Tribuna, octombrie 1890 (Anul 7, nr. 223-248)

1890-10-27 / nr. 245

Anul VII Sibiiu, Sâmbătă 27 Octomvrie (8 Noemvrie) 1890 ^ffifflSMOtiaBgggWnBBWPBBIBMBaMBg ş> '*?ir7««-^g'l'a>;v^ffi.vxy-.ia/-.. ^r3yv..i;í^nr :^gar.~>' rüűLa.- ■*• ;»gHr«ngwi^t«*JÍH«jqgy imwwB ABONAMENTELE Pentru Siblin: 1 lună 85 cr., */4 an 2 fl. 50 cr., l/s an 5 fl., 1 an 10 fi Pentru ducerea la casa cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., */1 an 3 fl. 50 cr., la an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 7* an 10 franci, ’/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE 5 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 26 Octomvrie st. v. (…) într’unul din anii trecuţi am fost împărtăşit după Nemzet“, că în adunarea generală a districtului biseri­cesc reformat de dincoace de Tisa s’a produs deunăzi o vină discuţiune asu­pra împregiurârii, că în liceul re­form­a­t din Sighetul-Marmaţiei elevilor români de confesiunea gr.-cat. li­ se propune religiunea în limba română. Se vede, că con­­ventul s’a fost ocupat şi mai nainte cu această cestiune, căci din împărtăşirea guvernamentalului vedem, că unul din­tre membrii consiliului de direcţiune al acelui liceu a mulţumit în adunarea conventului pentru cercetarea ce s’a făcut şi, după­ ce a spus, că toţi paşii intreprinşi la consistorul din Gherla şi pe aiurea în această privinţă au rămas zadarnici, a cerut deadreptul, ca adu­narea să împedece propunerea re­ligi­unii în limba română. Doi membri ai conventului încă au declarat, că districtul evangelic refor­mat de dincoace de Tisa nu poate sufe­ri, ca în școalele sale să se pro­pună vre-un studiu în limba ro­mână, prin ceea­ ce de obicei , se pro­pagă dac­o-românismul. Şi după­­ce­­şi-au exprimat şi ei dorinţa, de a se opri propunerea religiunii în limba aceasta, adunarea generală, luând ca mulţumită act de raportul comisiunii însărcinate cu cercetarea, prin con­du­s a oprit propunerea r­e­l­i­­­giunii în limba română la acel institut şi a însărcinat consiliul de di­recţiune cu luarea disposiţiunilor mai departe în această privinţă. Vor fi aproape două săptămâni, decând adunarea conventului reformat de dincoace de Tisa a adus această hotărîre, dar’ pană afii nu seim încă dacă s’au luat ori nu măsurile de lipsă pentru executarea ei şi dacă au­torităţile bisericesci unite au remonstrat sau nu în contra amestecului ne­competent al respectivului convent reformat în afacerile bisericii române greco-catolice. Atât împregiurarea, că într’o adu­nare a reformaţilor s’a putut aduce în discuţiune o asemenea cestiune şi încă în chipul­ în care s’a adus, cât mai ales hotărîrea adunării, cu privire la pro­punerea studiului religiunii elevilor de altă confesiune, car­acter­i­s­ează însă pe deplin situaţia, în care se află popoarele nemaghiare din această ţeară, şi curentul, cu care actualmente merge nu numai guvernului, ci întreaga societate maghiară. Sunt nenumărate atentatele, pe care guvernul unguresc de preste două fie ei­ şi-doi de ani încoace le comite mereu faţă cu instituţiunile naţionale şi bisericesci ale naţionalităţilor nema­ghiare. Afacerea gimnasiului dela Be­­i­u­ş şi ordonanţa ministerială cu pri­vire la programele anuale ale gimna­­siului românesc din Năsăud ne sânt tuturora proaspete în memorie, în