Tribuna, octombrie 1890 (Anul 7, nr. 223-248)
1890-10-27 / nr. 245
Anul VII Sibiiu, Sâmbătă 27 Octomvrie (8 Noemvrie) 1890 ^ffifflSMOtiaBgggWnBBWPBBIBMBaMBg ş> '*?ir7««-^g'l'a>;v^ffi.vxy-.ia/-.. ^r3yv..i;í^nr :^gar.~>' rüűLa.- ■*• ;»gHr«ngwi^t«*JÍH«jqgy imwwB ABONAMENTELE Pentru Siblin: 1 lună 85 cr., */4 an 2 fl. 50 cr., l/s an 5 fl., 1 an 10 fi Pentru ducerea la casa cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., */1 an 3 fl. 50 cr., la an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 7* an 10 franci, ’/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE 5 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 26 Octomvrie st. v. (…) într’unul din anii trecuţi am fost împărtăşit după Nemzet“, că în adunarea generală a districtului bisericesc reformat de dincoace de Tisa s’a produs deunăzi o vină discuţiune asupra împregiurârii, că în liceul reformat din Sighetul-Marmaţiei elevilor români de confesiunea gr.-cat. li se propune religiunea în limba română. Se vede, că conventul s’a fost ocupat şi mai nainte cu această cestiune, căci din împărtăşirea guvernamentalului vedem, că unul dintre membrii consiliului de direcţiune al acelui liceu a mulţumit în adunarea conventului pentru cercetarea ce s’a făcut şi, după ce a spus, că toţi paşii intreprinşi la consistorul din Gherla şi pe aiurea în această privinţă au rămas zadarnici, a cerut deadreptul, ca adunarea să împedece propunerea religiunii în limba română. Doi membri ai conventului încă au declarat, că districtul evangelic reformat de dincoace de Tisa nu poate suferi, ca în școalele sale să se propună vre-un studiu în limba română, prin ceea ce de obicei , se propagă daco-românismul. Şi dupăceşi-au exprimat şi ei dorinţa, de a se opri propunerea religiunii în limba aceasta, adunarea generală, luând ca mulţumită act de raportul comisiunii însărcinate cu cercetarea, prin condus a oprit propunerea religiunii în limba română la acel institut şi a însărcinat consiliul de direcţiune cu luarea disposiţiunilor mai departe în această privinţă. Vor fi aproape două săptămâni, decând adunarea conventului reformat de dincoace de Tisa a adus această hotărîre, dar’ pană afii nu seim încă dacă s’au luat ori nu măsurile de lipsă pentru executarea ei şi dacă autorităţile bisericesci unite au remonstrat sau nu în contra amestecului necompetent al respectivului convent reformat în afacerile bisericii române greco-catolice. Atât împregiurarea, că într’o adunare a reformaţilor s’a putut aduce în discuţiune o asemenea cestiune şi încă în chipul în care s’a adus, cât mai ales hotărîrea adunării, cu privire la propunerea studiului religiunii elevilor de altă confesiune, caracterisează însă pe deplin situaţia, în care se află popoarele nemaghiare din această ţeară, şi curentul, cu care actualmente merge nu numai guvernului, ci întreaga societate maghiară. Sunt nenumărate atentatele, pe care guvernul unguresc de preste două fie ei şi-doi de ani încoace le comite mereu faţă cu instituţiunile naţionale şi bisericesci ale naţionalităţilor nemaghiare. Afacerea gimnasiului dela Beiuş şi ordonanţa ministerială cu privire la programele anuale ale gimnasiului românesc din Năsăud ne sânt tuturora proaspete în memorie, în măsurile ce s’au luat faţă cu aceste două institute culminează pănă acum prigonirile şi procederile ilegale ale stăpânirii maghiare, de celelalte multe şicane şi asupriri mai mărunte, de care au fost împărtăşite mai ales şcoalele şi bisericile româneşci, cu desconsiderarea desăvîrşită a autonomiilor lor garantate prin legi sancţionate de Monarchul, nici nu mai pomenim, căci actele autorităţilor şcolare şi bisericesci şi cronica filaristicei române de la dualism încoace ne ofere archive întregi de nelegiuiri şi persecuţiuni. Nu trebue să ne mirăm deloc, că şi societatea maghiară secundează guvernului maghiar şi lucrează şi ea pe toate terenele