Tribuna, octombrie 1889 (Anul 6, nr. 224-249)
1889-10-28 / nr. 247
Anul VI ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., Vi an 2 fl. 50 cr., Va ati 5 fr., 1 an 10 fl. 1. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună" mai mult. Pentru monarchie: V 1 lună 1 fl. 20 cr., Vi an 3 fl. 50 cr. Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 franci, la an 20 franci, an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Sâmbătă 28 Octomvrie (9 Noemvrie) 1889 Nr. 247 INSERTIUNILE 5 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr. şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Apare în fiecare zi de lucru FOIŢA „TRIBUNI Impresini de călătorie. (Urmare.) Partea cea mai frumoasă a bisericii e faţada imposantă în stil gotic. Interiorul e aşa de grandios cu dimensiunile colosale, cu simplicitatea impunătoare, cu ferestrele urieşe zugrăvite, încât stai cu totul impresionat! De aici mergând prin piaţă „St. Michel“ cu fântâna arterică cum puține afli în Paris, am sosit la hotel, unde am cinat și apoi ne-am dus la Hippodromul colosal edificat în stil amfiteatral. Ce am verjut aici, nu-ți pot descrie, destul că aici am vejut — „minuni“. Având locuri bune în mijlocul aristocrației parisiene, am vejut adevărata societate franceză, cu purtarea, conversarea şi eleganţa ei. Moda cea mai nouă a femeilor, costumele şi giuvaierile lor în toată splendoarea ce numai se poate desvolta, apoi şir-ul acela în maniere, care e specialitatea Francezelor. Bărbaţii în fracuri negre ca la noi prin baluri. Cu un cuvânt, ceee ce pănă atunci numai din cetit am cunoscut, am văzut în seara aceea cu ochii proprii în mijlocul Parisienilor şi m’am convins, că descrierile despre societatea franceză în nimica nu sunt mărite, ci sunt chiar aşa în realitate, ca şi în romanurile lor. Impresiunilefilei prime au fost, că prima dată ’mi s’a întâmplat contrarul acelei conclusiuni basate pe experienţă, că dacă prea ’mi se lăuda vre-un obiect sau persoană, la cunoascerea aceluia nu eram satisfăcută în aşteptare. Despre Parismi-am fost format nişte iluzii măreţe, dar’ toate au fost prea puţine preltingă realitatea grandioasă. în a doua zi, recâştigându-ne prin odicina somnului elasticitatea spirituală şi corporală, am plecat earăşi spre visitarea oraşului. Dar’ nu vtiam încătro să ne întoarcem, la ce să ne uităm mai în grabă, aici unde toate sunt aşa gigantice. Stau numai cu ochii lacomi şi ’l-aş sorbi toate ca să ’mi le întipăresc în suflet aşa, ca în veci se nu se şteargă de acolo. O suvenire o respinge pe ceealaltă din locuinţa minţii, nu ştiu cum să le pot toate ţine minte ; dacă le-aş pute împacheta toate în lăfi, s’ar umple un vagon cu ele. Fiind de locuinţa noastră aproape palatul Louxemburg, am pornit spre visitarea aceluia. Dar’ nefiind deschis pănă la 9 oare, —car’ noi, ca şi nisce săteni, pe la 8 oare umblând deja pe străini, — am intrat în grădină, ca să petrecem aici timpul aşteptării. Această grădină e unica în Paris susţinută în stilul renaissance, cu treptele duple, fântânile de marmoră, basmele mari, balustradele de peatră şi multele statue. E foarte frumos şirul de statue de ale reginelor franceze din diferiţii secoli, care încungiură o parte rotundă a grădinii. Apropiindu-se de 9 oare, am întrat în palat, care a fost edificat de Maria Medici, văduva regelui Henric IV. Mai înainte am fost conduşi în despărţămintele din stagiul prim, unde se ţin de present şedinţele senatului. O sală pompoasă, decorată cu catifea roşie şi aurituri, cu două galerii frumoase, una a diplomaţiei şi alta a publicului, pe sala de şedinţe. Servitorul conducător ne-a făcut atenţia că în sala aceasta a fost condamnat generalul Boulanger, înapoi de la locul preşedintelui e o ga-Din parlamentul maghiar. Deputatul Daniel Iványi “şi-a motivat în şedinţa dietei de alaltăieri