Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)

1889-11-26 / nr. 271

Anul VI Sibiiu, Duminecă 26 Noemvrie (8 Decemvrie) 1889 wfasatamsmxBeBmaPfi ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fi Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: l\ an 10 franci, l­a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare dî de lucru — mmM ii JSr. 271 INSERTIUNILE 5 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Sibiiu. 25 Noemvrie st. v. (—) Cetind circulara episcopului gr.-cat. din Gherla, adresată clerului diecesei sale şi reprodusă în fiul nostru de ieri, fără voe ne vine în minte fa­bula atât de bine cunoscută a poetului nostru Grigorie Alexandrescu despre lemnul, care s’a dat coadă toporului spre stricăciunea pădurii, în care a crescut. A devenit aproape banală această fabulă, dar’ cu toate aceste nu putem să nu o aplicăm în caşul de faţă, mai ales, după­ ce el nu stă isolat în istoria presentului românesc, ci se pare a fi numai o zală dintr’un întreg sistem, urmărit cu consecvenţă, de când na­ţionalităţile Ungariei gem sub greută­ţile destructive şi demoralisătoare ale actualei stăpâniri. Oameni slabi de înger sau rătă­ciţi, care din vre-un interes, sau sub vre-o presiune s’au demis la rolul de coadă de topor în mânile adversarului contra fraţilor sei de un sânge, au existat în toate vremurile şi vor exista pretutindenea şi totdeauna, câtă vreme există păcate şi slăbiciuni omenesci. N’am avă prin urmare nici să ne mi­răm, nici să ne supărăm, că există ase­menea suflete mici ori rătăcite şi în trupul naţiunii noastre. Nici nu n­e-am mira, nici nu ne-am supăra, dacă aceste suflete s’ar recruta numai din oameni de rînd, din mul­ţimea cea mare, în mijlocul căreia uşor se află câte un om accesibil pentru ispite sau pentru terorisări. Această categorie de oameni nu pot să facă adversarului decât servicii trecătoare, nu pot să facă neamului nostru decât stricăciuni momentane, ear la urma urmelor paguba cea ade­vărată este a acelora, care s’au folosit de ei, ear’ ruşinea şi despreţul general le este răsplata. * Când insă pisesiunea demoraliză­toare a guvernului siluesce pe oameni puşi în înalte dignităţi ale vieţii noa­stre publice şi îi degradează la rolul de coadă de topor, răul acesta ia di­mensiuni neaşteptate şi trebue să le in­spire îngrijiri tuturor oamenilor noştri serioşi. Şi când se ivesc caşuri de aseme­nea siluire în mod sistematic, când nu mai avem a face cu caşuri isolate, ci cu o deprindere consecventă de a fo­losi auctoritatea dignitarilor noştri drept unealtă de terorizare şi descuragiare a Românilor, apoi nu mai încap nici un fel de consideraţi­uni optimiste, ci tre­bue să mărturisim cu inimile pline de întristare, că opera de distrugere a vieţii noastre naţionale s’a început şi se continuă cu cele mai rafinate, mai demoralisătoare şi mai neiertate arme. Par’ că dignitarii, de care guver­nul face acest primejdios abus, din în­tâmplare sunt capete sfințite, sunt unii dintre archiereii bisericilor noastre, sigur nu atenuează, ci mai vîrtos agravează răul, de care ne plângem. Am dori să exagerăm în aprecie­­rile, pe care le facem în amărîciunea produsă în noi de ultima faptă nero­mânească, săvîrşită în reşedinţa episco­piei gr.