pentru împedecarea desvoltării noastre naţionale şi culturale, căci în sfîrşit această societate a dat guvernului impulsul, ea e pătrunsă de cel mai scârbos şovinism şi guvernul maghiar în sfîrşit nici nu poate fi altceva, decât efluxul acestei societăţi, în sistemul de guvernare se oglindează aspiraţiunile „naţiunii“. Guvernul, dacă voesce să rămână la puterea, de care ş l-a învrednicit majoritatea acelei „naţiuni“, nu poate decât să guverneze in spiritul propagat de ea, nu poate decât să joace după cum ii cântă ea. Rămâne însă o apariţiune stranie, că o corporaţiune bisericească, cum sânt conventele reformaţilor, care s’au luptat şi ei pentru autonomia bisericii lor, să se ingereze în afacerile interne ale altei confesiuni şi încă într’un mod, care jignesce ceie mai sfinte drepturi ale acesteia şi trădează totodată propriile sale vederi şi scopuri politice. Un lucru ne maipomenit, ca să cuteze cineva a afirma, că propunăndu-se studiul religiunii într’o limbă nemaghiară, prin aceasta se propagă anumite idei politice şi periculoase statului! Prin aceea, că’mi „Tatăl nostru“ in limba română, precum îmi poruncesce credinţa mea strămoşească, fac propagandă pentru Daco-România?! Dacă nu ai sei, că membrii unui convent reformat se compun din representanţii credincioşilor de confesiunea reformată, prin urmare din cei mai distinşi bărbaţi ai lor, ai fiice, că asemenea lucruri numai într’un balamuc s’ar pute întâmpla, dar’ nici-decum într’o societate de oameni serioşi şi în deplină posesiune a minţilor lor. Vorba e, că am ajuns să vedem în Ungaria petrecându-se şi asemenea lucruri. Şi apoi mai fiică Jidano-Maghiarii de la presa şovinistă din ţeară şi depositarele minciunilor lor, ca bunăoară filarele ovreesci şi de bursă din Germania, că poporul românesc din Ardeal şi Ungaria nu are cuvinte, de a fi nemulţumit ! Dar’ nu mai merge cu minciuna. Sunt şi în străinătate oameni independenţi în vederile lor, care au început a pătrunde lucrurile şi nu se lasă a fi momiţi de informaţiunile oficioase ale Maghiarilor de cinci pilule. Şi e destul atâta, ca încetul cu încetul să pătrundă în cele mai largi cercuri şi până la locurile competente convingerea, că în Danemarca nu miroasă a sau de Cologne nici a parfum de viorele. Perfidii ăla celor depuse în „Börsen-Courier“ din Berlin, în care se combate un filar de frunte din Germania, după ce li se schimonosesc anteiu afirmaţiunile, se vor reduce ele cu timpul la adevărata lor valoare. Un popor de trei milioane suflete ce se află la hotarele orientale ale unei monarchii, care trece de pavăza şi scutul păcii europene, nu poate să mai rămână ignorat şi lăsat cu desăvîrşire la discreţiunea unei rase de oameni, pe care nici trecutul ei istoric, nici calităţile şi aptitudinile ei nu o îndreptăţesc a se umfla în pene şi a călca în picioare drepturile firesei ale majorităţii de popoare ce locuesc în această ţeară. FOIŢA , De la teatru. (Corespondenţă din Bucuresci.) (Urmare.) Şi acum cată şi fructul cules de direcţia teatrului nostru. Voss este crud. Şi Eva e piesă, în care crufiimea aceasta etică te aşteaptă tocmai la sfîrşit să te muşce ca o fiară ascunsă în vizunne. Privesci şi privesci, treci prin grămădire nespus de mare de miserie a piesei, dar’ fiind autorul de faţă, ’ţi-ar veni să-’i arunci o căutătură de amarnic reproş Eva-i fată naivă şi bună şi iubitoare, şi este logodnica lui Elimar. Ei sunt aristocraţi. Tatăl Evei, contele Düren, este în fruntea unei întreprinderi financiare, care este periclitată. Tatăl Evei e chinuit de griji; el ştie ce a făcut. Societatea e ruinată, însă fără ca Düren să poată fi tras la răspundere, ci Hartwig fabricantul, ajutorul lui. El spune Evei, că în harul ei a făcut ce a făcut: ea nu trebuia să cunoască miseria. Eva. Pentru mine ai comis nedreptatea ? Ca să pot purta haine cu dantele, perle, petri scumpe. . . Nu-mi trebuesc ! își