propunerea sa cu privire la darea în bme cu statuete ale miniştrilor şi senatorilor renumiţi. De aici am întrat în sala de lectură, care a fost odinioară sala de tron a lui Napoleon I. Locul tronului îl ocupă acum un cămin grandios. Coborîndu-ne în parter, ne-a condus în despărţemintele de odinioară ale reginei Maria Medici, care se păstrează pentru însemnătatea lor istorică. Odaia de dormit a reginei e ornată cu picturi fresco, care şi după atâţi secoli ,şi-au conservat aşa de bine coloarea, încât ai gândi că numai ieri sau alaltăieri au fost zugrăvite; oglincii mari de sticlă de Veneţia şi bustul frumos de bronz al reginei de pe căminul de marmoră sunt lucruri de admirat. Şi capela, — tot de pe timpul acela, — e frumoasă. Şi acest palat are un trecut istoric de mare importanţă. Trecând prin multe rase, a fost şi prinsoare de stat în revoluţia din 1791—92; între alţii au mai fost închişi aici vicomtele Beauharnais cu soţia sa Iosefina, — mai târif cu soţia împăratului Napoleon I., apoi Camille Desmoulins, pictorul David şi Robespierre. Ieşind de aici, am visitat museul Louxembourg. Acest mnuseu e interesant pentru aceea, că aici se adună tablourile făcute de acei măiestri, care sunt încă în vieaţă. Şi de regulă după moartea fiecărui pictor francez se mai păstrează dece ani aici tablourile, apoi se transportează în galeriile museului din Louvre. Câteva tablouri, care prin visita fugitivămi-au rămas în memorie, sunt următoarele : „Jeanne d’Arc“ de Cordonnier; „Aurora“ de Delaplanche ; „Moartea Virginei“ de Bertrand; „îmormântarea Ceciliei“ de Bertrand; „Cain cu familia“ de Cormon ; „Nascerea Venusei“ de Bertrand şi „Napoleon III, în bătălia de la Solferino“, de Bismarck, în cercurile bine informate din Berlin circulă faima, că întrevederea contelui Kálnoky cu principele de Bismarck ieşind din museu, am trecut pre lângă teatrul Odeon, apoi preste „pont neuf“ am sosit înaintea palatului colosal al Louvre-lui. Acest palat ocupă un teritor de 195.000 qu. m. cu o faţadă imposantă pe Senna. în ocolul prim se văd conturile palatului vechiu marcate în pardoseală cu alte petri. Edificarea palatului ■ s’a început sub Francisc I. şi s’a continuat sub toţi regii următori, adăugându-se tot câte o aripă cătră el, încât afi e cel mai frumos edificiu public din Paris, nu numai în privinţa architecture, dar şi prin cuprinsul seu bogat. De astădată am trecut numai fugitiv prin el, că era deja târfitu. După prânii am făcut cunoscinţă cu un tiner român, dl O., care locuesce deja de patru ani în Paris. El m-a promis de a ne mai conduce. De astădată însé am mers la exposiţie. Intrarea principală a exposiţiei e palatul rotund Trocadero, care e ca-şi când anume spre acest scop ’l-ar fi edificat. Întrînd prin hala frumoasă a acestuia şi scoborându-ne pe trei terase în forma grădinilor Semiramisei; ceea ce vedeam înaintea ochilor e o poveste înviată din o miie şi una de nopţi. Aici deloc se observa ce caracterisează exposiţia; că nu într’atâta industria şi arta franceză îşi serbează aici gloria, ei fantasia lor. Paviloanele decorate, minarete, domul, pagoadele, grottele, fântânile arterice, statuele de marmoră, în mijlocul covoarelor de iarbă şi ghirlandelor de flori, edificarea şi aşejarea isteaţă, ne încatenează atenţiunea. Aveam înaintea ochilor „exposiţia albastră“, cum au botezat-o Francezii, care la toate dau nume cu atâta predilecţie. Şi pe unde numai te uiţi, veji coloarea vânătă în diferite nuanţe, afară de turnul Eiffel, care e în coloare roşie-bordo. Am visitat mai multe paviloane laterale, cele principale lăsându-le precând vom dispune de mai mult timp, că acum se apropia seara şi la 6 oare un tun de pe platforma a doua a turnului vestesce închiderea paviloanelor. Aşa şi urcarea pe turn am lăsat-o pe alt timp mai favorabil, fiindcă bătea un vânt rece şi în