mă­surile ce s’au luat faţă cu aceste două institute culminează pănă acum­ prigo­nirile şi procederile ilegale ale stăpânirii maghiare, de celelalte multe şicane şi asupriri mai mărunte, de care au fost împărtăşite mai ales şcoalele şi biseri­cile româneşci, cu desconsiderarea desăvîrşită a autonomiilor lor garantate p­r­i­n legi sancţionate de Monarchul, nici nu mai pome­nim, căci actele autorităţilor şcolare şi bisericesci şi cronica filaristicei române de la dualism încoace ne ofere archive întregi de nelegiuiri şi persecuţiuni. Nu trebue să ne mirăm deloc, că şi societatea maghiară secun­­dează guvernului maghiar şi lucrează şi ea pe toate terenele pentru împedecarea desvoltării noastre naţionale şi culturale, căci în sfîrşit această societate a dat gu­vernului impulsul, ea e pătrunsă de cel mai scârbos şovinism şi guvernul ma­ghiar în sfîrşit nici nu poate fi altceva, decât efluxul acestei societăţi, în siste­mul de guvernare se oglindează aspira­­ţiunile „naţiunii“. Guvernul, dacă voesce să rămână la puterea, de care ş l-a în­vrednicit majoritatea acelei „naţiuni“, nu poate decât să guverneze in spiritul propagat de ea, nu poate decât să joace după­ cum ii cântă ea. Rămâne însă o apariţiune stranie, că o corporaţiune bisericească, cum sânt conventele reformaţilor, care s’au luptat şi ei pentru autonomia bi­sericii lor, să se ingereze în afacerile interne ale altei confesiuni şi încă în­­tr’un mod, care jignesce ceie mai sfinte drepturi ale acesteia şi trădează tot­odată propriile sale vederi şi scopuri politice. Un lucru ne mai­pomenit, ca să cuteze cineva a afirma, că propunăn­­du-se studiul religiunii într’o limbă ne­­maghiară, prin aceasta se propagă anu­mite idei politice şi periculoase statului! Prin aceea, că­’mi „Tatăl nostru“ in limba română, precum îmi porun­cesce credinţa mea strămoşească, fac pro­pagandă pentru Daco-România?! Dacă nu ai sei, că membrii unui con­vent reformat se compun din represen­­tanţii credincioşilor de confesiunea re­formată, prin urmare din cei mai dis­tinşi bărbaţi ai lor, ai fiice, că asemenea lucruri numai într’un balamuc s’ar pute întâmpla, dar’ nici-decum într’o socie­tate de oameni serioşi şi în deplină po­sesiune a minţilor lor. Vorba e, că am ajuns să vedem în Ungaria petrecând­u-se şi asemenea lucruri. Şi apoi mai fiică Jidano-Ma­­ghiarii de la presa şovinistă din ţeară şi depositarele minciunilor lor, ca bună­oară filarele ovreesci şi de bursă din Ger­mania, că poporul românesc din Ar­deal şi Ungaria nu are cuvinte, de a fi nemulţumit ! Dar’ nu mai merge cu minciuna. Sunt şi în străinătate oameni independenţi în vederile lor, care au început a pă­trunde lucrurile şi nu se lasă a fi mo­miţi de informaţiunile oficioase ale Ma­ghiarilor de cinci pilule. Şi e destul atâta, ca încetul cu încetul să pătrundă în cele mai largi cercuri şi până la lo­curile competente convingerea, că în Danemarca nu miroasă a sau de Cologne nici a parfum de viorele. Perfidii ă­la celor depuse în „Börsen-Courier“ din Berlin, în care se combate un filar de frunte din Germa­nia, după­ ce li­ se schimonosesc anteiu afir­­maţiunile, se vor reduce ele cu timpul la adevărata lor valoare. Un popor de trei milioane suflete ce se află la hota­rele orientale ale unei monarchii, care trece de