pentru Saşi a fi înghiţiţi de Maghiari decât de Români. Mai ales nu, pentru câ despre Români sântem convinşi, că nu umblă să înghită pe nimenea şi că nici reuniuni cu tendenţe de desnaţionalizarea altora, cum au concetăţenii maghiari, Românii nu au. Noi n’avem nici să apărăm pe Saşi pentru priceperea lor cea greoaie. De vor afla cu cale, desigur că ei se vor apăra, şi poate că, dacă nu spre mulţumirea oficiosului clujan, spre mulţumirea acelora, care cunosc împregiurările patriei noastre în privinţa istorică-politică şi în privinţa geograficăetnografică, în faţa atitudinii oficiosului clujan, datorinţa noastră este cu totul de altă natură. Căci ce vedem? Ceea ce nu se mai poate vedea nicăiri pe faţa pământului. Un organ al guvernului, fără a ni se fi dat cel mai mic prilegiu, se pornesce fără de nici o sfieală asupra naţionalităţii române. O denunţă şi provoacă pe a treia naţionalitate, pe cea săcuiască, ca să se alieze cu cea maghiară contra Românilor. Pentru ce ? Desigur pentru că Românilor li se însinuă puterea cea mare expansivă şi absorbitoare, ca să-i nimicească şi în cele din urmă să nu mai stea în calea naţionalisării Ungariei în sens maghiar. Nu este aceasta mai mult decât agitare contra unei naţionalităţi? Şi dacă ar face-o un organ Kossuthist sau preste tot un organ din oposiţiune, treacă, ducă-se. Dar, un organ al guvernului, care ar trebuijude a fi să predice frăţietatea între popoarele patriei; (ji deci să-şi dee toate silinţele ca să complaneze diferenţele ce se ivesc între naţionalităţi, să agiteze, să vină şi să 4*°a Saşilor: aliaţi-vă cu noi contra Românilor, pentru câ aceştia sânt inimicii voştri şi ai noştri, nu este aceasta mai mult decât agitare? Care va să trică, Românii dela porţile răsăritene ale monarchiei, întrucât se află în ţerile unguresci, sânt proscrişi. Contra Românilor acestora, prin organul seu din Cluj, guvernul unguresc predică acum, nu mai seim a câtea oară, de sigur extirpaţiune. Este vorba de o invitare cu multă stăruinţă la adresa Saşilor, ca să se alieze cu Maghiarii contra Românilor, şi aceasta nu poate fi în favorui, ci în contra Românilor, aşa cum a mai fost până la 1848. Dacă oposiţiunea s’ar adresa cătră Saşi cerându-le alianţa contra Românilor, aceştia ar avă să recurgă la guvern după ajutor. Guvernul ar fi dator să-’i apere. Guvernul ar trebui să-’i fee sub scutul seu, chiar şi intervenind prin presa ce îi stă la disposiţiune. Acum însă, când însuşi organul guvernului unguresc într’un mod atât de necualificabil dă năvală asupra Românilor, când însuşi organul guvernului provoacă la alianţe contra lor, cine să le fie scutitorul? Scutitorul lor natural, după organul guvernului unguresc din Cluj, le este adversar, inimic. Dela adversar la inimic să recurgă Românii, ca să le vină într’ajutor? Românii stiu ce va să (Jicâ a recurge la un guvern, care le este ostil. Sute de ani au avut astfel de protectori. Sute de ani li s’a amărît existenţa sub astfel de protectori. Va să (jică, au experienţă bogată, ca să poată sei ce are să-’i aştepte, când guvernul ia o posiţiune atât de „părintească“ faţă cu dînşii, provocând alianţe contra lor. Curioase concepte de patriotism trebue să aibă cei dela organul oficios din Cluj, când în loc de a combate revoluţiunea, se fac ei revoluţionari şi predică revoluţiunea şi altora şi îi invită ca să o sprijinească. Ne abţinem dela conclusiunile