rupe giuvaierele de pe ea, tremurând din mâni. Scena aceasta este prea forțată; autorul vrea să ne arete ce firesc, ce viciu e sentimentul de dreptate al Evei, și să ne justifice astfel tot ce va face ea de aici înainte. Aceasta-i prima scenă, în care o parte importantă a caracterului ei se manifestă cu energie, chiar în faţa părintelui ei. Eva judecă pe atăl seu; şi dar’ ea nu trebuia să uite, că judecă pe tatăl seu. Eva pare-că judecă Iusé pe un amant, care și-a oferit giuvaiere în cine stie ce mod necinstit, nu pe tatăl seu! Sânt cerţi denique fines, sunt graniţe fixate şi pentru violenţa scenelor. Eu m’aş fi mulţumit cu o singură trasă : „Tată, tată, ce-ai făcut, n’ai făcut bine“, şi Eva ’mi-ar fi fost mai dragă Tocmai atunci veniau oaspeţii, — căci în seara aceea contele avea oaspeţi la masă, — se’l felicite pentru zelul ce are în afacerea cu Evamina, numele întreprinderii; ei sunt şi acţionari. Şi tocmai acum vine şi o telegramă, care anunţă falimentul şi mai anunţă, că Düren nu e responsabil. Atunci Hirtwig este, căci de Hartwig se folosise Düren pentru a-şi plasa acţiile şi el însuşi încă nu era acţionar, numai acum voia să se facă. Insultele curg în fața „tâlharului“ Hartwig. Eva scie înse, că el nu e vinovat, o scie de la tatăl său. Așa vom înțelege, ce va urma nemijlocit. Elimar asistase la nenorocirea contelui; el puse Evei alternativa: ori eu ori tatăl tău, cu amândoi nu poți rămâne. De jalea acestei situații Hartwig o uită pe a sa şi varsă lacrimi pentru acest înger de faţă, pentru acest spirit luminos ceresc, cum o numia el ceva mai înainte. Vede, că Hartwig o iubia. Vestea falimentului se lăţise (printr’o licenţă de scenă) foarte iute şi lucrătorii ruinaţi veniau acum să ceară socoteala lui Hartwig. Hilmar se apropie de Eva și-’i fiice : „Te-ai decis?“ Eva îl privesce liniștită: „Da!“ Lucrătorii se tot apropie sgomotoși. Elimar are gust se pusce în ei, de s’ar obrâsnici, dar’ Hartwig nu-i mișel, el dice: „Nu vei pușca, eu ’i-am ruinat, eu trebue să-’mi dau socoteală, mă duc la ei, la copiii mei“. Şi el se aruncă spre uşe, deşi mi se pun toţi în cale. El a eşit. Atunci Eva, care e dreaptă, precum fiiceam, strigă: „Hartwig, eu viu cu tine“. Elimar. Eva, gândesce-te! Dacă faci un pas cu acest om, ne despărţim. Eva. Ne despărţim! Elimar ceruse prea mult: să se despartă Eva de tată-său; ea simţi atunci, că Elimar are şi răutăţi în el, ori nechibzuiri, ori prejudiţii, dacă am admite, că onorul nu-i mai permitea să fie ginerile lui Düren; acum îi cerea să părăsească pe cei jertfiţi pentru ea; era prea mult. Se despărţi. Eva e femeia lui Hartwig. A trăit patru ani cu el şi cu soacră-sa, care e cam rea de limbă. Hartwig a plătit mereu la datorii şi a trăit cum a putut; dar acum a plătit ultima datorie şi va trăi tot mai bine. El este vesel şi pentru aceea dă o masă, la care revedem pe oaspeţii lui Düren. Tocmai acum trebue să revină Jnsé şi Elimar, care îi va spune Evei, că și el a fost nenorocit, că vrea tre îndrepte ce a stricat, că o iubesce etc. Și astfel Voss apropie ispita de Eva, şi produce o variație a unei femei tratate și retrate mai ales în Francia : adulteriul. Eva cea atât de curată din actul prim se va arunca în braţele lui Elimar. Autorul motivează cu insistenţă schimbarea aceasta: Eva, aristocrata, nu se putuse obicinui cu burghesimea şi suferia, era nenorocită; soacra îi adusese de atâtea ori aminte de mişelia tată-seu, de nenorocirea tată-seu şi câteodată nu era mulţumită chiar nici cu jertfa Evei, de a fi soţia fiiului ei. Aşa ’i-am „mulţumit“ eu, fiicea Eva ; dar’ mărginită doamnă Hartwig îi răspunde: „Mulţumesce tu lui D-fien, că te a luat fiiul meu de nevastă. Cine s’ar fi îngrijit de tine? Contele d-tale de tată s’a împuşcat, ca să scape odată de toate, de sărăcie și ruşine; și baronaşul d-tale de logodnic“ -------Și Eva îi cere să mai vorbească de rău pe Elimar. Astfel