Tribuna, octombrie 1889 (Anul 6, nr. 224-249)

1889-10-28 / nr. 247

Anul VI ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., Vi an 2 fl. 50 cr., Va ati 5 fr., 1 an 10 fl. 1. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună" mai mult. Pentru monarchie: V 1 lună 1 fl. 20 cr., Vi an 3 fl. 50 cr.­ Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 franci, l­a an 20 franci,­­ an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Sâmbătă 28 Octomvrie (9 Noemvrie) 1889 Nr. 247 INSERTIUNILE 5 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr.­ şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Apare în fiecare zi de lucru FOIŢA „TRIBUNI Impresini de călătorie. (Urmare.) Partea cea mai frumoasă a­ bisericii e faţada imposantă în stil gotic. Interiorul e aşa de grandios cu dimensiunile colosale, cu simplicitatea impunătoare, cu ferestrele urieşe zugrăvite, încât stai cu totul impresionat! De aici mergând prin piaţă „St. Michel“ cu fântâna arterică cum puține afli în Paris, am sosit la hotel, unde am cinat și apoi ne-am dus la Hippodromul colosal edificat în stil amfiteatral. Ce am verjut aici, nu-­ți pot des­crie, destul că aici am ve­jut — „minuni“. Având locuri bune în mijlocul aristo­crației parisiene, am ve­jut adevărata socie­tate franceză, cu purtarea, conversarea şi eleganţa ei. Moda cea mai nouă a femeilor, costumele şi giuvaierile lor în toată splendoa­rea ce numai se poate desvolta, apoi şir-ul acela în maniere, care e specialitatea Franceze­lor. Bărbaţii în fracuri negre ca la noi prin baluri. Cu un cuvânt, ceee­ ce pănă atunci nu­mai din cetit am cunoscut, am văz­ut în seara aceea cu ochii proprii în mijlocul Parisienilor şi m’am convins, că descrierile despre socie­tatea franceză în nimica nu sunt mărite, ci sunt chiar aşa în realitate, ca şi în romanu­­rile lor. Impresiunile­­filei prime au fost, că prima­ dată ’mi­ s’a întâmplat contrarul acelei conclusiuni basate pe experienţă, că dacă prea ’mi­ se lăuda vre-un obiect sau persoană, la cu­­noascerea aceluia nu eram satisfăcută în aştep­tare. Despre Paris­­mi-am fost format nişte iluzii măreţe, dar’ toate au fost prea puţine preltingă realitatea grandioasă. în a doua zi, recâştigându-ne prin odicina somnului elasticitatea spirituală şi corpo­rală, am plecat earăşi spre visitarea oraşului. Dar’ nu vtiam încătro să ne întoar­cem, la ce să ne uităm mai în grabă, aici unde toate sunt aşa gigantice. Stau numai cu ochii lacomi şi ’l-aş sorbi toate ca să ’mi le întipăresc în suflet aşa, ca în veci se nu se şteargă de acolo. O suvenire o respinge pe ceealaltă din locuinţa minţii, nu ştiu cum să le pot toate ţine minte ; dacă le-aş pute împacheta toate în lă­fi, s’ar umple un vagon cu ele. Fiind de locuinţa noastră aproape pa­latul Louxemburg, am pornit spre visitarea aceluia. Dar’ nefiind deschis pănă la 9 oare, —car’ noi, ca şi nisce săteni, pe la 8 oare um­blând deja pe străini, — am intrat în gră­dină, ca să petrecem aici timpul aşteptării. Această grădină e unica în Paris susţi­nută în stilul renaissance, cu treptele duple, fântânile de marmoră, basm­ele mari, balu­stradele de peatră şi multele statue. E foarte frumos şirul de statue de ale reginelor franceze din diferiţii secoli, care în­­cungiură o parte rotundă a grădinii. Aprop­iindu-se de 9 oare, am întrat în palat, care a fost edificat de Maria Medici, văduva regelui Henric IV. Mai înainte am fost conduşi în despărţă­­mintele din stagiul prim, unde se ţin de present şedinţele senatului. O sală pompoasă, decorată cu catifea roşie şi aurituri, cu două galerii frumoase, una a diplomaţiei şi alta a publicului, p­e sala de şedinţe. Servitorul conducător ne-a făcut atenţia că în sala aceasta a fost condamnat generalul Boulanger, înapoi de la locul preşedintelui e o ga-Din parlamentul maghiar. Deputatul Daniel Iványi “şi-a motivat în şedinţa dietei de alaltăieri