ce se pot face din asemenea stare de lucruri într’un stat ce se pretinde a fi stat de drept, pentru că noi încă tot nu îndrăsnim a presupune, ca şi guvernul unguresc să fie atât de cutezător, precum vedem că este organul seu din Cluj. Ţinem însă cu toate aceste de datorinţă a nu făca şi a denunţa publicului o împregiurare, care vedem că se repeţesce şi pentru care procurorii de stat n’au nici ochi, nici urechi. Cel puţin dacă cumva şi guvernul va fi consimţind cu astfel de alianţe, aceste să nu surprindă pe Români ca trăsnitul din senin. FOIŢA „TRIBUNEI". Impresiuni de călătorie. (Urmare). Făcurăm programa de a călători cu vaporul pe lacul Zürich, că foarte mult ni-au lăudat prospectele frumoase spre munţi. Dar, când ajunserăm la lac, se lăsă o bură atât de groasă, încât nici la 20 de paşi nu vedeai, am abmis deci de acest program şi ne-am preumblat prin parcul arangiat artificios de pe mal, unde cânta musica cea bună a orchestrei militare. După prânz am făcut cu un tren ascensiunea muntelui Uitliberg. Ajungând pe vîrful muntelui, se făcu semin şi de pe creasta acestuia ni s’a deschis prospect preste tot oraşul, preste tot locul şi cătră Apus se vedeau culmele ametoase dela Albishochwalt şi Schnabel lucind în razele soarelui. Se făcu seară, precând am sosit îndărăt la hotel, unde pachetarăm şi merserăm la gară să ne întâlnim cu compania românească, ca de aici să călătorim laolaltă pănă la Paris. Ni-a şi succes să ocupăm un cupeu noi de noi, şi aşa într’o societate de cunoscuţi ni-a fost mai uşor a petrece noaptea călătorind. Dela Zürich pănă la hotarul Franciei nu am putut vedea regiunile, pentru că era noaptea întunecoasă. Dar’ nici a dormi n’am putut, pentru că din societate când unul, când altul ne voia spune ceva de haz. Numai unul era in companie, care trăgea un somn de invidiat. Da, dormia cu resignaţiune, pentru că două nopţi nu-’şi închisese ochii. Prima noapte a petrecut tot la uşa cupeului, privind îngrozit la abisurile preste care treceam. A doua noapte în Zürich n’a dormit de spaima ce mi-a fost apucat şi de visurile îngrozitoare ce îl treziau din somn. Acum, când mai tare îl invidiam cu toţii, deodată tresare strigând apă! apă! La strigătul acesta toţi am sărit dela locuri întru ajutor, cugetând la ceva nenorocire, când ne dădu de priceput, că ar be, sărmanul. Spaima ni se prefăcu în compătimire, dar’ când am auzit şi a treia oară apă! nu ne-am putut reţine să nu erumpem cu toţii în hohote! Aceea doria sărmanul ce nu era. Dar’ nu a avut mult de a suferi, căci preste câteva minute un fluierat lung ni-a făcut atenţi să căutăm la oroloage şi la programa de curs. Eram oare dimineaţa, când am sosit la Delle, staţiunea frontieră a Franciei. Aici am trebuit să părăsim trenul, cu care am plecat de la Budapesta. Ne-am strîns cu toţii bagajele şi ne-am dat jos din tren, pe peronul gării era un tîrg întreg. Toţi călătorii cu bagagele resfirate şi giamantanele deschise, la ceea ce ne veni în minte, că aici se revidează bagagele pentru vamă. Aici am văzut, că finanţul tot finanţ rămâne, fie în Austria, fie în România, fie în Elveţia ori în Francia. Cu luptă mare am trecut preste revisuire. Dar lupta decisivă şi cea mai resolută am trebuit să o persistăm la ocuparea locurilor în trenul francez. Erau vagoane numai foarte puţine pentru o expediţie atât de mare. Prin urmare eram avizaţi a ne câştiga locurile cu