-cat. dela Gherla. Ne e teamă însă, că nu numai nu exagerăm, ci nici n’am atins cu vorbe potrivite în­treagă greutatea atitudinii fatale a ca­pilor noştri bisericesci, care atât de uşor întră în intenţiunile guvernului duşman tuturor aspiraţiunilor româneşci, precum a făcut-o acuma episcopul Szabó, durere, nu pentru prima­ oară. Că sub presiunea guvernului lip­sit de dreptate şi conscienţă, a fost în stare să pună la cale un condlus de reglementare atât de severă faţă cu cel mai zelos şi mai spornic protopop al diecesei sale, faţă cu bravul protopop al Seinilor Alexie Berinde, sigur este o faptă, care va scoate roşeaţa indignării în toate feţele adevărat românesci. Şi cu toate aceste nedreptatea în­tâmplată părintelui Berinde este o ju­cărie de copii faţă cu nedreptatea stu­­pendă ce s’a făcut clerului din diecesa Gherlei şi mijlocit întregului popor ro­mânesc prin circulara părintelui Szabó, pentru care afacerea părintelui Berinde se pare a fi servit numai drept pretext. Părintele Berinde va suporta ne­dreptatea, de care a fost lovit, cu mul­ţumirea sufletească, cu care toţi oame­nii buni sufer nedreptăţile, de care sânt loviţi fără vină, îşi va­­jice în gândul seu, că această nedreptate nu este o pedeapsă, căci numai cei vinovaţi se pedepsesc, ci un mijloc de intimidare la adresa tuturor Românilor, pentru care în caşul de faţă ’i­ s’a făcut ono­rul să îndure numai el o lovitură. Le va gândi aceste şi se va mângâia în sufletul seu, că precum nici el nu poate fi intimidat, astfel Românii de bine în general nu se vor intimida nici Almanzor (desarmează pe Teodor, îl în­­lănţuesce şi-’l tîresce cu selbăticie, ca să-­l ucidă). Pleacă fruntea înaintea adevăratului D-­­eu şi profetului ori mort, Teodor. Totdeauna am adorat pe ade­văratul D-c­eu şi sânt mândru a fi luptătorul lui Christos, chiar cercaţi fiind de nedreptăţi şi mai grele, însă circulara ce a isvorît din ca­şul de reglementare a părintelui Be­rinde este de o natură cu mult mai gravă. Aici nu mai e vorba de intimidări, ba nici chiar de terorisări, ci de o nouă dovadă mincinoasă, pusă în mâna gu­vernului cu autoritatea­ unui archiereu român, ca să poată fi întrebuinţată con­tra Românilor. Aici episcopul Szabó în cel mai trist înţeles al cuvântului s’a degradat la rolul de coadă la toporul guvernului. Da, coadă de topor s’a făcut pă­rintele Szabó, când nu s’a sfiit a in­­terdice clerului seu pe cale circulară amestecul în „politica neiertată“. Ce fel de politică neiertată face clerul diecesei gr.-cat. a Gherlei ? Pe care fapte îşi basează Presfinţia Sa această gravă şi insultătoare bănueală ? Pe „ca­şul regretabil“ al părintelui Berinde? Ei bine , în ce a consistat acest „cas regretabil?“ în aceea, că a săvîrşit o slujbă d-reiască pentru mântuirea unui vrednic amic de principii, prigonit din causa sentimentelor sale româneşci, dar­ în cele din urmă do cedit nevinovat chiar şi de judecătorii săi plini de patimă na­ţională. Cu ce îşi va legitima Preasfinţia Sa mai departe în faţa lui D-Leu şi a posterităţii insulta aruncată cu atâta uşu­rinţă în faţa clerului seu, când fără nici un motiv, fără nici o dovadă îl opresce să mai săvîrşească fapte, „care ar pută fi luate drept demonstra­ţi­u­n­i sau agitaţiuni contrare patriei?“ Cu nimica, dacă nu cu mărturi­sirea, că guvernul ’i-a­ cerut să-­i facă acest serviciu, pentru­ ca mâne-poimâne să poată zice, provocându-se la circu­lara episcopului român, că Românii în adevăr săvîrşesc demonstraţi­uni şi agi­taţiuni contra patriei şi în chipul acesta vitregia guvernului faţă cu Românii să apară încâtva meritată. La 1883, când cu protestele Ro­mânilor contra legii maghiarisatoare re­lativă la şcoalele medii, înaltpreasfinţia Sa metropolitul Miron Roman a exmis o circulară analogă, care de atunci epi­tetele „contrar patriei“ şi „gravitator în afară“ pe basa acestei circulare s’au dat Românilor naţionali la toate ocasiunile, când ei stăruiau pentru drepturile lor. De atunci însă au trecut şese ani de zile, circulara metropolitului s’a cam usat, îi trebuia guvernului o „dovadă“ mai recentă despre „aspiraţiunile neier­tate ale Românilor“. Zece lupte luai de pe capul vostru servitutea şi infamia ameninţătoare, pe Maurit, care se înfrânseră