propunerea sa cu privire la darea în b­m­e cu statue­te ale miniştrilor şi senatori­lor renumiţi. De aici am întrat în sala de lectură, care a fost odinioară sala de tron a lui Napoleon I. Locul tronului îl ocupă acum un cămin grandios. Coborîndu-ne în parter, ne-a condus în despărţemintele de odinioară ale reginei Maria Medici, care se păstrează pen­tru însemnătatea lor istorică. Odaia de dor­­mit a reginei e ornată cu picturi fresco, care şi după atâţi secoli ,şi-au conservat aşa de bine coloarea, încât ai gândi că numai ieri sau alaltăieri au fost zugrăvite; oglincii mari de sticlă de Veneţia şi bustul frumos de bronz al reginei de pe căminul de marmoră sunt lucruri de admirat. Şi capela, — tot de pe tim­pul acela, — e frumoasă. Şi acest palat are un trecut istoric de mare importanţă. Trecând prin multe rase, a fost şi prinsoare de stat în revoluţia din 1791—92; între alţii au mai fost închişi aici vicomtele Beauharnais cu soţia sa Iosefina, — mai târif cu soţia împăratului Napoleon I., apoi Camille Desmoulins, pictorul David şi Robespierre. Ieşind de aici, am visitat museul Lou­­xembourg. Acest mnuseu e interesant pentru aceea, că aici se adună tablourile făcute de acei măiestri, care sunt încă în vieaţă. Şi de re­gulă după moartea fiecărui pictor francez se mai păstrează dece ani aici tablourile, apoi se transportează în galeriile museului din Louvre. Câteva tablouri, care prin visita fugi­tivă­­mi-au rămas în memorie, sunt următoarele : „Jeanne d’Arc“ de Cordonnier; „Aurora“ de Delaplanche ; „Moartea Virginei“ de Bertrand; „îmormântarea Ceciliei“ de Bertrand; „Cain cu familia“ de Cormon ; „Nascerea Venusei“ de Bertrand şi „Napoleon III, în bătălia de la Solferino“, de Bismarck, în cercurile bine informate din Ber­lin circulă faima, că întrevederea con­telui Kálnoky cu principele de Bismarck ieşind din museu, am trecut pre lângă teatrul Odeon, apoi preste „pont neuf“ am sosit înaintea palatului colosal al Louvre-lui. Acest palat ocupă un teritor de 195.000 qu. m. cu o faţadă imposantă pe Senna. în ocolul prim se văd conturile palatului vechiu mar­cate în pardoseală cu alte petri. Edificarea palatului ■ s’a început sub Francisc I. şi s’a continuat sub toţi regii ur­mători, adăugându-se tot câte o aripă cătră el, încât afi e cel mai frumos edificiu public din Paris, nu numai în privinţa architecture, dar­ şi prin cuprinsul seu bogat. De astădată am trecut numai fugitiv prin el, că era deja târfitu. După prânii am făcut cunoscinţă cu un tiner român, dl O., care locuesce deja de patru ani în Paris. El m­-a promis de a ne mai conduce. De astădată însé am mers la ex­­posiţie. Intrarea principală a exposiţiei e pala­tul rotund Trocadero, care e ca-şi­ când anume spre acest scop ’l-ar fi edificat. Întrînd prin hala frumoasă a acestuia şi scoborându-ne pe trei terase în forma grădinilor Semiramis­ei; ceea­ ce vedeam înaintea ochilor e o poveste înviată din o miie­ şi­ una de nopţi. Aici deloc se observa ce caracterisează exposiţia; că nu într’atâta industria şi arta franceză îşi ser­­bează aici gloria, ei fantasia lor. Paviloanele decorate, minarete, domul, pagoadele, grottele, fântânile arterice, statu­­ele de marmoră, în mijlocul covoarelor de iarbă şi ghirlandelor de flori, edificarea şi aşe­­­jarea isteaţă, ne încatenează atenţiunea. Aveam înaintea ochilor „exposiţia albastră“, cum au botezat-o Francezii, care la toate dau nume cu atâta predilecţie. Şi pe unde numai te uiţi, ve­ji co­loarea vânătă în diferite nuanţe, afară de tur­nul Eiffel, care e în coloare roşie-bordo. Am visitat mai multe paviloane laterale, cele principale lăsându-le precând vom dispune de mai mult timp, că acum se apropia seara şi la 6 oare un tun de pe platforma a doua a turnului vestesce închiderea paviloanelor. Aşa şi urcarea pe turn am lăsat-o pe alt timp mai favorabil, fiindcă bătea un vânt rece şi în sus nu-ar fi fost