forţă. Noi Românii însă am ieşit învingători toţi laolaltă într’un cupeu. Şi aici am experiat, că dacă e vorba de luptă serioasă, apoi şi femeile îşi fac datorinţa, barem cu gura, ceea ce în astfel de împregiurări poate fi hotărîtor. Cu glorie ne ocuparăm locurile, eternisându-mi în mitite aceste momente pentru istorie cu inscripţia: Lupta de la Delle. Ca învingători am trecut dar’ cu glorie pe pământ francez. începea a se crepa de 4 an’; cu multă curiositate străbăteam cu ochii prin ceaţă, ca să vedem regiunile, câmpiile, maniera de cultivare a pământului şi clădirile franceze. Când se mai revărsă de ei, se puteau vedea câmpiile dâmburoase cu clăile lungi de paie şi căpiţele rotunde de fân ; casele economilor cu păreţi scuipi şi coperişe apăsate din plcuţe şi tinichia; ici-colea se vedeau case acoperite cu trestie şi cu paie. La această privelişte din fereastra cupeului, cugetam că trec prin România. Numai acolo am văzut acest mod de clădire al caselor ţerănesci. Şi ca să fie ilusiunea completă, la staţiunea Troyes, unde trenul stătu câteva minute, văzui un escadron de soldaţi în mers. Cu chipiurile, brusole, decoraţiunile şi armaturile întocmai ca ale curcanilor, care ni-au presentat cu o ocasiune armele la Turnu- Severin. Talia, fisonomia, statura şi paşii resoluţi ai soldatului francez sunt ca şi vărsaţi în modelul soldaţilor din România sau vice-versa. Dar trenul se puse în mişcare şi mă trezesce din această ilusiune, aducându-mi aminte, că ne apropiem de ţinta călătoriei noastre, de Paris. Mai aveam însă de a călători câteva oare, şi ca să ne treacă timpul mai iute, ne concentrarăm toată atenţiunea la privirea regiunilor ce le percurgeam. Terenul pe care ne conducea linia ferată nu era muntos, dar’ nici şes, era un teren marcat prin multe dâmburi şi văi, ca pe la noi prin Bănat. Dar’ după sămănăturile ce le vedeam, aceste nu sünt aşa de fructifere ca pe la noi prin Torontal şi în Cianad, însă sünt foarte bine lucrate şi cultivate pământurile, încât în privinţa producţiunii pot emula cu ale noastre. Vitele ţeranilor francezi sunt bine nutrite, încât aveam o plăcere să le vedem înhămate la munca grea. Vedeam la plug numai câte un cal prins, cărătura şi transportul de poveri se face numai cu un cal. Doi cai se prind la trăsură în Francia numai din lux, precum se face la noi paradă cu patru. Carele de economie şi povară sunt cea mai mare parte numai cu două roate. Dar’ lucră şi comunică Francezii aşa uşor pentru că aceasta se poate atribui acelei împregiurări, că acolo sunt cu totul familiarizaţi cu maşinăriile economice, care se văd pe câmpuri. Trecusem cu trenul prelângi rînduri întregi de care încărcate, de verdeţuri, cu boare, în altele carne şi nutreţ, saci de făină şi altele. O mişcare viu, se vedea pe drumul de ţeară, care ne făcea atenţi, că ne apropiem de Paris. Vedeam la distanţe amăsurate câteva movile în dreapta şi în stânga de noi, care ne desluşise, că aceste sunt fortificaţiunile, redutele Parisului; percurserăm 4 chilometri tot printre sămănături şi legumi, şi trenul mergea tot mai încet, pănă când deodată se oprise într’o hară colosală. Uşile cupeelor se deschiseră şi din toate gurile răsuna unicul cuvânt: Paris! Nu cred, că călătorul de pe oceane, când după multe lupte cu elementele, în fine zoresce pământul dorit, să fie mai emoţionat, decât cum am fost noi, când auzirăm, că am sosit la locul