în 4 rînduri, m i-am cufundat în Ocean; astăzi Africa şi Asia, ţinând în minte oţelul meu îngrozitor, nu mai ard de dorul de a-­şi îndrepta privirea asupra acestor ţermuri. Şi când te încercaşi a scoate Sicilia de sub domnia grecă, cine putea să îndeplinească acea întreprindere înaltă, dacă nu Eufemiu. La sunetul învingerilor mele a tremurat depăr­tatul palat împărătesc de la Bosfor şi­­ţi-a dat pace şi domnire . . . Ah, nebunul de mine! Eu te onoram ca pa un nou Lycurg, nu pu­tusem pătrunde tirania ascunsă în sufletul tău ! Cu dreptul îţi denegau baronii supunerea ci­tadelelor lor; eu am fost aceia, care pusei la picioarele tale întreagă insula. Eu . . . Teodor. Ce flecăresci? Nu-­ţi aduci aminte de recompensele strălucite ale rege­lui tău ? Eufemiu. Om fără D-meu ! Eu odrasla străbunilor mei obscuri nu m’am reflectat atunci, dar’ ademenirile tale erau pline de curse. Cu câtă astuție te-ai încungiurat cu sbiri și pe mine campionul tău te-ai pregătit a mă stinge. Voiai să-’mi afli oare-care vina; îți descoper dragostea mea sinceră pentru fiica ta; Iată vina: sânt un revoltant! Eroul Siciliei e în­cărcat cu lanţuri grele şi cu batjocuri, e în­fundat în temniţa întunecoasă şi condamnat la securea ruşinoasă. Unde e între cetăţeni aceia, care se apuce arma spre a me­reabuna? Nu e. . . Oh, turmă de mişei! V’am jurat ură vecinică. Scap din temniţă şi minune! ... pe o scândură uşoară mă încred undelor viforoase. Şi episcopul Szabó s’a grăbit să dee guvernului această dovadă, s’a fă­cut şi el coadă de topor cu cârja de archiereu în m­ână. Să-’i băgăm însă şi să nu-’i băgăm vină Preasfinţiei Sale. Căci vina numai în parte o are, car’ ceealaltă parte cade asupra noastră a tuturora. Adevărat este, că înţelegându-­şi bine cinemarea, înţelegând ce este dator lui Dumnezeu, patriei şi poporului seu, sub nici o condiţiune nu trebuia să fee asupra sa nici reglementarea protopo­pului Berinde, nici odiul cercularei din cestiune, de care nu se va mai spăla nici-odată. Adevărat este, că prin aceste două fapte neromânesci n’a putut câştiga la guvern atâta, cât a trebuit să peardă înaintea clerului seu şi câtă strică­ciune a făcut bisericii şi naţiunii sale. Dacă însă în ziua de astăzi nu este exclusă posibilitatea de a se afla în scaunele archieresci ale bisericilor noastre oameni, care sunt capabili de asemenea fapte, Românii ar trebui să se îngrijască, ca ei, nici chiar voind, sau siliţi fiind, să nu le poată săvîrşi. De la atitudinea Românilor depinde, ca atât guvernul, cât şi archiereii să în­ţeleagă, că din scaunele noastre archie­resci numai fapte românesci se pot să­­vîrşi. Iar’ dacă guvernul şi unii dintre archiereii noştri n’au înţeles-o aceasta, este dovedit, că nici Românii n’au observat atitudinea corăspunzătoare. Când va soi Preasfinţia Sa dela Gherla, că mai grea îi va fi răspun­derea înaintea Românilor după săvîr­­şirea unei fapte neromânesci decât răs­punderea faţă cu guvernul, nu va mai sta la îndoeală în caşuri de aceste, în care spre onoarea lui presupunem, că s’a făcut presiune asupra lui. Ba sân­tem siguri, că atunci şi guvernul îşi va trage bine seama şi va slăbi cu pre­siunile şi siluirile. O vorbă germană, zice: „ Jedes Land hat die Juden, die es verdient'1.. Per analogiam zicem şi noi, că tot poporul are archiereii pe care îi merită. In­ conclusiunea aceasta vedem noi gravitatea cea mare a ultimelor acte ale Preasfinţiei Sale de la Gherla. O re­comandăm atenţiunii tuturor Românilor.