Voss crează figura soacrei acesteia, pentru ca Hartwig să rămână nevinovat de nimic, căci fiind numai cu el, Evami se pare că n’ar fi nenorocită. Astfel vedem cum în Eva se produce o disposiţie neprietenoasă faţă cu casa bărbatului, dar’ nu din vina lui. Mai adauge, că ea e vecinie singură, patra ani n’a fost în lume, ci numai cu soacra, şi ai împregiurarea, care îndemna pe Eva să cugete mereu la aceleaşi fiilnice miserii, deci să le simtă intensiv. Elimar vine și Eva, care la începutul scenei,l-ar da afară din casă, îi cade în brațe amețită de violența patimei vechi reînviate. Eva: „N’ar fi păcat, fuse el? Ce trebue să se întâmple, ca să nu fie păcat ? Ce trebue să se întâmple îndată?-------Bărbatul meu trebue să afle tot, eu trebue să-mi spun tot — îndată, mâne. Nu, chiar afii“. Eva e mântuită până aici. (Va urma.) Presa berlineză şi cestiunea română. Avem înaintea noastră cinci fiiare germane importante din Berlin, care se ocupă în articoli lungi şi puşi în loc de frunte cu cestiunea Românilor. „Berliner Localanzeiger“ se ocupă cu convenţiunea militară între Austro-Ungaria şi România şi arată importanţa ei. „Germania“, într’un articol pus în fruntea foii scrie despre însemnătatea resoluţiunilor conferenţei şi fiice, că este de aşteptat, că procederii energice a Românilor se vor asocia şi Germanii, Serbii şi Croaţii. „Reich s b o te“, promiţând durerile şi desilusionările din urmă ale Saşilor, revine asupra Românilor şi apreciază atitudinea lor în mod măgulitor. „Berliner Tageblatt“ termină articolul seu „Rumänische Losreissungsgelüste“ pus în fruntea foii cu următoarele : „Cu toate aceste Ungarii ar face foarte bine, dacă ar examina afacerea în mod nepreocupat; ea este importantă și ar putea lua sub împregiurări o formă dificilă“. „Berliner Neueste Nachrichten“, tot în fruntea foii, sub titlul „Der Rumänentag in Hermannstadt“ publică o corespondenţă din Budapesta, care este fără îndoeală scrisă de oceana şovinistică maghiară. Aventura din anul nou. (Novelă de H. Zschocke.) Traducere de I u g u r t U a. (Urmare. ) „Ce? Eu am câştigat. Şi mie ’mi s’a spus în casa sfatului, că numerii mei n’ar fi eşit! Iată, eu am pus şi am sperat, credeam, că vom câştiga barem un temno pentru chieltueli. Grădinarul Rotthmann îmi fuse ruse, când am venit după ameafii prea târfiiu la casa sfatului: — „Sărmane Filip, nici un număr!“ — Ei, aşadară totuşi am câştigat! Acum îmi cumpăr grădina cea mai mare şi tu eşti femeia mea. Cât de mulţi sânt?“ „Filip, tu te-ai ameţit în noaptea de anul nou? Tu trebue să scii mai bine, câţi sânt. Eu m’am uitat la amicele mele în pungă numai pe sub masă şi m’am spăriat foarte, când am văfiut strălucind atâţia bani de aur. Atunci am cugetat: „Acum nu mă mir, că Filip era aşa de destrăbălat. Da, foarte destrăbălat ai fost, înse nu ’ţi se ia în nume de rău. Te-aş îmbrăţoşa singură şi aş plânge de bucurie pănă mă satur“. „Rosa, aşa ceva aş suferi cu bucurie, însă aci zace o neînţelegere. Cine ’ţi-a adus banii şi ’ţi-a fus, că sânt câştigul meu din loterie? Eu am rosul încă acasă în scrin şi nici un om nu ’mi-’l-a cerut“. „Filipe, nu face secături! Tu ’mi-ai spus-o singur înainte de aceasta cu o jumătate de oară şi tot tu ’mi-ai dat şi banii“. „Rosa, adă-’ţi aminte! în dimineaţa aceasta te-am văfiut la plecarea ta de la liturgie, când ne-am înţeles, ca să ne întâlnim în noaptea de acum. De atunci nu ne-am mai văfiut“. „Afară de acum cu o jumătate de oară mai înainte, când te-am aufiit suflând şi când te-am chiemat la Steinmann în lăuntru. Dar’ ce fel de legătură porţi tu sub braţ? Pentru ce umbli noaptea pe frig fără pălărie? — Filipe. — Filipe! Bagă bine de seamă! Banii cei mulţi te-ar putea înebuni. De sigur tu ai stat într’un birt şi te-ai ospătat mai mult decât a trebuit ? Ei bine ? Ce fel de legătură ai? Dumnefieul meu, aceste sânt la tot caşul gggaggMjgagjgMaa Presa