şi mai frig. Cât de colosal e turnul Eiffel, n’are nime idee, pănă nu-­l vede din imediată apropiere, deşi descrierea lui o va fi cetit-o tot omul, care scie carte. „Acul Cleopatrei“ al secolului nostru e acest turn, în impresia generală fin ca o dantelă, dar’ în părţile particulare colo­sal ca o piramidă egipteană. Am stat pănă târziu noaptea la expo­­ziţie, care seara la lumina electrică e feerică, cu fântânile luminoase, cu miile de oameni ce se mişcă, între care Francezii cu exclama­­ţiunile de bucurie ce o manifestează cu o nai­vitate copilărească la schimbarea diferitelor colori ale apelor săritoare. Turnul Eiffel e minunat cu sutele de lampe electrice pe arcurile urieşe, care din depărtare­­ţi­ se pare ca un şir de mărgăritare, în oarele de seară e mai mare vivacitatea în exposiţie. E de tot interesant a întră în acest timp în vre-o restauraţiune mai elegantă. Cu toate naţiunile lumii te poţi întâlni aici; poţi face studii variate de psicho- şi an­tropologie, prelângă gustarea unui bock de bere. Sgomotul babilonic al diferitelor limbi mai că te aşur­jesce, încât îţi vine a crede bun mot­ul lui Figaro, că 12 chelneri au ajuns de aici în casa alienaţilor. u­ ­SISRI La Abonament lunar pentru Noemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Sibiiu, 27 Octomvrie st. v. (1) Existenţa naţională a popoa­relor neuraghiare din regatul Ungariei tot mai tare este ameninţată de aceia, a căror sfântă şi dreaptă datorinţă ar fi să le garanteze desvoltarea firească, adecă de deposedării puterii statului. Nu este lucru nou acesta. Numai­decât după transacţiunea dela 1867 au observat bărbaţii politici ai nemaghia­rilor, că politicii maghiari, prelcingă toate promisiunile şi declamaţiunile sfo­răitoare de libertate, egalitate şi frăţie­tate de mai înainte, au identificat in­teresele statului cu interesele rasei lor proprii şi că toată politica de stat de aceste interese este condusă. De atunci şi pănă în ziua de astăzi mereu s’a putut convinge ori-şi-cine, că în creerii politicilor maghiari Ungaria, aşa cum a lăsat-o D­­jeu să fie, adecă patria comună a mai multor popoare cu diferite limbi şi diferite individuali­tăţi, nici nu mai există, ci numai o mare Maghiarie cu o limbă şi cu o „naţiune“. Celelalte limbi şi naţionalităţi, deşi majoritatea covîrşitoare a ţerii, deşi ade­văratele susţinătoare ale statului, pen­tru politicii maghiari nu mai existau, po­menire de ele în afacerile publice nu se mai făcea, sau şi dacă se făcea, erau considerate numai ca o calamitate, de care statul nu se poate deocamdată scăpa, pănă nu va isbuti să realiseze marea „idee de stat maghiar“, adecă prefacerea statului poliglot într’unul na­­ţional-maghiar. S’a întâmplat în atâtea rînduri, ca fiii „naţiunii“ privilegiate să numească în presă, în întruniri publice, ba pănă şi în representanţa ţerii, „străini“ pe toţi aceia, care nu sunt Maghiari genuini sau nu se dau de Maghiari. Străini cei mai vechi locuitori ai ţerii, străini trei din patru părţi ale po­­poraţiunii, străini în ţeara lor, înaintea acelora, care trâesc din sudoarea lor! Şi ceea­ ce a fost şi este vîrful in­­ech­itaţiei şi a egoismului de rasă, poli­tica panmaghiară nici­decum nu s’a mulţumit cu aceea, că a identificat sta­tul cu naţionalitatea lor şi că toate be­neficiile şi toate mijloacele statului nu­mai pentru întărirea şi înaintarea ma­ghiarismului le-a întrebuinţat, ci cu pre­meditare şi în mod sistematic statul, legislativa, publicistica şi chiar şi socie­tatea au lucrat şi lucră pentru desna­­ţionalizarea nemaghiarilor şi contopirea lor cu rasa privilegiată. Dovadă despre aceasta composiţia parlamentului şi a întregului aparat de stat, dovadă scoaterea ilegală a limbilor nemaghiare din toţi romii administra­ţiei publice, dovadă legile şi ordinaţiu­­nile impuse instrucţiunii publice şi do­vadă în fine acţiunea generală şi favo­­risată de stat a