­terne. Obiectul discuţi­unii n’a fost însă budgetul, ci reformele prorocite de mi­nistrul Teleki în administraţia pu­blica. Au vorbit deputatul Varasdy pentru administraţia de stat şi N. Ba­r­­tha pentru menţinerea municipalităţii, dare cu îmbunătăţiri. Punctul princi­pal al discuţiunii a fost însă vorbirea secretarului de stat Tibăd, care, pre­cum se scie, este deputatul unui cerc secuiesc şi se consideră de secretarul de stat al Ardealului. Intre aprobările guvernamentalilor şi contrazicerile opo­­siţionalilor a expus Tibăd, că admini­straţia de stat nu va să­racă nimicirea autonomiei, ci din contră garantarea libertăţilor municipale. Cum îşi închi­­puesce domnul secretar de stat aceste libertăţi, nu prea se vede din vorbirea sa. A mai vorbit deputatul P e r c z e 1, care stă afară de partide, şi Vadnay, care a pledat pentru centralisarea de­­săvîrşită. Pe urmă s’a mai rostit şi deputatul kossuthist Almăssy în fa­vorul vechiului comitat, după care s’a amânat desbaterea pentru z’ua vii­toare. FOIŢA „TRIBUNEI“ Eufemiu cLa Messina. Tragedie .n 5 acte de Silviu Pellico. Persoane: Teodor, regele Siciliei. Ludovica, fiica lui. Eufemiu, fost duce al armatei siciliene, car’ acum ducele unei armate saracene. Alman­dor, căpitanul Saracenilor sub comanda lui Eufemiu. Ostaşi sicilieni. Ostaşi sarace­ni. Actul I. Scena 1. (Teodor şi ostaşi sicilieni aleargă înspăimântaţi, fugind din luptă, şovăind dinaintea numărului mare de inimici, care se revărsau din toate părţile.) Sicilienii. Saracenii! Saracenii! Teodor. Oh, îngrozitoare auroră ! Oh, surprindere! Alt drapel ne urmăresce din Apus. Ah! în zadar ne vom lupta: e de fu­git; căci ori­unde cauţi, par’că infernul des­fundă falange noue. Trebue întoarsă trupa în lăuntrul cetăţii şi trebue apăraţi mulii stră-­ moşesci. Scena II. (O grămadă de Saraceni sub comanda lui Almanzor eramp asupra celor­ de mai sus.) Almanzor (luptând contra lui Teodor): Pre­­dă-’ţi sabia ! Teodor. Oho, acema nu va fi! (Teodor se luptă cu bravură, dar’ cei­ ce îl însoţesc sunt împrăşciaţi.) Mişeilor, părăsiţi pe comandantul vostru ? Almanzor. Mori dară ! Scena III. (Precând Almanzor sta gata să străpungă pe Teo­dor, sosesce Eufemiu urmat de o mulţime de Saraceni.) Eufemiu (alergând strigă de departe): Ce faci? Bravilor Saraceni, nu se cuvine a înfige sabia în sângele celor nearmaţi. Almanzor o lasă pe Teodor liber. Cest din urmă şi Eufemiu se priveau uimiţi.) Eufemiu. Ce văd? Tu! Teodor. Ce voce. Eufemiu (cu furoare.) Oh, nemărginită bucurie! Da, între veţuitori e singurul vinovat morţii. Usurpator al domnirii siciliene . . . . despreţuitor al ori­cărei direcţiuni . . . părinte îngrozitor, care a condamnat pe fiica sa la lacrimi continue. Autorul nefericirilor mele... Singurul om, asupra căruia va cade oroarea armelor mele! Teodor. Tu conduci în pământul na­tal Trupele inimice cerului ? Eufemiu. Demult, în cei dintâi, prea fericiţi ani, am venerat această patrie a mea, care acum viu să o umplu cu pustiiri, ca pe un pământ nemulţumitor. Abia tunişan, auti.fi popoarele aclamându-mă de eroul Siciliei, în Din parlamentul maghiar, în şedinţa de joi a casei deputa­ţilor s’a continuat desbaterea specială asupra budgetului ministerului de in­gjung la îngrozitorii ţermuri ai Africei ... cu fiinţă omenească mă trezesc în patria leilor, căreia îi datoresc reverenţă, căci­­mi-a dat lo­cuinţă ospitală. Sfârtic numai­decât veştmântul european. Cer învelitorile Saracenilor, onorez pe profetul, în inima mea mulţumitoare sim­ţesc aievea credinţa în D-­feul generoşilor mei. Vorba mea la ei era supraomenească şi efi­cace în acele pustiuri, ca om al cerului le promisei a distruge altarul Romei şi a îm­­prăşcia lumina coranului preste întreagă Eu­ropa, şi velui numai­decât, cum o oaste ne­numărată era gata a-­mi urma. Teodor. Ce cutezanță sacrilegă! Şi nu se deschide pământul să te înghițâ! în­drepţi răsboiu asupra templelor sfinte? îţi mai măresei delictul? Din întâmplare nu me spariu pentru Sicilia. Cerul dee