Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)
1889-11-28 / nr. 272
Anul VI Nr. 272 Sibiiu, Marţi 28 Noemvrie (10 Decemvrie) 1889 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1* an 3 fl. 50 cr., 1/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: la an 10 franci, la an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru 3B7 INSERTIUNILE ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. iernii 11. — Administraţia, Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Sibiiu, 27 Noemvrie st. v. (X) Cestiunea administraţiunii publice formal încă nu e pusă la ordineazilei. Sunt înse o mulţime de ocasiuni, care o scot la iveală. Căci aflăm, că se discută în parlament, în municipii, şi vedem, că se scriu despre dînsa articoli în ziare. Discuţiunea în adunări politice, precum şi în presă este folositoare. S’a păcătuit mult în trecut şi se pocătuesce şi acum în ţerile unguresci cu administraţiunea. Pentru că ea a fost ori-şi-ce, numai aceea ce trebue să fie nu ne aducem aminte să fi fost vreodată. A fost odinioară mijloc de a satisface ambițiunea şi vanitatea, în anumite caşuri chiar şi isvor de câştig material pentru clase privilegiate, în timpul mai nou însă cal de bătae pentru șoviniștii care, prelâng, că vor să se căpătuească, mai vor să o folosească pentru ajungerea unor scopuri naționale separatistice, contra naturii poliglote a regatului unguresc. Ei bine, să fim mulțumiți, dacă treaba a ajuns baremi acum la atâta, că oamenii competenți se ocupă cu ameliorarea administrațiunii. Ar fi egal cu a ne renega firea noastră românească, dacă am închide ochii asupra celor ce se vorbesc şi scriu despre administraţiune, adecă despre intenţiunea de a o reforma. Dar, din câte am aflat până acum, n’am dat de momentul, care să fie apt a ne stoarce deplina recunoscinţă. Se face multă vorbă despre reforma administrațiunii publice. Pănă una alta inse nici sferele decij£toare nu sunt în clar, că ce față se iee administrațiunea publică reformată. Atâta este evident, că statul are de gând să iee administrațiunea politică singur în mână. Credem, că are de gând, nu sântem înse siguri, că de tot sau numai în parte are statul de gând să iee administraţiunea în mână. Nici contele Teleki, ministrul unguresc de interne, în discursul său program nu s’a pronunţat în toată claritatea. Oposiţiunea maghiară din parlamentul din Budapesta în privinţa formei administraţiunii publice n’a hesitat deloc cu pronunţarea. Oposiţiunea întreagă este pentru susţinerea formei de pănă acum cu funcţionari administrativi aleşi pe timp hotărît. în sensul acesta s’au pronunţat şi unele municipii, car’ altele s’au alăturat prelenga această pronunţare. Nouă ni se pare, că şi oposiţiunea şi municipiile, câte s’au pronunţat pentru felul de administraţiune politică de pănă aci, în punctul reformării administraţiunii politice încă n’a examenat lucrul cu toată seriositatea. Oposiţiunea mai ales urmează așa, pentru ca să lucreze în contra guvernului. Poate ca și municipiile au mânecat tot din acest punct de vedere. Felul acesta de procedere însă nu este cel adevărat nici atunci, când vorba este de reforme. El nu poate duce la scop, pentru că nu permite examinarea nepreocupată a tuturor momentelor, câre trebue luate în considerațiune la o reformă și mai ales la reforma administrațiunii politice, în cazuri de aceste oposițiunea, dacă voesce să fie folositoare, trebue să se înfrâneze și se caute a judeca obiectiv, deosebind binele de rău și răul de bine. Pănă la atât și nu mai departe să se ducă cu oposițiunea și se combată guvernul numai în cașurile, în care este convinsă, că acesta greșesce. Ce e