pavăza şi scutul păcii euro­pene, nu poate să mai rămână ignorat şi lăsat cu desăvîrşire la discreţiunea unei rase de oameni, pe care nici tre­cutul ei istoric, nici calităţile şi aptitu­dinile ei nu o îndreptăţesc a se umfla în pene şi a călca în picioare dreptu­rile firesei ale majorităţii de popoare ce locuesc în această ţeară. FOIŢA ,­­ De la teatru. (Corespondenţă din Bucuresci.) (Urmare.) Şi acum cată şi fructul cules de di­recţia teatrului nostru. Voss este crud. Şi Eva e piesă, în care crufiimea aceasta etică te aşteaptă toc­mai la sfîrşit să te muşce ca o fiară ascunsă în vizunne. Privesci şi privesci, treci prin grămădire nespus de mare de miserie a piesei, dar’ fiind autorul de faţă, ’ţi-ar veni să-’i arunci o căutătură de amarnic reproş Eva-i fată naivă şi bună şi iubitoare, şi este logodnica lui Elimar. Ei sunt aristo­craţi. Tatăl Evei, contele Düren, este în fruntea unei întreprinderi financiare, care este periclitată. Tatăl Evei e chinuit de griji; el ştie ce a făcut. Societatea e ruinată, însă fără­ ca Düren să poată fi tras la răspundere, ci Hartwig fabricantul, ajutorul lui. El spune Evei, că în ha­­rul ei a făcut ce a făcut: ea nu trebuia să cunoască miseria. Eva. Pentru mine ai comis nedreptatea ? Ca să pot purta haine cu dantele, perle, pe­tri scumpe. . . Nu-­mi trebuesc ! își rupe giuvaierele de pe ea, tremurând din mâni. Scena aceasta este prea forțată; auto­rul vrea să ne arete ce firesc, ce viciu e sen­timentul de dreptate al Evei, și să ne justi­fice astfel tot ce va face ea de aici înainte. Aceasta-i prima scenă, în care o parte im­portantă a caracterului ei se manifestă cu ener­gie, chiar în faţa părintelui ei. Eva judecă pe atăl seu; şi dar’ ea nu trebuia să uite, că ju­decă pe tatăl seu. Eva pare-că judecă Iusé pe un amant, care și-a oferit giuvaiere în cine stie ce mod necinstit, nu pe tatăl seu! Sânt cerţi denique fines, sunt graniţe fixate şi pentru violenţa scenelor. Eu m­’aş fi mulţu­mit cu o singură trasă : „Tată, tată, ce-ai făcut, n’ai făcut bine“, şi Eva ’mi-ar fi fost mai dragă Tocmai atunci veniau oaspeţii, — căci în seara aceea contele avea oaspeţi la masă, — se­’l felicite pentru zelul ce are în aface­rea cu Evamina, numele întreprinderii; ei sunt şi acţionari. Şi tocmai acum vine şi o tele­gramă, care anunţă falimentul şi mai anunţă, că Düren nu e responsabil. Atunci Hirtwig este, căci de Hartwig se folosise Düren pentru a-­şi plasa acţiile şi el însuşi încă nu era ac­ţionar, numai acum voia să se facă. Insul­tele curg în fața „tâlharului“ Hartwig. Eva scie înse, că el nu e vinovat, o scie de la tatăl său. Așa vom înțelege, ce va urma nemijlocit. Elimar asistase la nenorocirea con­telui; el puse Evei alternativa: ori eu ori tatăl tău, cu amândoi nu poți rămâne. De jalea acestei situații Hartwig o uită pe a sa şi varsă lacrimi pentru acest înger de faţă, pentru acest spirit luminos ceresc, cum o numia el ceva mai înainte. Vede, că Hart­­wig­­ o iubia. Vestea falimentului se lă­ţise (printr’o licenţă de scenă) foarte iute şi lucrătorii ruinaţi veniau acum să ceară socoteala lui Hartwig. Hilmar se apropie de Eva și-’i fiice : „Te-ai decis?“ Eva îl privesce liniștită: „Da!