dorit. Eram într’adevăr în Paris; îl puteam dar’ vede cu tot cuprinsul lui plin de bucurie, magii, misterii, pe care din aiujite mai toţi îl cunosc, şi în realitate toţi îl doresc a-’l cunoasce, filosoful chiar aşa ca şi viveur-ul, la REVISTA POLITICA. Sibiiu, 26 Octomvrie st. v. Din parlamentul maghiar, în şedinţa de alaltăieri a venit la ordinea zilei proiectul despre stabilirea listei civile pentru următorii zece ani. Raportului scurt al referentului Ernest Dániel a urmat discursul anunţat al deputatului Gabriel Ugran, care, în calitate de representant al partidului independent, a pledat pentru respingerea proiectului. Basat pe un lung şir de legi şi de exemple istorice, Ugron a cerut pentru Ungaria o curte regală proprie. Prin aceasta să se dee pe viitor fiecărui rege unguresc prilegiu de a simţi împreună cu naţiunea. Discursul seu a culminat într’un proiect de conchis, care motivează şi formulează pretenţiunea unei curţi unguresci, îndrumând pe ministul preşedinte a presenis casei încă în decursul acestui an un proiect de lege despre curtea ungurească. Ministrul-preşedinte a dovedit, că actuala stare de lucruri corăspunde pe deplin legii de transacţiune, şi a arătat propunătorului prin exemple drastice, ce inconvenienţe s’ar nasce, dacă Monarchal ar avă când o curte austriacă, când una ungurească. Dacă cineva voesce cu toată seriositatea să contribue la întărirea legăturilor dintre Coroană şi naţiune, aceluia nu-i este permis să denege chieltuelile curţii şi nu ar trebui să vatăme cu orice ocasiune drepturile şi sentimentele domnitorului. După ce au mai vorbit şi alţii la acest obiect, a urmat discursul final al deputatului Ugran, care a ilustrat din nou primejdiile naţionale şi a zis că ministrul-preşedinte formează pedeca unei înţelegeri între Coroană şi naţiune. Majoritatea a primit apoi proiectul. Cestiunea încorporării Dalmaţiei la Croaţia, în şedinţa dietei croate dela 5 i. c. s’a pus la ordinea 4dei propunerea lui Barcicî cu privire la reîncorporarea Dalmaţiei. Referentul Miskatovici a propus în numele comisiunii ad-hoc trecerea la ordinea 4dei preste această moţiune. El a desvoltat în mod istoric dreptul coroanei ungare asupra Croaţiei, dar’ a spus, că încă nu a venit timpul pentru afirmarea acestui drept. Dacă partidul naţional-dalmatin ar fi voit serios reîncorporarea Dalmaţiei, ’şi-ar fi făcut propunerea în dieta dalmatină, dar’ nu în club. Oratorul ’şi-a exprimat speranţa, că va sosi timpul, când această cestiune se va pută resolva cu ajutorul Ungariei în mod favorabil. Bar ci el a zis, că tocmai acum ar fi timpul cel mai potrivit pentru reîncorporarea Dalmaţiei, deoarece marea majoritate a dietei dalmaţine e croată şi majoritatea dietei imperiale austriace slavonofilă. Dreptul Croaţiei asupra Dalmaţiei e un drept de preste douăsprezece sute de ani şi a fost totdeauna recunoscut de cătră domnitorii din casa Habsburg; e prin urmare datorinţa dietei croate, de a pretinde dela Regele împlinirea jurământului antecesorilor Sei. Oratorul declară, că transacţia cu Ungaria e ilegală , el pretinde reîncorporarea Dalmaţiei pe basa dreptului de stat croat şi recomandă în sfîrşit acceptarea propunerii sale. Comitele-suprem Kovacevici a vorbit în contra propunerii lui Barcicî. Antoniu Starcevici a declarat, că el nu a subscris propunerea lui Barciî, pentru că toată afacerea o ţine de scârboasă şi uricioasâ. După