drept, guvernului ’i s’ar putea face imputarea, că prea mult se gândesce pănă se iee o hotărâre în privința administrațiunii politice, întârzierea într’o cestiune atât de momentuoasă deschide calea la bănueli. Bănuelile îuse, deşi nejustificate, de multe ori împing pe aceia, în care acele se nasc, la procederi necumpenite. Şi noi Românii suntem în oposiţiune faţă cu guvernul unguresc, deşi din alt punct de mânecare şi nu din cel al oposiţiunii maghiare. Din cauza oposiţiunii însé nu credem, că Românii noştri independenţi în cugetarea şi convingerile lor şi cu judecată sănătoasă se vor precipita în apele oposiţiunii maghiare în ce priveşte reforma administraţiunii politice. Ar fi lucru imprudent din partea noastră a Românilor. Prin aceasta de altă parte nu ne simţim deloc angagiaţi nici faţă cu vederile guvernului, care în detailurile lor încă nici a le cunoasce nu am avut o pasiune, fiindcă nici guvernul nu le-a descoperit. Este adevărat, că reforma administraţiunii politice în ţerile unguresci nu este un ce, care să se deslege neted, cum se poate deslega în alte părţi. Poporaţiunea ţerilor unguresci, şi dacă ar fi toate celelalte momente, care privesc administraţiunea ca atare, atât de clare, ca cestiunea reformei să se poată pune la ordinea încă tot nu este în posiţiune de a se pronunţa. Legea electorală, măiestrită cum este, exclude unul dintre factorii cardinali dela posibilitatea de a se pronunţa. In toate comitatele, unde locuesc Românii, prin legea măiestrită majorităţile sunt minorităţi şi minorităţile majorităţi. Poporul cel mai numeros din părţile răsăritene ale regatului este exclus, îi este luată posibilitatea de a se pronunţa în cestiunea de reformă a administraţiunii politice. La momentul acesta se cugetă oare guvernul? Se cugetă oposiţiunea maghiară ? Nici vorbă. Şi guvernul şi oposiţiunea maghiară tractează toate cestiunile politice, care privesc patria, ca şi când ar fi un domeniu exclusiv al lor. Pe noi pe ceştialalţi ne consideră şi acum ca şi în timpul antemarţial de misera plebs contribuens şi nimic mai departe. Şi reforma administraţiunii, cu toate că are să fie şi pentru noi, are să se facă fără de concursul nostru, dela care în mod măiestrit sântem excluşi. Ar fi lucru firesc, ca noi nici să nu ne ocupăm cu ea. ^ocupaţiunea noastră cu dânsa şi aşa nu poate avă altă însemnătate decât academică. Dar nici nu întrăm în meritul reformei administraţiunii. Nu aflăm din punctul nostru de vedere matură cestiunea de a întră în meritul ei. De aceea la acest loc ne mulţumim a atrage atenţiunea, că la noi cestiunea aceasta nu se poate deslega cum se cade pănă când nu va fi deslegată cestiunea dreptului egal. Atunci să ne pronunțăm, dacă este mai bine ca să ne alegem funcționarii administrativi, sau să-’i lăsăm ca statul să-’i numească. Afacerea Berinde. Primim următoarea scrisoare: Chior, 6 Decemvrie 1889. Inteligența şi poporul român din aceste ținuturi, şi cred, că pănă unde a ajuns faima, este consternată pănă în adâncul sufletului sub impresiunea spirii deselătoare, că episcopul Gherlei a suspendat dela oficiul seu protopopesc pe iubitul nostru amic Alexiu Berinde. Seim cu toţii, de ce pretext s’a folosit numitul episcop, ca să dee această grea lovitură celui mai brav protopop al diecesei sale, lăsându-se a fi şi el mijloc de terorisare în mâna guvernului faţă cu tot ce e activitate în sens naţional românesc. Aşadară nici la biserică nu mai suntem scutiţi de atentatele puterii duşmănoase, care vrea să ne compromită, să ne jignească în desvoltarea noastră, — ba să ne nimicească pe toate terenele. Libertatea conscienței noastre religioase este adânc