“ Lucrătorii se tot apropie sgomotoși. Elimar are gust se pusce în ei, de s’ar obrâsnici, dar’ Hartwig nu-i mișel, el dice: „Nu vei pușca, eu ’i-am ruinat, eu trebue să-’m­i dau socoteală, mă duc la ei, la copiii mei“. Şi el se aruncă spre uşe, deşi mi­ se pun toţi în cale. El a eşit. Atunci Eva, care e dreaptă, precum fiiceam, strigă: „Hartwig, eu viu cu tine“. Elimar. Eva, gândesce-te! Dacă faci un pas cu acest om, ne despărţim. Eva. Ne despărţim! Elimar ceruse prea mult: să se despartă Eva de tată-său; ea simţi atunci, că Elimar are şi răutăţi în el, ori nechibzuiri, ori preju­­diţii, dacă am admite, că onorul nu-­i mai permitea să fie ginerile lui Düren; acum îi cerea să părăsească pe cei jertfiţi pentru ea; era prea mult. Se despărţi. Eva e femeia lui Hartwig. A trăit patru ani cu el şi cu soacră-sa, care e cam rea de limbă. Hartwig a plătit mereu la datorii şi a trăit cum a putut; dar­ acum a plătit ul­tima datorie şi va trăi tot mai bine. El este vesel şi pentru aceea dă o masă, la care re­vedem pe oaspeţii lui Düren. Tocmai acum trebue să revină Jnsé şi­­ Elimar, care îi va spune Evei, că și el a fost nenorocit, că vrea tre îndrepte ce a stricat, că o iubesce etc. Și astfel Voss apropie ispita de Eva, şi produce o variație a unei femei tratate și re­trate mai ales în Francia : adulteriul. Eva cea atât de cu­rată din actul prim se va arunca în braţele lui Eli­mar. Autorul motivează cu insistenţă schimbarea aceasta: Eva, aristocrata, nu se putuse obici­­nui cu burghesimea şi suferia, era nenorocită; soacra îi adusese de atâtea­ ori aminte de mi­­şelia tată-seu, de nenorocirea tată-seu şi câte­odată nu era mulţumită chiar nici cu jertfa Evei, de a fi soţia fiiului ei. Aşa ’i-am „mul­ţumit“ eu, fiicea Eva ; dar’ mărginită doamnă Hartwig îi răspunde: „Mulţumesce tu lui D-fien, că te a luat fiiul meu de nevastă. Cine s’ar fi îngrijit de tine? Contele d-tale de tată s’a împuşcat, ca să scape odată de toate, de să­răcie și ruşine; și baronaşul d-tale de logod­nic“ -------Și Eva îi cere să mai vorbească de rău pe Elimar. Astfel Voss crează figura soacrei acesteia, pentru­ ca Hartwig să rămână nevinovat de nimic, căci fiind numai cu el, Eva­­mi se pare că n’ar fi nenorocită. Astfel vedem cum în Eva se produce o disposiţie neprietenoasă faţă cu casa bărbatului, dar’ nu din vina lui. Mai adauge, că ea e vecinie sin­gură, patra ani n’a fost în lume, ci numai cu soacra, şi ai împregiurarea, care îndemna pe Eva să cugete mereu la aceleaşi fiilnice mi­­serii, deci să le simtă intensiv. Elimar vine și Eva, care la începutul scenei,­­l-ar da afară din casă, îi cade în brațe amețită de violența patimei vechi reînviate. Eva: „N’ar fi păcat, fu­se el? Ce trebue să se întâmple, ca să nu fie păcat ? Ce tre­bue să se întâmple îndată?-------Bărbatul meu trebue să afle tot, eu trebue să-mi spun tot — îndată, mâne. Nu, chiar afii“. Eva e mântuită până aici. (Va urma.) Presa berlineză şi cestiunea română. Avem înaintea noastră cinci fiiare germane importante din Berlin, care se ocupă în arti­­coli lungi şi puşi în loc de frunte cu cestiu­nea Românilor. „Berliner Localanzei­ger“ se ocupă cu convenţiunea militară între Austro-Ungaria şi România şi arată impor­tanţa ei. „Germania“, într’un articol pus în fr­untea foii scrie despre însemnătatea re­­soluţiunilor conferenţei şi fiice, că este de aşteptat, că procederii energice