Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)

1889-11-28 / nr. 272

Anul VI Nr. 272 Sibiiu, Marţi 28 Noem­vrie (10 Decemvrie) 1889 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1* an 3 fl. 50 cr., 1/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: la an 10 franci, l­a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru 3B7 INSERTIUNILE ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. iernii 11. — Administraţia, Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Sibiiu, 27 Noemvrie st. v. (X) Cestiunea administraţiunii pu­blice formal încă nu e pusă la ordinea­­z­ilei. Sunt înse o mulţime de ocasiuni, care o scot la iveală. Căci aflăm, că se discută în parlament, în municipii, şi vedem, că se scriu despre dînsa articoli în ziare. Discuţiunea în adunări politice, precum şi în presă este folositoare. S’a păcătuit mult în trecut şi se pocătuesce şi acum în ţerile unguresci cu administraţiunea. Pentru­ că ea a fost ori-şi-ce, numai aceea ce trebue să fie nu ne aducem aminte să fi fost vre­odată. A fost odinioară mijloc de a sa­tisface ambițiunea şi vanitatea, în anu­mite caşuri chiar şi isvor de câştig ma­terial pentru clase privilegiate, în tim­pul mai nou însă cal de bătae pentru șoviniștii care, prelâng, că vor să se căpătuească, mai vor să o folosească pentru ajungerea unor scopuri naționale separatistice, contra naturii poliglote a regatului unguresc. Ei bine, să fim mulțumiți, dacă treaba a ajuns baremi acum la atâta, că oamenii competenți se ocupă cu ame­liorarea administrațiunii. Ar fi egal cu a ne renega firea noastră românească, dacă am închide ochii asupra celor­ ce se vorbesc şi scriu despre administraţiune, adecă despre intenţiunea de a o reforma. Dar, din câte am aflat până acum, n’am dat de momentul, care să fie apt a ne stoarce deplina recunoscinţă. Se face multă vorbă despre re­forma administrațiunii publice. Pănă una alta inse nici sferele deci­j£toare nu sunt în clar, că ce față se iee ad­ministrațiunea publică reformată. Atâta este evident, că statul are de gând să iee administrațiunea politică singur în mână. Credem, că are de gând, nu sântem înse siguri, că de tot sau numai în parte are statul de gând să iee administraţiu­nea în mână. Nici contele Teleki, mi­nistrul unguresc de interne, în discur­sul său program nu s’a pronunţat în toată claritatea. Oposiţiunea maghiară din parla­mentul din Budapesta în privinţa for­mei administraţiunii publice n’a hesitat deloc cu pronunţarea. Oposiţiunea în­treagă este pentru susţinerea formei de pănă acum cu funcţionari administra­tivi aleşi pe timp hotărît. în sensul acesta s’au pronunţat şi unele municipii, car’ altele s’au alăturat­ prelenga acea­stă pronunţare. Nouă ni­ se pare, că şi oposiţiunea şi municipiile, câte s’au pronunţat pen­tru felul de administraţiune politică de pănă aci, în punctul reformării admi­nistraţiunii politice încă n’a examenat lucrul cu toată seriositatea. Oposiţiu­­nea mai ales urmează așa, pentru­ ca să lucreze în contra guvernului. Poate­ ca și municipiile au mânecat tot din acest punct de vedere. Felul acesta de procedere însă nu este cel adevărat nici atunci, când vorba este de reforme. El nu poate duce la scop, pentru­ că nu permite examinarea ne­preocupată a tuturor momentelor, câre trebue luate în considerațiune la o re­formă și mai ales la reforma admini­strațiunii politice, în cazuri de aceste oposițiunea, dacă voesce să fie folosi­toare, trebue să se înfrâneze și se caute a judeca obiectiv, deosebind bi­nele de rău și răul de bine. Pănă la atât și nu mai departe să se ducă cu oposițiunea și se combată guvernul nu­mai în cașurile, în care este convinsă, că acesta greșesce. Ce e