vătămată, instituțiunea noastră bisericească prin acest act de prepotenţă în jos şi de slugărnicie în sus este pusă în jugul sclăviei şi noi suntem aduşi în posiţiunea de a ne îngriji, ca pe cale să reparăm scandalul făcut şi să ne salvăm cele mai scumpe drecodii ale vieţii noastre religioase şi naţionale. Dorim, ca actele referitoare se iese în publicitate în întreg cuprinsul lor, apoi de sine ni se va indica calea şi mijloacele, cum se salvăm nevătămat sanctuarul bisericii noastre, carele a fost scutul şi paladiul vieţii noastre creştine şi române în mijlocul restriştelor tuturor timpurilor, când Românul, spoliat şi lipsit de toate, singur în biserică, la altarul D-jeului dreptăţii ’şi-a aflat mângâiere şi apărare (precum s’a întâmplat şi în Sătmar). Sântem în faţa fenomenului trist şi surprinzător, că acela, carele era chiemat, ca şi cu sacrificiul vieţii sale să apere imunitatea acestui sfânt paladiu necompromis pănă acuma, nu numai că a lăsat, ca duşmani cu cutezare sacrilegă să între în el neînfruntaţi, ci însuşi a venit în ajutorul persecutorilor, precum nu s’a întâmplat niciodată în istoria bisericii noastre. Cu tot dreptul pretindem şi mai aşteptăm, ca cel care a executat atentatul guvernului însuşi să se îngrijască despre separare, restabilind integritatea dreptului şi a independenţii bisericii noastre, — că la cas contrar noi ne vom îngriji, ca să scăpăm de păstorul, careşi-a aruncat turma sa cuvântătoare în gura lupilor. Dixi et salvavi animam, meam. .. FOIŢA „TRIBUNE!“ Eufemiu de Messina. Tragedie în 5 acte de Silviu Pellico. (Urmare.) Actul II. Scena 1. (Almanzor se reîntoarce din cetate. Eufemiu îl întirapină cu inima bătândă. Saraceni la oarecare distanță.) Eufemiu. Te întorci singur? Ai stat mult în Messina și nici un resultat? Ah, li-ai vorbit slab? Nu sânt amici. Pe mine însumi, pe mine să mă audă cetatea şi să se îngrozească (pleacă cătră Messina). Almanzor (oprindu-l). Unde? Te vor aresta. Amiciţia mea o despreţuesci pe nedreptul. Eufemiu. Iubesc pe Ludovica: vreau să o scot din mânile sălbatice ale preoţilor. Almanzor. Vei fi perdut cu ea dimpreună, vei fi ucis. Eufemiu. Să o văd numai. Dacă vieaţa nu m’a putut uni cu ea, mă va uni moartea. Almanzor. Noi urmăm pe un trădător. Unde sunt imperiile destinate pentru copiii deşertului, la care ne-ai chiemat. Eu am părăsit cortul venerat de un părinte ilustru îmbătrânit, miresele mele, supunerea fraţilor mei, care îmi vor răpi tot avutul, şi dacă m’aş reîntoarce să-mi caut ereditatea mea, îmi vor curma şifilele! Eu am adus mai ântâiu 10 triburi sub flamurele tale, pentru că prin graiul tău îmi părea că vorbesce un D-Zeu, la un semn al tău a smulge plăcerile din inima mea. Astăzi trebue să te aflu un muritor ca ceealalţi ? Nu era spiritul profetului acela, care te anima! Marele Eufemiu să nu poată impune legi ţerii ? Tu plângi ! Tu roşind îţi ascunzi faţa în sinul meu ? Voesci a abandona aceste oşti fidele şi pe Almanzorul tău în faţa armelor inimice ? Eufemiu. Nu; virtutea mea amorţită se redeşteaptă la vorbele tale. M’am născut European, dar’ urăsc tradarea şi numele de nascere; patrie e pământul care produce suflete frăţesci; eu mă socotesc fiiu al Africei, mă socotesc fratele meu; ţie Almanzor îţi datoresc mai mult ca vieaţa, îţi datoresc speranţa unei glorii strălucite; în mine a aprins natura două flăcări asemenea: dorinţa nemăsurată de glorie şi dragostea ! Spiritul meu nu va ave răpaus, pănă nu voiu vedè tronuri la picioarele mele şi ale Ludovicei. Dar’ să nu lungim vorba : pe mine nu m’a făcut credincios Coranului doctrina sa supranaturală, cât mai vîrtos strălucirea armelor ce luptă pentru