a Românilor se vor asocia şi Germanii, Serbii şi Croaţii. „Rei­c­h s b o t­e“, promiţând durerile şi des­­ilusionările din urmă ale Saşilor, revine asu­pra Românilor şi apreciază atitudinea lor în mod măgulitor. „Berliner Tageblatt“ termină articolul seu „Rumänische Losreiss­­ungsgelüste“ pus în fruntea foii cu următoa­rele : „Cu toate aceste Ungarii ar face foarte bine, dacă ar examina afacerea în mod ne­­preocupat; ea este importantă și ar putea lua sub împregiurări o formă dificilă“. „Berli­ner Neueste Nachrichten“, tot în fruntea foii, sub titlul „Der Rumänen­­tag in Hermannstadt“ publică o cores­pondenţă din Budapesta, care este fără în­­doeală scrisă de o­ceana şovinistică maghiară. Aventura din anul nou. (Novelă de H. Zschocke.) Traducere de I u g u r t U a. (Urmare. ) „Ce? Eu am câştigat. Şi mie ’mi­ s’a spus în casa sfatului, că numerii mei n’ar fi eşit! Iată, eu am pus şi am sperat, credeam, că vom câştiga barem un temno pentru chiel­­tueli. Grădinarul Rotthmann îmi fu­se ruse, când am venit după ameafii prea târfiiu la casa sfatului: — „Sărmane Filip, nici un nu­măr!“ — Ei, aşadară totuşi am câştigat! Acum îmi cumpăr grădina cea mai mare şi tu eşti femeia mea. Cât de mulţi sânt?“ „Filip, tu te-ai ameţit în noaptea de anul nou? Tu trebue să scii mai bine, câţi sânt. Eu m’am uitat la amicele mele în pungă numai pe sub masă şi m’am spăriat foarte, când am văfiut strălucind atâţia bani de aur. Atunci am cugetat: „Acum nu mă mir, că Filip era aşa de destrăbălat. Da, foarte destrăbălat ai fost, înse nu ’ţi­ se ia în nume de rău. Te-aş îmbrăţoşa singură şi aş plânge de bucurie pănă mă satur“. „Rosa, aşa ceva aş suferi cu bucurie, însă aci zace o neînţelegere. Cine ’ţi-a adus banii şi ’ţi-a fu­s, că sânt câştigul meu din loterie? Eu am rosul încă acasă în scrin şi nici un om nu ’mi-’l-a cerut“. „Filipe, nu face secături! Tu ’m­i-ai spus-o singur înainte de aceasta cu o jumă­tate de oară şi tot tu ’mi-ai dat şi banii“. „Rosa, adă-’ţi aminte! în dimineaţa aceasta te-am văfiut la plecarea ta de la li­­turgie, când ne-am înţeles, ca să ne întâlnim în noaptea de acum. De atunci nu ne-am mai văfiut“. „Afară de acum cu o jumătate de oară mai înainte, când te-am aufiit suflând şi când te-am chiemat la Steinmann în lăuntru. Dar’ ce fel de legătură porţi tu sub braţ? Pen­­tru­ ce umbli noaptea pe frig fără pălărie? — Filipe. — Filipe! Bagă bine de seamă! Banii cei mulţi te-ar putea înebuni. De sigur tu ai stat într’un birt şi te-ai ospătat mai mult decât a trebuit ? Ei bine ? Ce fel de legătură ai? Dumnefieul meu, aceste sânt la tot caşul g­ggaggMjgagjgMaa Presa României şi conferenţa Românilor. „Kolozsvár“ (de la 9 Noemvrie) polemisează cu articolul „Românului“ reprodus şi de noi în numărul de ieri al filarului nostru. După­ ce spune „Ro­mânului“, că presa din România con­fundă coroana noastră cu coroana re­gelui Carol şi vorbesce despre a noas­tră aşa cum obicinuesce să vorbească despre a ei, şi după­ ce impută atât „Românului“, cât şi celor­ ce ar sta la spatele lui, că un asemenea limbagiu nu se potrivesce deloc cu continuele ac­centuări de realitate din partea Româ­nilor de dincoace, guvernamentalul clu­­jan îşi termină articolul seu în urmă­torul mod : „Dealtfel aceasta nu e disposiţia ge­nerală din