drept, guvernului ’i­ s’ar putea face imputarea, că prea mult se gân­­desce pănă se iee o hotărâre în privința administrațiunii politice, întârzierea în­­tr’o cestiune atât de momentuoasă des­chide calea la bănueli. Bănuelile îuse, deşi nejustificate, de multe­ ori împing pe aceia, în care acele se nasc, la pro­­cederi necumpenite. Şi noi Românii suntem în oposi­­ţiune faţă cu guvernul unguresc, deşi din alt punct de mânecare şi nu din cel al oposiţiunii maghiare. Din cauza oposiţiunii însé nu credem, că Românii noştri independenţi în cugetarea şi con­vingerile lor şi cu judecată sănătoasă se vor precipita în apele oposiţiunii m­a­­ghiare în ce priveşte reforma admini­straţiunii politice. Ar fi lucru imprudent din partea noastră a Românilor. Prin aceasta de altă parte nu ne simţim deloc angagiaţi nici faţă cu vederile gu­vernului, care în detailurile lor încă nici a le cunoasce nu am avut o pasiune, fiindcă nici guvernul nu le-a desco­perit. Este adevărat, că reforma admi­nistraţiunii politice în ţerile unguresci nu este un ce, care să se deslege neted, cum se poate deslega în alte părţi. Po­­poraţiunea ţerilor unguresci, şi dacă ar fi toate celelalte momente, care privesc administraţiunea ca atare, atât de clare, ca cestiunea reformei să se poată pune la ordinea încă tot nu este în posiţiune de a se pronunţa. Legea electorală, măiestrită cum este, exclude unul dintre factorii car­dinali dela posibilitatea de a se pro­nunţa. In toate comitatele, unde locuesc Românii, prin legea măiestrită majori­tăţile sunt minorităţi şi minorităţile ma­jorităţi. Poporul cel mai numeros din părţile răsăritene ale regatului este ex­clus, îi este luată posibilitatea de a se pronunţa în cestiunea de reformă a ad­ministra­ţiunii politice. La momentul acesta se cugetă oare guvernul? Se cugetă oposiţiunea ma­ghiară ? Nici vorbă. Şi guvernul şi oposiţiunea ma­ghiară tractează toate cestiunile poli­tice, care privesc patria, ca­ şi­ când ar fi un domeniu exclusiv al lor. Pe noi pe ceştialalţi ne consideră şi acum ca şi în timpul antemarţial de misera plebs contribuens şi nimic mai departe. Şi reforma administraţiunii, cu toate că are să fie şi pentru noi, are să se facă fără de concursul nostru, dela care în mod măiestrit sântem excluşi. Ar fi lucru firesc, ca noi nici să nu ne ocupăm cu ea. ^ocupaţiunea noa­stră cu dânsa şi aşa nu poate avă altă însemnătate decât academică. Dar­ nici nu întrăm în meritul re­formei administraţiunii. Nu aflăm din punctul nostru de vedere matură ce­stiunea de a întră în meritul ei. De aceea la acest loc ne mulţumim a atrage atenţiunea, că la noi cestiunea aceasta nu se poate deslega cum se cade pănă când nu va fi deslegată cestiunea drep­tului egal. Atunci să ne pronunțăm, dacă este mai bine ca să ne alegem funcționarii administrativi, sau să-’i lăsăm ca statul să-’i numească. Afacerea Berinde. Primim următoa­rea scrisoare: Chior, 6 Decemvrie 1889. Inteligența şi poporul român din aceste ținu­turi, şi cred, că pănă unde a ajuns faima, este consternată pănă în adâncul sufletului sub impresiunea spirii deselătoare, că episcopul Gherlei a suspendat dela oficiul seu protopo­­pesc pe iubitul nostru amic Alexiu Berinde. Seim cu toţii, de ce pretext s’a folosit numitul episcop, ca să dee această grea lovi­tură celui mai brav protopop al diecesei sale, lăsându-se a fi şi el mijloc de terorisare în mâna guvernului faţă cu tot ce e activitate în sens naţional românesc. Aşadară nici la biserică nu mai suntem scutiţi de atentatele puterii duşmănoase, care vrea să ne compromită, să ne jignească în des­­voltarea noastră, — ba să ne nimicească pe toate terenele. Libertatea conscienței noastre religioase este