României şi conferenţa Românilor. „Kolozsvár“ (de la 9 Noemvrie) polemisează cu articolul „Românului“ reprodus şi de noi în numărul de ieri al filarului nostru. După ce spune „Românului“, că presa din România confundă coroana noastră cu coroana regelui Carol şi vorbesce despre a noastră aşa cum obicinuesce să vorbească despre a ei, şi după ce impută atât „Românului“, cât şi celor ce ar sta la spatele lui, că un asemenea limbagiu nu se potrivesce deloc cu continuele accentuări de realitate din partea Românilor de dincoace, guvernamentalul clujan îşi termină articolul seu în următorul mod : „Dealtfel aceasta nu e disposiţia generală din România. Foaia partidului brătianist, „Voinţa Naţională“ condamnă cu toată hotărîrea mişcarea corifeilor români din Ungaria şi spune, că acela, care prietenia noastră cu România o face pendentă de la favorurile ce le-am da noi Românilor de aici, comite un atentat în contra României. Pe România nu o poate interesa lupta politică a românimii de aici și ea nu poate să-şi subordineze politica ei politicei de aici. Prin aceasta lui Slavici şi soţilor sei li se dă calea. E şi mare consternaţiunea din această causă. Noi ne mulţumim cu aceea, că opinia publică a României nu aproaba limbagiuri de felul limbagiului „Românului“ şi nici lucrarea, a cărei tendenţă e învederată. Pentru aceasta s’ar pute ruşina aceia, care îi dau de aici nutrement şi încă într’o direcţiune de tot nereală“. „Kolozsvár“ a citit fără îndoeală „Voinţa Naţională“ pe dos. Nici odată nu s’a publicat asemenea lucruri în coloanele organului partidului „Românul“ (numărul dela 5 Noemvrie) se ocupă într’un articol ce poartă titlul „Cestiunea memorandului“ despre afacerile conferenţei şi publică dela un eminent frate de dincoace de Carpaţi o scrisoare de următorul cuprins: „Domnule director! „în numărul dela 22 i. c. al preţuitului D-Voastre fiiar s’a dat expresiune mirării, de care au fost cuprinşi foarte mulţi dintre cei ce se interesează de soartea fraţilor noştri de preste Carpaţi, când au aflat, că nici de astădată conferenţa de la Sibiiu n’a luat o hotărâre definitivă în cestiunea memorandului. „Daţi-mi voe să le reamintesc câteva fapte, din care explicarea atitudinii reservate a fraţilor noştri resultă de sine. „încă în conferenţa ţinută în anul 1881 partidul naţional a hotărît să publice un memorand, şi domnul V. Babeş a fost însărcinat cu redactarea acestui memorand destinat pentru publicitate. Deoarece domnul V. Babeş timp îndelungat n’a redactat memorandul, comitetul executiv al partidului a însărcinat pe domnul G. Bariţ cu redactarea lui. Şi memorandul redactat de dl G. Bariţ a şi fost publicat în mai multe limbi. „După ce prin acest memorand opiniunea publică a fost pregătită, în conferenţa ţinută în anul 1884 comitetul a fost însărcinat să-’i presente Monarchului un memorand. „ Deoarece acest memorand în timp de trei ani n’a fost nici măcar redactat, în conferenţa întrunită în anul 1887 comitetul a fost din nou însărcinat să-’l redacteze şi se-’l presente Monarchului cât mai curând. Au trecut inse încă odată trei ani de fiile fără ca memorandul să fi fost presentat. „Dl V. Babeș spune inse în discursul, pe carel-a rostit ca referent, că „acest memorand este compus, reveriat, transformat astfel, încât acum poate fi privit ca stabilit definitiv“. Unii dintre membrii comitetului au credut însă, că nu e încă oportun pentru ca memorandul să se presente înaltului Tron. De aceea delegaţii partidului au fost convocaţi în conferenţă, ca să se pronunţe liberal din România. Este adevărat, că „Voinţa Naţională“ a susţinut în unii din numerii sei principiul, că cu cât nemulţumirea Românilor dincoace de Carpaţi va fi mai mare, cu atât, mai bine va fi pentru România. Noi am combătut la timpul seu vederile aceste, şi că am făcut bine, când le-am combătut, ne dă o nouă dovadă chiar codița guvernamentală din Cluj.