ca să lupți pentru ea. Stâmpără-­ți asupra mea vechia sete de sânge, pilele mele îndelungate au fost deajuns pentru mărirea mea. Intoarce-te la sinul meu . . . şerpe funest . . . unica greşală ce am avut e, căci te-am nutrit, aceasta e singura remuş­care ce mă va face să gem­ murind. Străpunge, cine îţi opresce braţul? Pedepsesce bineface­rile, care le-am vărsat atâţia ani asupra ca­pului tău miserabil. Trebue să-’ţi amintesc de­lictele mele, ca să te aprinzi ? Uimesce-te. Acesta e locul, unde în câteva lupte te-am văzut între ceialalţi ostaşi ordinari, acele sânt undele, care le am răsbătut, ca să mă auzi, când ’ţi-am dat comanda preste semenii tăi. Fap­tele tale m’au răpit; un efect magic te legase de mine; am respins tânguirile celor mai iluştri comandanţi; m i-am făcut să dee reve­ REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 25 Noemvrie st. v. Schrea, că moştenitorul tronului ru­sesc se va logodi în curând cu prin­­cesa Margareta de Prusia, sora cea mai tânără a împăratului Wilhelm, deşi a fost desminţită, se menţine cu stăruinţă în presa europeană. Unele foi susţin, că trecerea princesei la religiu­­nea orientală se va face în curând, care altele stiu să spună, că a trecut deja. Sub asemenea împregiurări capătă ac­tualitate întrebarea, că realizarea ace­stui proiect de căsătorie ce efect va avă asupra relaţiunilor de alianţă între Ger­mania şi A­u­s t­r­o-Un­gar­i­a. Guver­namentalul „Pester Lloyd“ răspunde la această întrebare prin următorul pa­sagiu, pe care-­l luăm dintr’un articol din ediţia lui de seara de la 5 Decem­vrie a. c.: „Fără de a judecă o astfel de legătură conjugală din punctul de vedere al unei căsătorii politice, nu ne putem feri dinaintea convingerii, că ea va ave un oare­care efect asupra re­­laţiunilor dintre cele două curţi, deşi poate sentimentele celor două popoare vor rămână neatinse. Nu ne vine în minte să urmărim conjunctura, care se leagă de acest eveniment, pe calea, care duce la aprecierea relaţiunilor între Ger­mania şi monarchia noastră. Aceste re­­laţiuni de alianţă, după părerea noastră, nici nu se pot trage în discuţiune. Precum raporturile de înrudire între cei doi îm­păraţi decedaţi ai Germaniei şi Rusiei n’au putut împedeca încheierea alianţei, rentă unui ostaş ordinar; am zis, ca toţi pot să me trădeze afară de Eufemiu; el singur să mă iubească şi să veglieze asupra mea, căci el singur e neînvins. Aşa eram de orb! . . . Dar’ îmi apare în toată golătatea ambiţiunea ta blăstămată, îmi apare în acea 44 când ui­­tându-’ţi de gradul meu, cutezaşi a te oferi ca ginere, cu aceasta ai vrut să câştigi teren spre tronul meu. îţi deneg mâna fiicei mele, dar’ tu în grabă îţi întorci gândul spre trădări mi­­şelesci. Eufemiu. Mişelie visată! De tine şi curtesanii tăi au fost scornite probe false cu respect la tradarea mea. îmi aleg miseria, dacă perfidia altuia te a mişcat tu contra mea şi nu a ta. Aş vrea să respectez încă acele plete cărunte, să stimez în tine un suflet amă­git, dar’ drept; aș vrea să te deplâng, car’ nu să te uresc. De nu m’ar constrânge amintirea . . . fiicei tale! exilată , vezi această tremu­rare? Nu cutez să întreb de dânsa, mă tem, că voiu muri de durere și mănie . . . unde e ? Acea inimă așa gentilă și umană a mers pradă tiranului din Salerno ? E unită cu cel mai vi­novat monstru, care șede pe tronul udat cu sânge? Oare nu o va pedepsi (cu arma ori venin, după modul lui de tradare) pentru lacrimile Ce­­mi­ le-a adus ca tribut? Vorbesce, trăesce încă? Oh, eu trebue să te junghiu pe mor­mântul ei ? Teodor. Trăesce, dar’ toată speranța ta e nebunatecă. Eufemiu. (Cu transport.) Oh, trăesce? O voiu revedea, o voiu smulge dela sinul ri­valului meu! Relațiunile Germaniei cu Rusia.

Next