Mohamed. Un preot vestesce Apusului pace, pace dejositoare, și aceasta am zis'°, pentru că Roma lase nu mai scie mama sabia cesarilor, precând Mohamed chiamă Răsăritul la luptă şi triumfuri. El e adevăratul profet al bravilor, el e profetul meu. Dar’scu, că trimisul lui Dumnezeu încă era aprins de dragoste, poporul poate merge şi lipsit de dragoste, nu aşa însă sufletele înalte. Almanzor. Poporul poate simţi efectele, dar domoli nu le pot decât sufletele înalte. Eufemiu. Ce ai voit să zici?... Ludovica . . . Almanzor; în zadar a răsunat pe buzele mele în Messina numele lui Eufemiu; am văzut pe cei mai bravi luptători cuprinşi de spaimă; în zadar consimţiau mulţi, ca spre a delătura pustiirea unei cetăţi întregi să vină aici femeia fatală scoasă de tine din claustrul seu, când fată se scoală un domn cărunt cu mitră pe cap, în mână ţinând băţul pastoral de aur, căruia toţi credincioşii se închinau în tăcere. „Oh, ruşine vîrstei mele (astfel vorbesce), astăzi pentru crucea stropită cu sângele unui D-Zeu omul nu vrea a sacrifica sângele seu nemernic! Voi aţi răpi o inocentă vergulă sacrată cerului, ca un necredincios cu îmbrăţişerile sale să o ducă la moarte eternă? Cerul vă cearcă: vieaţa voastră nemernică nu o vor păstra cei ce aduc sacrificiu pentru voi, căci chiar oastea Saracenilor, prelângă tot jurământul, vă va nimici, ori marea răsculată de dreapta lui Dumnezeu va absorbi această ţeara vinovată. Deci vă rămâne o speranţă de scăpare; a urma calea tristă a virtuţii, a apăra cu orice preţ patria şi cultul! ... Şi poate atunci eternul D-Zeu va face minuni mântuindu-se“. A tăcut şi mulţimea răspunse în unanimitate: „Mai nainte de ce s’ar profana altarul să se aleagă moartea“. Când repeţii ameninţările mele, aerul schînteia de pumnale gata a mă străpunge, aş fi mort, dacă bătrânul venerabil numi-ar fi făcut scut cu mantaua sa Zhénd: „Faţă cu solul, deşi necredincios, trebue păstrată toată reverenţa; dacă nu ne ajută furtuna, cel puţin onoarea să ne rămână neatinsă“. La vocea de „onoare“ o sută de ostaşi, dând în lături mulţimea furibundă, mă însoţiră nevătămat pălin la poarta cetăţii. Eufemiu. Sânt turbat; Teodor să fie tîrît, cu el să se înceapă răsbunarea mea; apoi voiu preface Messina în cenuşe. Să peară nevinovatul cu cel vinovat, amintirea Ludovicei să se stîngă, în pieptul eroului să nu aibă loc alt efect decât mânia. Femeie, tu care preferesci dragostii mele altarul, astăzi cu altarul vei căde! A mea nu poţi fi, dar’ nime să nu aibă parte de tine! Mori! ... Ce Zic? Oh, aiurantul de mine ! Ah, să trăesci fericită copilă şi ţie să-’ţi mulţumească Messina salvarea sa! Mă voiu depărta, da, aceasta e singura probă ce pot să-ţi dau despre dragostea mea. . . Almanzor. Ce? Eufemiu. Aşa vreau, şi tu să nu deschizi gura cutezătoare. E de plecat, mare e pământul pentru furoarea noastră; o Zehate mie răuvoitoare îmi şopteste: niciodată braţ omenesc se nu se ridice în contra patriei sale, da, am voit să ’ţi-o ascund, o putere necunoscută acum mă face să-’ţi spun aceste. (Strings cu frăgediune mâna lui Almanzor şi-’i arată cetatea.) Vezi mulți aceia, aş vrea să-’i urăsc, dar în secret îi uibesc; văd acele temple sfinte, în care am ridicat primele rugăciuni cătră făcătorul lumii ... și inima îmi bate cu tărie, îmi vine în minte sunetul acelor campane, când întreagă Sicilia mă numia eliberatorul ei. . . Oh, Zile fericite! O, Ludovica mea, cum strălucia de dragoste, de bucurie surîsul tău drăgălaș! O, fericitul de mine ! Ce ! Aiurez ? Almanzor. Nebunule, cutezi să comiţi o nouă blasfemie ! Tremură, nu de mine, nu, căci eu te iubesc mult, dar’ tremură de cerul, care te