sus nu-ar fi fost şi mai frig. Cât de colosal e turnul Eiffel, n’are nime idee, pănă nu-l vede din imediată apropiere, deşi descrierea lui o va fi cetit-o tot omul, care scie carte. „Acul Cleopatrei“ al secolului nostru e acest turn, în impresia generală fin ca o dantelă, dar’ în părţile particulare colosal ca o piramidă egipteană. Am stat pănă târziu noaptea la expoziţie, care seara la lumina electrică e feerică, cu fântânile luminoase, cu miile de oameni ce se mişcă, între care Francezii cu exclamaţiunile de bucurie ce o manifestează cu o naivitate copilărească la schimbarea diferitelor colori ale apelor săritoare. Turnul Eiffel e minunat cu sutele de lampe electrice pe arcurile urieşe, care din depărtareţi se pare ca un şir de mărgăritare, în oarele de seară e mai mare vivacitatea în exposiţie. E de tot interesant a întră în acest timp în vre-o restauraţiune mai elegantă. Cu toate naţiunile lumii te poţi întâlni aici; poţi face studii variate de psicho- şi antropologie, prelângă gustarea unui bock de bere. Sgomotul babilonic al diferitelor limbi mai că te aşurjesce, încât îţi vine a crede bun motul lui Figaro, că 12 chelneri au ajuns de aici în casa alienaţilor. u SISRI La Abonament lunar pentru Noemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Sibiiu, 27 Octomvrie st. v. (1) Existenţa naţională a popoarelor neuraghiare din regatul Ungariei tot mai tare este ameninţată de aceia, a căror sfântă şi dreaptă datorinţă ar fi să le garanteze desvoltarea firească, adecă de deposedării puterii statului. Nu este lucru nou acesta. Numaidecât după transacţiunea dela 1867 au observat bărbaţii politici ai nemaghiarilor, că politicii maghiari, prelcingă toate promisiunile şi declamaţiunile sforăitoare de libertate, egalitate şi frăţietate de mai înainte, au identificat interesele statului cu interesele rasei lor proprii şi că toată politica de stat de aceste interese este condusă. De atunci şi pănă în ziua de astăzi mereu s’a putut convinge ori-şi-cine, că în creerii politicilor maghiari Ungaria, aşa cum a lăsat-o Djeu să fie, adecă patria comună a mai multor popoare cu diferite limbi şi diferite individualităţi, nici nu mai există, ci numai o mare Maghiarie cu o limbă şi cu o „naţiune“. Celelalte limbi şi naţionalităţi, deşi majoritatea covîrşitoare a ţerii, deşi adevăratele susţinătoare ale statului, pentru politicii maghiari nu mai existau, pomenire de ele în afacerile publice nu se mai făcea, sau şi dacă se făcea, erau considerate numai ca o calamitate, de care statul nu se poate deocamdată scăpa, pănă nu va isbuti să realiseze marea „idee de stat maghiar“, adecă prefacerea statului poliglot într’unul naţional-maghiar. S’a întâmplat în atâtea rînduri, ca fiii „naţiunii“ privilegiate să numească în presă, în întruniri publice, ba pănă şi în representanţa ţerii, „străini“ pe toţi aceia, care nu sunt Maghiari genuini sau nu se dau de Maghiari. Străini cei mai vechi locuitori ai ţerii, străini trei din patru părţi ale poporaţiunii, străini în ţeara lor, înaintea acelora, care trâesc din sudoarea lor! Şi ceea ce a fost şi este vîrful inechitaţiei şi a egoismului de rasă, politica panmaghiară nicidecum nu s’a mulţumit cu aceea, că a identificat statul cu naţionalitatea lor şi că toate beneficiile şi toate mijloacele statului numai pentru întărirea şi înaintarea maghiarismului le-a întrebuinţat, ci cu premeditare şi în mod sistematic statul, legislativa, publicistica şi chiar şi societatea au lucrat şi lucră pentru desnaţionalizarea nemaghiarilor şi contopirea lor cu rasa privilegiată. Dovadă despre aceasta composiţia parlamentului şi a întregului aparat de stat, dovadă scoaterea ilegală a limbilor nemaghiare din toţi romii administraţiei publice, dovadă legile şi ordinaţiunile impuse instrucţiunii publice şi dovadă în fine acţiunea generală şi favorisată