adânc vătămată, instituțiunea noastră bi­sericească prin acest act de prepotenţă în jos şi de slugărnicie în sus este pusă în jugul sclăviei şi noi suntem aduşi în posiţiunea de a ne îngriji, ca pe cale să reparăm scandalul făcut şi să ne salvăm cele mai scumpe drecodii ale vieţii noastre religioase şi naţionale. Dorim, ca actele referitoare se iese în publicitate în întreg cuprinsul lor, apoi de sine ni se va indica calea şi mijloacele, cum se salvăm nevătămat sanctuarul bisericii noastre, carele a fost scutul şi paladiul vieţii noastre creştine şi române în mijlocul restriştelor tu­turor timpurilor, când Românul, spoliat şi lipsit de toate, singur în biserică, la altarul D-­jeului dreptăţii ’şi-a aflat mângâiere şi apă­rare (precum s’a întâmplat şi în Sătmar). Sântem în faţa fenomenului trist şi sur­prinzător, că acela, carele era chiemat, ca şi cu sacrificiul vieţii sale să apere imunitatea acestui sfânt paladiu necompromis pănă acuma, nu numai că a lăsat, ca duşmani cu cutezare sacrilegă să între în el neînfruntaţi, ci însuşi a venit în ajutorul persecutorilor, precum nu s’a întâmplat nici­odată în istoria bisericii noastre. Cu tot dreptul pretindem şi mai aştep­tăm, ca cel care a executat atentatul guver­nului însuşi să se îngrijască despre separare, restabilind integritatea dreptului şi a indepen­denţii bisericii noastre, — că la cas contrar noi ne vom îngriji, ca să scăpăm de păstorul, care­­şi-a aruncat turma sa cuvântătoare în gura lupilor. Dixi et salvavi animam, meam. .. FOIŢA „TRIBUNE!“ Eufemiu de Messina. Tragedie în 5 acte de Silviu Pellico. (Urmare.) Actul II. Scena 1. (Almanzor se reîntoarce din cetate. Eufemiu îl în­­tirapină cu inima bătândă. Saraceni la oare­care distanță.) Eufemiu. Te întorci singur? Ai stat mult în Messina și nici un resultat? Ah, li-ai vorbit slab? Nu sânt amici. Pe mine însumi, pe mine să mă audă cetatea şi să se îngrozească (pleacă cătră Messina). Almanzor (oprindu-­l). Unde? Te vor aresta. Amiciţia mea o despreţuesci pe ne­dreptul. Eufemiu. Iubesc pe Ludovica: vreau să o scot din mânile sălbatice ale preoţilor. Almanzor. Vei fi perdut cu ea dim­preună, vei fi ucis. Eufemiu. Să o văd numai. Dacă vieaţa nu m’a putut uni cu ea, mă va uni moartea. Almanzor. Noi urmăm pe un tră­dător. Unde sunt imperiile destinate pentru copiii deşertului, la care ne-ai chiemat. Eu am părăsit cortul venerat de un părinte ilustru îmbătrânit, miresele mele, supunerea fraţilor mei, care îmi vor răpi tot avutul, şi dacă m’aş reîntoarce să-­mi caut ereditatea mea, îmi vor curma şi­­filele! Eu am adus mai ântâiu 10 triburi sub flamurele tale, pentru­ că prin graiul tău îmi părea că vorbesce un D-Zeu, la un semn al tău a smulge plăcerile din inima mea. Astăzi trebue să te aflu un mu­ritor ca ceealalţi ? Nu era spiritul profetului acela, care te anima! Marele Eufemiu să nu poată impune legi ţerii ? Tu plângi ! Tu roşind îţi ascunzi faţa în sinul meu ? Voesci a abandona aceste oşti fidele şi pe Alman­­zorul tău în faţa armelor inimice ? Eufemiu. Nu; virtutea mea amorţită se redeşteaptă la vorbele tale. M’am născut European, dar’ urăsc tradarea şi numele de nascere; patrie e pământul care produce su­flete frăţesci; eu mă socotesc fiiu al Africei, mă socotesc fratele meu; ţie Almanzor îţi da­­toresc mai mult ca vieaţa, îţi datoresc speranţa unei glorii strălucite; în mine a aprins na­tura două flăcări asemenea: dorinţa nemăsurată de glorie şi dragostea ! Spiritul meu nu va ave răpaus, pănă nu voiu vedè tronuri la pi­cioarele mele şi ale Ludovicei. Dar’ să nu lungim vorba : pe mine nu m’a făcut credin­cios Coranului doctrina sa supranaturală, cât mai vîrtos strălucirea armelor ce luptă pentru