ascultă! Eufemiu. Martor îmi e cerul; nu eu am abandonat patria mea ; ea m’a respins dela sinul seu; am devenit perfid nu din vina mea, ci din vina altora. Almanzor. Messina dar’ să fie veselă pentru vina sa şi să te vadă fugind de ea nerăsbunat! Eufemiu. Eu nerăsbunat? Şi crezi aşa ceva, Almanzor? Almanzor (îmbrăţoşindu-l). Fiii Africei sunt tari în iubirea frăţească, nu ca tine; mai tari însă în ură. Eufemiu. Mă cunosci bine. Furii contrare mă chinuesc în mod îngrozitor. De voiu muri, jură că mă vei răsbuna. Am presimţ, că ’mi se apropie moartea. Fă ca să am cel puţin un amic; jură, că după mine vei combate acești muri pănă ce Messina nimicită va deveni un rug demn pentru osemintele mele. Almanzor. Altădată, acum lasă. . . Scena II. Teodor (încatenat, condus de Saraceni) şi cei de mai sus. Eufemiu. Pleacă! Răutăciosule, ochii tăi pentru ultima oară văd lumina soarelui, astăzi se vor închide pentru totdeauna. Teodor. Aici simţesc. Eufemiu. Stai în faţa morţii. Teodor. Fiica mea . . . răspunde . . . Ce bucurie! Tu turbezi. Supuşii mei bravi au respins armistiţiul ruşinos. Eufemiu, încă mă insulţi? Adă-ţi aminte, că nu mai ai supuşi, lanţurile acele te fac sclavul lui Eufemiu. Teodor. Lanţurile nu mă lipsesc de curagiul de rege; tu eşti cu mult mai laş ca să poţi fi tare. Eufemiu. Cutezătorule! La ce mă constrîngi? Să-mi pătez sabia mea generoasă în sângele tău ? Pietatea şi despreţul însă mă reţin. Iţi dăruesc vieaţa, dacă cu mâna ta vei scrie cetăţenilor să aducă aici pe Ludovica. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 27 Noemvrie st. v. Din parlamentul maghiar, în şedinţele dela 6 şi 7 Decemvrie n. s’au terminat şi desbaterile asupra budgetului ministerului de interne, care a fost apoi primit şi în a doua cetire cu majoritate de voturi. Din discuţiunile aceste nu este nimica de remarcat, afară poate de aceea, că la posiţiunea budgetară „gendarmeria“ s-a născut o discuţie vehementă asupra abusurilor comise de gendarmerie la alegerile dietale. Această discuţiune a fost provocată şi susţinută de deputaţii din stânga extremă Ugrón, Szalay, Polónyi, Thaly, Dobay şi alţii, care au produs caşuri concrete de terorisarea deputaţilor oposiţionali prin gendarmi şi au susţinut, că gravaminele oposiţiilor înaintate în această materie la guvern au rămas nebăgate în seamă ani de Zile de-a lungul pănă în Ziua de astăzi. Ştefan Tisza, fiiul ministrului-preşedinte, s’a simţit dator a Zice, că acusele oposiţiei sunt nefondate, căci gendarmeria a intervenit la alegeri numai pentru susţinerea siguranţei publice şi spre scutirea alegătorilor în localităţi fanatisate. Această intervenire firască a tinerului deputat al O c n e i-S i b i u lu i, după cum uşor se poate înţelege, a fost numai uleiul pe focul oposiţiei. După terminarea acestor discuţiuni s’a votat legea recruţilor pro 1890, apoi s’a trecut la alte proiecte de lege mai neînsemnate, pe care le-am înşirat la locul acesta în Niul nostru precedent. Situaţiunea guvernului belgian, în camera belgiană s-au petrecut în săptămâna trecută scene turbulente, din care situaţia morală a cabinetului clerical Beernaert a ieşit foarte sdruncinată. Telegramele noastre din anii trecuţi au arătat, că opoziţia liberă prin vorbitorii Bara şi Ianson a aruncat în faţa guvernului cele mai grave acuse, a numit pe miniştri mincinoşi şi s’au exprimat chiar, că regele, cetind desbaterile în cameră, va demisiona acest guvern. Causa acestui incident este următoarea: In M o n s s’a pertractat un proces pentru mişcări socialiste, car’ în decursul acestui proces a ieşit la iveală, că mişcările de care era vorba, atentate cu dinamită, revolte suprimate