de stat a societăţii închieiate în aşa numitele „reuniuni de cultură“, al căror scop este numai maghiarizarea şi în al căror folos guvernul actual a permis să fie puse sub contribuţie mai multe comitate cu poporaţiune aproape curat nemaghiară. Dar, toate aceste, deşi îndeobşte cunoscute şi greu simţite de nemaghiari, pănă acuma se făceau mai cu perdea, mai cu sfieală şi cel puţin în faţa lumii n’aveau atotputernicii noştri curagiul se declare franc şi verde ce voesc. Se lucra cu toate puterile posibile pentru maghiari sare, dar’ de altă parte se făceau solemne declaraţiuni, că nimenea nu se gândesce să ştirbească dreptul de liberă desvoltare al naţionalităţilor, care se bucură de atâta libertate în Ungaria, încât mai multă nici că s’ar pută, nici că au naţionalităţile nedomnitoare undeva pe faţa pământului. Acum se pare însă, că a câcrut masca şi este abandonată această duplicitate. Aşa trebue să fie, când primul aliar guvernamental găsesce cu ei de a publica la locul prim idei ca şi acele, pe care le-am reprodus din „Nemzet“ în fiul nostru de alaltăieri. Cel mai inspirat organ al guvernului vine şi spune, că „problema viitorului“ este realizarea unui şir de reforme, al căror scop final este „crearea naţiunii maghiare unificate“, care „să umple cadrele statului naţional“, adecă pe românesce maghiarizarea tuturor locuitorilor Ungariei, începând cu partea inteligentă, după care mai târciu va urma „contopirea masselor celor mari“. Pe faţă şi în toată sinceritatea vine un om al guvernului şi vestesce într’un organ al guvernului nisce idei şi un plan de acţiune îndreptată contra nemaghiarilor. Nimenea deci n’are dreptul să se îndoească, că guvernul şi partidul ce îl sprijinesce împărtăşesc aceste idei şi consimt la acest plan de acţiune. Care va săfică lupta de extirpaţiune, lupta de rasă contra nemaghiarilor este efigrată înprincipiu de stat şi încă principiu mărturisit în toată sinceritatea. Se nasce acum întrebarea, că ce să fucem la aceste noi naţionalităţile nemaghiare şi îndeosebi noi Românii, ca cea mai numeroasă şi mai compactă dintre toate. Părerea noastră este, că să ne bucurăm. Tendenţa maghiarizătoare a politicei de stat, inaugurată în era constituţională şi urmărită cu multă insistenţă mai ales de actualul guvern, a existat şi pănă acum. Nu dl Beksics Gusztáv a inventat-o, ci al lui este numai meritul, că a dat-o pe faţă în toată golătatea. Şi prin aceasta făcând sau crefiând că face, un serviciu guvernului, a făcut totodată şi un bun serviciu naţionalităţilor nemaghiare. Căci acum cel puţin spre toată lumea cum stau treburile în fericita Ungarie. Acum cel puţin nu vor mai avă loc declaraţiunile de rea credinţă ale dlui Tisza şi ale oamenilor sei, că naţionalităţile n’au cuvinte de a se plânge şi a-’şi teme existenţa naţională. Se vede, că guvernul a aflat timpul sosit, ca să nu-şi mai ascundă intenţiunile, ci să lucreze pe faţă întru realizarea aspiraţiunilor, pentru care şi pănă acum a lucrat pe sub ascuns. Ei bine, aceasta şi nouă trebue să ne vină la socoteală. N’avem cuvinte de a ne teme de lupta deschisă şi sinceră, căci deschise şi sincere au fost totdeauna plângerile şi aspiraţiunile noastre, înainte deci cu armele deschise şi D-fieu cel drept va ajuta caused celei drepte ! REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 27 Octomvrie st. v. întrevederea contelui Kálnoky cu principele judecată a ministrului de honvefii Fejérváry. Discursul a ţinut o oară întreagă şi nu a fost altceva, decât o parafrasă a propunerii şi o recapitulare a deselor atacuri oposiţionale în contra cabinetului dlui Tisza. Stânga extremă a aplaudat şi aclamat şi galeria încă a manifestat sub decursul acestui discurs o atitudine, care a reclamat o îndrumare la ordine din partea preşedintelui casei. S-a ridicat apoi ministrul-preşedinte Tisza, spre