Mohamed. Un preot vestesce Apusului pace, pace dejositoare, și aceasta am zis'°, pentru­ că Roma lase nu mai scie mam­a sabia cesarilor, precând Mohamed chiamă Răsăritul la luptă şi triumfuri. El e adevăratul profet al bra­vilor, el e profetul meu. Dar’­scu­, că trimisul lui Dumnezeu încă era aprins de dragoste, poporul poate merge şi lipsit de dragoste, nu aşa însă sufletele înalte. Almanzor. Poporul poate simţi efec­tele, dar­ domoli nu le pot decât sufletele înalte. Eufemiu. Ce ai voit să zici?... Ludovica . . . Almanzor; în zadar a răsunat pe bu­zele mele în Messina numele lui Eufemiu; am văzut pe cei mai bravi luptători cuprinşi de spaimă; în zadar consimţiau mulţi, ca spre a delătura pustiirea unei cetăţi întregi să vină aici femeia fatală scoasă de tine din claustrul seu, când fată se scoală un domn cărunt cu mitră pe cap, în mână ţinând băţul pastoral de aur, căruia toţi credincioşii se închinau în tăcere. „Oh, ruşine vîrstei mele (astfel vorbesce), astăzi pentru crucea stropită cu sângele unui D-Zeu omul nu vrea a sacrifica sângele seu nemernic! Voi aţi răpi o inocentă vergulă sacrată cerului, ca un necredincios cu îmbră­­ţişerile sale să o ducă la moarte eternă? Ce­rul vă cearcă: vieaţa voastră nemernică nu o vor păstra cei­ ce aduc sacrificiu pentru voi, căci chiar oastea Saracenilor, prelângă tot ju­rământul, vă va nimici, ori marea răsculată de dreapta lui Dumnezeu va absorbi această ţeara vinovată. Deci vă rămâne o speranţă de scăpare; a urma calea tristă a virtuţii, a apăra cu ori­ce preţ patria şi cultul! ... Şi poate atunci eternul D-Zeu va face minuni mântu­­indu-se“. A tăcut şi mulţimea răspunse în unanimitate: „Mai nainte de ce s’ar profana altarul să se aleagă moartea“. Când repeţii ameninţările mele, aerul schînteia de pumnale gata a mă străpunge, aş fi mort, dacă bătrâ­nul venerabil nu­­mi-ar fi făcut scut cu man­taua sa Zh­énd: „Faţă cu solul, deşi necredin­cios, trebue păstrată toată reverenţa; dacă nu ne ajută furtuna, cel puţin onoarea să ne ră­mână neatinsă“. La vocea de „onoare“ o sută de ostaşi, dând în lături mulţimea furibundă, mă însoţiră nevătămat pălin la poarta cetăţii. Eufemiu. Sânt turbat; Teodor să fie tîrît, cu el să se înceapă răsbunarea mea; apoi voiu preface Messina în cenuşe. Să peară ne­vinovatul cu cel vinovat, amintirea Ludovicei să se stîngă, în pieptul eroului să nu aibă loc alt efect decât mânia. Femeie, tu care pre­­feresci dragostii mele altarul, astăzi cu altarul vei căde! A mea nu poţi fi, dar’ nime să nu aibă parte de tine! Mori! ... Ce Zic? Oh, aiurantul de mine ! Ah, să trăesci fericită co­pilă şi ţie să-’ţi mulţumească Messina salva­rea sa! Mă voiu depărta, da, aceasta e sin­gura probă ce pot să-­ţi dau despre dragostea mea. . . Almanzor. Ce? Eufemiu. Aşa vreau, şi tu să nu des­­chizi gura cutezătoare. E de plecat, mare e pământul pentru furoarea noastră; o Zehate mie răuvoitoare îmi şopteste: nici­odată braţ omenesc se nu se ridice în contra patriei sale, da, am voit să ’ţi-o ascund, o putere necunoscută acum mă face să-’ţi spun aceste. (Strings cu fră­­gediune mâna lui Almanzor şi-’i arată cetatea.) Vezi mulți aceia, aş vrea să-’i urăsc, dar­ în secret îi uibesc; văd acele temple sfinte, în care am ridicat primele rugăciuni cătră făcătorul lumii ... și inima îmi bate cu tărie, îmi vine în minte sunetul acelor campane, când întreagă Sicilia mă numia eliberatorul ei. . . Oh, Zile fericite! O, Ludovica mea, cum­ strălucia de dragoste, de bucurie surîsul tău drăgălaș! O, fericitul de mine ! Ce ! Aiurez ? Almanzor. Nebunule, cutezi să co­miţi o nouă blasfemie ! Tremură, nu de mine, nu, căci eu te iubesc mult, dar’ tremură de cerul, care te