el, Ungaria nu există, Ungaria e o noţiune geografică, întocmai ca şi Europa; regele Ştefan a fost cel dintâiu proprietar şi judecător al nobililor. Prin urmare coroana lui nu are drepturi de stat. Dalmaţia s’a ţinut atunci de Ungaria întocmai ca bunăoară şi America, încă în 1801 se putea vorbi de Ungaria, căci atunci toate naţionalităţile erau egal îndreptăţite. Astăzi toate naţionalităţile sânt puse la discreţiunea unei naţionalităţi, a unei elice. „Mie“, continuă oposiţionalul Starcevici, „îmi e tot atâta, dacă Dalmaţia e încorporată la actuala Croaţie, ori dacă aceasta e încorporată la Dalmaţia, eu voesc numai, ca Croaţia să capete toate drepturile sale. E nedemn pentru un popor şi pentru o representanţă, ca să se roage; pănă acum destul ne-am rugat şi nu am primit nimic; eu nu acceptez propunerea, pentrucă nu voia să-mi înjosesc poporul în faţa Maiestăţii Sale“. După ce a vorbit Starcevici, preşedintele a ridicat şedinţa, anunţând proxima şedinţă pe asta şi Situaţia parlamentară în România. Cetim în „Naţionalul“, organ al partidului conservator, următoarele: „După cum am anunţat încă demult, că pănă la 20 Octomvrie se va cerca a se da o soluţiune limpede situaţiunii, s’a şi întâmplat, îndată ce alaltăieri miniştrii s’au întrunit în consiliu sub preşedinţa Maiestăţii Sale regelui, dl prim-ministru L. Catargiu a expus situaţia şi a conchis cerând M. S. regelui disolvarea, ca singura soluţiune, care îi poate permite a satisface nevoilor ţerii şi a scăpa prestigiul regimului parlamentar. Situaţia dar’ se va lămuri cu desăvîrşire în câteva zile“. Regularea proprietăţilor naseudene. Proiect de lege relativ la administraţia pădurilor comunale năseudene, presentat în dietă de ministrul de agricultură contele Iuliu Szapory la 5 Noemvrie 1889. Relativ la administrarea pădurilor comunale în conformitate cu art. de lege XXXI, din 1879, cu excepţiunea pădurilor de munte nerevindicate din comitatul Murăş-Turda ale comunelor, Ruşi-de-munte şi Morăresci, se fac următoarele disposiţiuni: §. 1. Din pădurile fiecărei comune sunt a se separa pentru fiecare comună părţile, care se potrivesc în urma poziţiei şi extensiunii lor pentru exploatarea nemijlocită prin comune, dacă aceste părţi sânt de lipsă locuitorilor comunelor pentru lemne de foc sau de clădit. Separarea este a se face cu considerarea posibilă la scopurile industriei de lemne de casă. Planul de separare se face de cătră direcţiunea reg. ing. silvanală, ascultat fiind primarul comunei, pretorul suprem şi cu intervenţiunea inspectorului reg. de păduri. Planul de separare se expune în decurs de 30 de zile în casa comunală a respectivei comune şi în decursul acestor 30 de zile se poate face opelaţiune contra lui. Asupra apelaţiunii, care este a se înainta la direcţiunea silvanală reg. ing., decide ministrul de agricultură. §. 2. Partea sau părţile pădurilor fiecărei comune, care rămân după separarea făcută spre scopul amintit în §. 1., se vor administra laolaltă cu părţile de pădure ale caloralalte comune năsăudene, rămase după separarea analogă. Dreptul de proprietate al comunelor respective asupra singuraticelor parcele de pădure rămâne intact. De aceea trebue susţinute in natura hotarele de pănă acum. Venitul resultat din productele pădurilor administrate laolaltă este a se împărţi între comune, după detragerea speselor şi greutăţilor comune, în proporţie cu exten-