societăţii închieiate în aşa numitele „reuniuni de cultură“, al căror scop este numai maghiarizarea şi în al căror folos guvernul actual a per­mis să fie puse sub contribuţie mai multe comitate cu poporaţiune aproape curat nemaghiară. Dar, toate aceste, deşi îndeobşte cunoscute şi greu simţite de nemagh­iari, pănă acuma se făceau mai cu perdea, mai cu sfieală şi cel puţin în faţa lu­mii n’aveau atotputernicii noştri cura­­giul se declare franc şi verde ce voesc. Se lucra cu toate puterile posibile pentru maghiari sare, dar’ de altă parte se făceau solemne declaraţiuni, că ni­menea nu se gândesce să ştirbească dreptul de liberă desvoltare al naţiona­lităţilor, care se bucură de atâta liber­tate în Ungaria, încât mai multă nici că s’ar pută, nici că au naţionalităţile nedomnitoare undeva pe faţa pământului. Acum se pare însă, că a câcrut masca şi este abandonată această du­plicitate. Aşa trebue să fie, când primul aliar guvernamental găsesce cu ei de a publica la locul prim idei ca şi acele, pe care le-am reprodus din „Nemzet“ în fiul nostru de alaltăieri. Cel mai inspirat organ al guver­nului vine şi spune, că „problema vii­torului“ este realizarea unui şir de re­forme, al căror scop final este „crea­rea naţiunii maghiare unifi­cate“, care „să umple cadrele statului naţional“, adecă pe ro­­mânesce maghiarizarea tuturor locuito­rilor Ungariei, începând cu partea inteligentă, după care mai târc­iu va urma „contopirea mass­el­or celor mari“. Pe faţă şi în toată sinceritatea vine un om al guvernului şi vestesce într’un organ al guvernului nisce idei şi un plan de acţiune îndreptată contra nemaghia­rilor. Nimenea deci n’are dreptul să se îndoească, că guvernul şi partidul ce îl sprijinesce împărtăşesc aceste idei şi con­simt la acest plan de acţiune. Care va să­­fi­că lupta de extirpa­­ţiune, lupta de rasă contra nemaghia­rilor este efigrată în­­principiu de stat şi încă principiu mărturisit în toată sinceritatea. Se nasce acum întrebarea, că ce să fu­cem la aceste noi naţionalităţile nema­ghiare şi îndeosebi noi Românii, ca cea mai numeroasă şi mai compactă dintre toate. Părerea noastră este, că să ne bu­curăm. Tendenţa maghiarizătoare a poli­ticei de stat, inaugurată în era consti­tuţională şi urmărită cu multă insistenţă mai ales de actualul guvern, a existat şi pănă acum. Nu dl Beksics Gusztáv a inventat-o, ci al lui este numai me­ritul, că a dat-o pe faţă în toată go­­lătatea. Şi prin aceasta făcând sau crefiând că face, un serviciu guvernului, a făcut totodată şi un bun serviciu naţionalită­ţilor nemaghiare. Căci acum cel puţin spre toată lu­mea cum stau treburile în fericita Un­garie. Acum cel puţin nu vor mai avă loc declaraţiunile de rea credinţă ale dl­ui Tisza şi ale oamenilor sei, că na­ţionalităţile n’au cuvinte de a se plânge şi a-’şi teme existenţa naţională. Se vede, că guvernul a aflat timpul sosit, ca să nu-­şi mai ascundă inten­­ţiunile, ci să lucreze pe faţă întru rea­lizarea aspiraţiunilor, pentru care şi pănă acum a lucrat pe sub ascuns. Ei bine, aceasta şi nouă trebue să ne vină la socoteală. N’avem cuvinte de a ne teme de lupta deschisă şi sinceră, căci deschise şi sincere au fost totdeauna plângerile şi aspiraţiunile noastre, înainte deci cu armele deschise şi D-fieu cel drept va ajuta caused celei drepte ! REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 27 Octomvrie st. v. întrevederea contelui Kálnoky cu principele judecată a ministrului de honvefii Fe­­jérváry. Discursul a ţinut o oară în­treagă şi nu a fost altceva, decât o pa­­rafrasă a propunerii şi o recapitulare a deselor atacuri oposiţionale în con­tra­ cabinetului dlui Tisza. Stânga ex­tremă a aplaudat şi aclamat şi galeria încă a manifestat sub decursul acestui discurs o atitudine, care a reclamat o îndrumare la ordine din partea preşe­dintelui casei. S-a ridicat apoi mini­­strul-preşedinte Tisza, spre