România. Foaia partidului bră­­tianist, „Voinţa Naţională“ condamnă cu toată hotărîrea mişcarea corifeilor români din Ungaria şi spune, că acela, care prietenia noastră cu România o face pendentă de la favo­rurile ce le-am da noi Românilor de aici, co­mite un atentat în contra României. Pe România nu o poate interesa lupta poli­tică a românimii de aici și ea nu poate să-­şi subordineze politica ei politicei de aici. Prin aceasta lui Slavici şi soţilor sei li­ se dă calea. E şi mare consternaţiunea din această causă. Noi ne mulţumim cu aceea, că opinia pu­blică a României nu aproaba limbagiuri de fe­lul limbagiului „Românului“ şi nici lucrarea, a cărei tendenţă e învederată. Pentru aceasta s’ar pute ruşina aceia, care îi dau de aici nutrement şi încă într’o direcţiune de tot nereală“. „Kolozsvár“ a citit fără îndo­­eală „Voinţa Naţională“ pe dos. Nici­ odată nu s’a publicat asemenea lu­cruri în coloanele organului partidului „Românul“ (numărul dela 5 Noemvrie) se ocupă într’un articol ce poartă titlul „Cestiunea memoran­dului“ despre afacerile conferenţei şi publică dela un eminent frate de din­coace de Carpaţi o scrisoare de urmă­torul cuprins: „Domnule director! „în numărul dela 22 i. c. al preţuitului D-Voastre fiiar s’a dat expresiune mirării, de care au fost cuprinşi foarte mulţi dintre cei­ ce se interesează de soartea fraţilor noştri de preste Carpaţi, când au aflat, că nici de astă­­dată conferenţa de la Sibiiu n’a luat o hotărâre definitivă în cestiunea memorandului. „Daţi-­mi voe să le reamintesc câteva fapte, din care explicarea atitudinii reservate a fraţilor noştri resultă de sine. „încă în conferenţa ţinută în anul 1881 partidul naţional a hotărît să publice un me­morand, şi domnul V. Babeş a fost însărcinat cu redactarea acestui memorand destinat pen­tru publicitate. Deoare­ce domnul V. Babeş timp îndelungat n’a redactat memorandul, co­mitetul executiv al partidului a însărcinat pe domnul G. Bariţ cu redactarea lui. Şi me­morandul redactat de dl G. Bariţ a şi fost publicat în mai multe limbi. „După­ ce prin acest memorand opiniunea publică a fost pregătită, în conferenţa ţinută în anul 1884 comitetul a fost însărcinat să-’i presente Monarchului un memorand. „ Deoare­ce acest memorand în timp de trei ani n’a fost nici măcar redactat, în con­ferenţa întrunită în anul 1887 comitetul a fost din nou însărcinat să-’l redacteze şi se-’l presente Monarchului cât mai curând. Au trecut inse încă odată trei ani de fiile fără­ ca me­morandul să fi fost­ presentat. „Dl V. Babeș spune inse în discursul, pe care­­l-a rostit ca referent, că „acest me­morand este compus, reveriat, transformat astfel, încât acum poate fi privit ca stabilit definitiv“. Unii dintre membrii comitetului au credut însă, că nu e încă op­ortun pentru ca memorandul să se presente înaltului Tron. De aceea delegaţi­i partidului au fost convo­caţi în conferenţă, ca să se pronunţe­ liberal din România. Este adevărat, că „Voinţa Naţională“ a susţinut în unii din numerii sei principiul, că cu cât nemulţumirea Românilor din­coace de Carpaţi va fi mai mare, cu atât, mai bine va fi pentru România. Noi am combătut la timpul seu vede­rile aceste, şi că am făcut bine, când le-am combătut, ne dă o nouă dovadă chiar codița guvernamentală din Cluj.

Next