a declara şi în caşul de faţă, că ministerul întreg e solidar, şi spre a arăta în treacăt, cât de puţin consult e a apăra steagul naţional faţă cu acest guvern. Votarea asupra propunerii lui Irányi s’a făcut imediat înainte de 12 oare şi a fost nominală. Dintre 453 deputaţi verificaţi 139 au fost absenţi, 70 au votat cu „Da“ şi 243 cu „Nu“. Propunerea lui Irányi s’a respins deci cu o majoritate de 173 voturi. A urmat apoi desbaterea asupra raportului comisiunii regnicolare pentru înoirea transacţiunii financiare cu Croaţia. Referentul Dr. Falk a expus înainte de toate disposiţiunile esenţiale ale celui dintâiu concordat financiar cu Croaţia, încheiat la anul 1868, precum şi împregiurările, sub care acest concordat s’a modificat în decursul anilor. A expus apoi principiile, de care deputaţiunea ungurească a fost condusă, când a început pertractările cu deputaţiunea regnicolară croată, precum şi motivele, pentru care a trebuit în deosebite direcţiuni să se corăspundă pretenţiunilor acesteia. Iosif Molnár din stânga extremă a susţinut, că e prea cruţător modul, în care se precede faţă cu Croaţia, deoarece idea de stat maghiară a făcut acolo numai prea puţine progrese. Din această cauză el nu poate accepta proiectul. După el a vorbit dl Alexiu Gy ö r y, deasemenea oposiţional, şi ’şi-a schiţat punctul seu de vedere ce ’l-a luat în sinul deputaţiunii regnicolare, recomandând proiectul spre primire. A mai vorbit la acest obiect şi ministrul-preşedinte Tisza şi apoi s’a primit proiectul cu majoritate de voturi. Cu aceste s’a ridicat şedinţa la două oare după ameazii, a avut un caracter de tot amical, care ofere o nouă dovadă despre raporturile intime între cei doi diplomaţi şi între puterile pe care le representă. Evenimentul vizitei Ţarului la Berlin, de care se leagă noue speranţe pentru menţinerea păcii, a devenit şi mai preţios prin convenirea contelui Kálnoky cu principele de Bismarck. în această întâlnire şi în decursul ei de tot pacinic se poate privi o nouă garanţă pentru prospectele pacinice ale celui mai apropiat viitor. Se asigură cu toată hotărîrea, că conferenţarea celor doi diplomaţi a privit cestiuni positive şi că visita Ţarului şi Bulgaria au format obiectul principal al conversaţiunii lor. „Vossische Zeitung“ arată asupra împregiurării, că oficioasele germane ar fi accentuat încă înainte de visita contelui Kálnoky la Friedrichsruhe, că politica puterilor de pace ar trebui să aibă un caracter mai european, şi cei din Viena au şi înţeles numaidecât acest avis. Kálnoky mai ales cunoasce necesitatea de a sacrifica interesele speciale păcii generale. Altfel stau lucrurile înse în Ungaria, unde dealtmintrelea, după o clocotire a şovinismului maghiar, în momentul hotârîtor totdeauna se menţine la suprafaţă un spirit mai moderat. „Novoie Vremia“ scria încă înainte de întâlnirea diplomaţilor cam următoarele despre scopul întrevederii lor : La Friedrichsruhe desigur vor decurge pertractări despre aceea, dacă e bine, ca Berlinul și Viena să persiste și mai departe prelingă un asemenea mod de procedere, care pune pe deci în calea unor resolvări a cestiunii bulgare în sensul tractatului de Berlin. E învederat, că principele de Bismarck află de lipsă unele schimbări în ceea ce privesce politica bulgară a statelor aliate. Vorba e numai, că mânile şi picioarele contelui Kálnoky sunt legate şi trebue mereu să aibă în vedere curentul ce a domnit pănă acum în unele cercuri austriace şi în toate cercurile maghiare. De aceea după reîntoarcerea contelui Kálnoky de la Friedrichsruhe, Austro Ungaria nu va face nimic ce ar trada o schimbare a politicei sale bulgare, dar va fi bine şi aceea, dacă Austro-Ungaria pe viitor se va reţină a sprijini şi mai departe pe prinţul Ferdinand şi pe Stambulov şi va lăsa în soartea lor pe prințul și pe sfetnicii săi.