a declara şi în caşul de faţă, că ministerul în­treg e solidar, şi spre a arăta în trea­căt, cât de puţin consult e a apăra stea­gul naţional faţă cu acest guvern. Vo­tarea asupra propunerii lui Irányi s’a făcut imediat înainte de 12 oare şi a fost nominală. Dintre 453 deputaţi ve­rificaţi 139 au fost absenţi, 70 au vo­tat cu „Da“ şi 243 cu „Nu“. Propu­nerea lui Irányi s’a respins deci cu o majoritate de 173 voturi. A urmat apoi desbaterea asupra raportului comisiunii regnicolare pentru înoirea transacţiunii finan­ciare cu Croaţia. Referentul Dr. Falk a expus înainte de toate dispo­­siţiunile esenţiale ale celui dintâiu con­cordat financiar cu Croaţia, încheiat la anul 1868, precum şi împregiurările, sub care acest concordat s’a modificat în decursul anilor. A expus apoi prin­cipiile, de care deputaţiunea ungurească a fost condusă, când a început per­tractările cu deputaţiunea regnicolară croată, precum şi motivele, pentru care a trebuit în deosebite direcţiuni să se corăspundă pretenţiunilor acesteia. Iosif Molnár din stânga extremă a susţinut, că e prea cruţător modul, în care se pre­cede faţă cu Croaţia, deoare­ce idea de stat maghiară a făcut acolo numai prea puţine progrese. Din această cauză el nu poate accepta proiectul. După el a vorbit dl Alexiu G­y ö r y, dease­­menea oposiţional, şi ’şi-a schiţat punc­tul seu de vedere ce ’l-a luat în sinul deputaţiunii regnicolare, recomandând proiectul spre primire. A mai vorbit la acest obiect şi ministrul-preşedinte Tisza şi apoi s’a primit proiectul cu majoritate de voturi. Cu aceste s’a ri­dicat şedinţa la două oare după ameazii, a avut un caracter de tot amical, care ofere o nouă dovadă despre raporturile intime între cei doi diplomaţi şi între puterile pe care le representă. Eveni­mentul vizitei Ţarului la Berlin, de care se leagă noue speranţe pentru men­ţinerea păcii, a devenit şi mai preţios prin convenirea contelui Kálnoky cu principele de Bismarck. în această în­tâlnire şi în decursul ei de tot pacinic se poate privi o nouă garanţă pentru prospectele pacinice ale celui mai apropiat viitor. Se asigură cu toată hotărîrea, că conferenţarea ce­lor doi diplomaţi a privit cestiuni posi­tive şi că visita Ţarului şi Bul­garia au format obiectul principal al conversaţiunii lor. „Vossische Zeitung“ arată asupra împregiurării, că oficioasele germane ar fi accentuat încă înainte de visita contelui Kálnoky la Friedrichs­ruhe, că politica puterilor de pace ar trebui să aibă un caracter mai euro­pean, şi cei din Viena au şi înţeles nu­mai­decât acest avis. Kálnoky mai ales cunoasce necesitatea de a sacrifica inte­resele speciale păcii generale. Altfel stau lucrurile înse în Ungaria, unde de­­altmintrelea, după o clocotire a şovinis­mului maghiar, în momentul hotârîtor totdeauna se menţine la suprafaţă un spirit mai moderat. „Novoie Vremia“ scria încă îna­inte de întâlnirea diplomaţilor cam ur­mătoarele despre scopul întrevederii lor : La Friedrichsruhe de­sigur vor decurge pertractări despre aceea, dacă e bine, ca Berlinul și Viena să persiste și mai departe prel­ingă un asemenea mod de procedere, care pune pe deci în calea unor resolvări a cestiunii bulgare în sensul tractatului de Berlin. E învede­rat, că principele de Bismarck află de lipsă unele schimbări în ceea­ ce privesce politica bulgară a statelor aliate. Vorba e numai, că mânile şi picioarele con­telui Kálnoky sunt legate şi trebue me­reu să aibă în vedere curentul ce a dom­nit pănă acum în unele cercuri au­­striace şi în toate cercurile maghiare. De aceea după reîntoarcerea contelui Kál­noky de la Friedrichsruhe, Austro Un­garia nu va face nimic ce ar trada o schimbare a politicei sale bulgare, dar­ va fi bine şi aceea, dacă Austro-Un­­garia pe viitor se va reţină a sprijini şi mai departe pe prinţul Ferdinand şi pe Stambulov şi va lăsa în soartea lor pe prințul și pe sfetnicii săi.

Next