ascultă! Eufemiu. Martor îmi e cerul; nu eu am abandonat patria mea ; ea m’a respins dela sinul seu; am devenit perfid nu din vina mea, ci din vina altora. Almanzor. Messina dar’ să fie veselă pentru vina sa şi să te vadă fugind de ea ne­­răsbunat! Eufemiu. Eu nerăsbunat? Şi crezi aşa ceva, Almanzor? Almanzor (îmbrăţoşindu-l). Fiii Africei sunt tari în iubirea frăţească, nu ca tine; mai tari însă în ură. Eufemiu. Mă cunosci bine. Furii con­trare mă chinuesc în mod îngrozitor. De voiu muri, jură că mă vei răsbuna. Am presimţ, că ’mi­ se apropie moartea. Fă ca să am cel puţin un amic; jură, că după mine vei com­bate acești muri pănă­ ce Messina nimicită va deveni un rug demn pentru osemintele mele. Almanzor. Altădată, acum lasă. . . Scena II. Teodor (încatenat, condus de Saraceni) şi cei de mai sus. Eufemiu. Pleacă! Răutăciosule, ochii tăi pentru ultima­ oară văd lumina soarelui, as­tăzi se vor închide pentru totdeauna. Teodor. Aici simţesc. Eufemiu. Stai în faţa morţii. Teodor. Fiica mea . . . răspunde . . . Ce bucurie! Tu turbezi. Supuşii mei bravi au respins armistiţiul ruşinos. Eufemiu, încă mă insulţi? Adă-­ţi aminte, că nu mai ai supuşi, lanţurile acele te fac sclavul lui Eufemiu. Teodor. Lanţurile nu mă lipsesc de curagiul de rege; tu eşti cu mult mai laş ca să poţi fi tare. Eufemiu. Cutezătorule! La ce mă constrîngi? Să-­mi pătez sabia mea generoasă în sângele tău ? Pietatea şi despreţul însă mă reţin. Iţi dăruesc vieaţa, dacă cu mâna ta vei­­ scrie cetăţenilor să aducă aici pe Ludovica. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 27 Noemvrie st. v. Din parlamentul maghiar, în şedinţele dela 6 şi 7 Decem­vrie n. s’au terminat şi desbaterile asu­pra budgetului ministerului de interne, care a fost apoi primit şi în a doua cetire cu majoritate de voturi. Din dis­­cuţiunile aceste nu este nimica de re­marcat, afară poate de aceea, că la po­siţiunea budgetară „gendarmeria“ s-a născut o discuţie vehementă asupra abusurilor comise de gendar­merie la alegerile dietale. Această discuţiune a fost provocată şi susţinută de deputaţii din stânga ex­tremă Ugrón, Szal­ay, Polónyi, Thaly, Dobay şi alţii, care au pro­dus caşuri concrete de terorisarea de­putaţilor oposiţionali prin gendarmi şi au susţinut, că gravaminele oposiţiilor înaintate în această materie la guvern au rămas nebăgate în seamă ani de Zile de-a lungul pănă în Ziua de astăzi. Şte­fan Tisza, fiiul ministrului-preşedinte, s’a simţit dator a Zice, că acusele opo­­siţiei sunt nefondate, căci gendarmeria a intervenit la alegeri numai pentru susţinerea siguranţei publice şi spre scutirea alegătorilor în localităţi fanatisate. Această in­tervenire firască a tinerului deputat al O c n e i-S i b i­­ u l­u i, după­ cum uşor se poate înţelege, a fost numai uleiul pe focul oposiţiei. După terminarea acestor discuţiuni s’a votat legea recruţilor pro 1890, apoi s’a trecut la alte proiecte de lege mai neînsemnate, pe care le-am înşirat la locul acesta în Niul nostru precedent. Situaţiunea guvernului belgian, în camera belgiană s-au petrecut în săptămâna trecută scene turbulente, din care situaţia morală a cabinetului clerical Beernaert a ieşit foarte sdrun­­cinată. Telegramele noastre din anii trecuţi au arătat, că opoziţia liberă prin vorbitorii Bara şi Ianson a aruncat în faţa guvernului cele mai grave acuse, a numit pe miniştri mincinoşi şi s’au exprimat chiar, că regele, cetind desba­terile în cameră, va demisiona acest guvern. Causa acestui incident este următoarea: In M o n s s’a pertractat un proces pentru mişcări socialiste, car’ în decursul acestui proces a ieşit la iveală, că mişcările de care era vorba, atentate cu dinamită, revolte suprimate

Next