Tribuna, decembrie 1890 (Anul 7, nr. 274-296)
1890-12-04 / nr. 276
Anul VII ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 Inna 85 cr., V* an 2 fi 50 cr., an 5 fl., .1 an 10 fi Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 Inná 1 fi. 20 cr., */« an 3 fî. 50 cr., '/, an 7 fi. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V« an 10 franci, */» an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se Înainte. Sibiiu, Marţi 4(16 Decemvrie 1890 pgBMflBBăigilălNICQWWgfciiTiWiÎlîiiiiMMMBMHBBBMBM Apare în fiecare di de lucru INSERŢiUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia, Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un minăr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiuneaziarului „TRIBUNA“. Vocea „Vienei“• „Die Reichswehr“, cel mai de frunte organ militar al cercurilor vieneze competente, publică în numărul seu de la 10 Decemvrie n, subtitlul „Alivante politice?“ următorul prim articol: Tot mai edificător devine spectacolul, pe care îl ofer desbaterile din dieta ungurească. Domnii deputaţi din stânga extremă a casei se îndeletnicesc cu un limbagiu din măsură afară lămurit, în discursurile şi întreruperile lor ei calomniază fără genă şi neconturbaţi dinastia şi armata şi cu o tignă desăvîrşită de faimă şi batjocoresc organele şi persoanele militare. Budgetul hon vechimii şi raportul ministrului de honvezi despre nenorocita fabrică de arme „ungurească“, aceste sînt incidentele externe ale acestor murdare erusiuni de inimă, care înseşi murdăresc pavăza de onoare a cavalerescei naţiuni maghiare. S’a mai pomenit, ca într’un stat constituţional, în şedinţă publică parlamentară, un representant al poporului să vorbească despre Casa domnitoare ereditară aşa, cum a vorbit dl Gavriil Ugran? „De la desvoltarea puterii naţiunii maghiare atîrnă stăpânirea Habsburgilor aici şi în Austria. Noi surtem condamnaţi a ne întrepune pentru existenţa acestei stăpâniri!“ Şi nu se aude niici un sgomot de indignaţiune în casa de şedinţe, care prin asemenea cuvinte devine pângărită, nici un cuvânt de respingere nu se aude de pe buzele preşedintelui şi domnii miniştri şed făcând în comoadele lor fotoliuri de catifea! Şi s’a mai pomenit, ca într’un parlament, care se află pe terenul constituţional, să-’şi bată cineva pe faţă joc de armată, de insigniile ei, de spiritul ei tradiţional, de gloriosul ei trecut, ba chiar şi de viitorul ei? Unul dintre domnii deputaţi declară fără nici o sfieală, că el nu are nici cea mai puţintică încredere în armata comună, şi întreaga „înaltă casă“ pare că ar împărtăşi aceste vederi. — Ministrul ele honvetji spune, că se vor procura none cartuşiere şi unul dintre preastimabilii domni strigă: „Da, — cu vulturul cu două capete pe burtă!“ — Un alt deputat pretinde în batjocură, ca colorile negre-galbine, colorile împăratului din Austria şi ale armatei comune, să se pună pe ţintele de puşcat ale honvezjilor, căci atunci ar soi aceştia să arete, cum trebue nimerit în centru? Şi drept răspuns la aceste Excelenţa Sa dl ministru de honvezi ofere o prea slabă — glumă! Un aristocrat, care a fost servit în armata comună, contele Coloman Chaky, se ridică în sfîrşit, spre a respinge atacurile îndreptate în contra armatei. El accentuează, că spiritul tradiţional, atât de des combătut al armatei e acelaşi spirit, care a încungiurat steagul prinţului de Savoya, al archiducelui Carol şi al lui Radetzky şil-a dus pe acesta la biruinţă. Dl Iuliu Györffy strigă atunci cu voce înaltă şi plin de indignaţiune: „De acest spirit nu avem trebuinţă!“ Şi iarăşi se pare că toţi sunt de acord cu această vedere, căci nimenea nu răspunde. Cu dispreţ se respinge deci în Ungaria de astăzi tradiţionalul spirit răsboinic al armatei austriace, acelaşi spirit, de care au fost pătrunse biruinţele unui Montecuccoli, ale unui Carol de Lotaringia, ale unui Eugen şi Laudon, fără de care biruinţe Ungaria poate şi acum ar sta sub afurisenia semilunei şi falnicilor Maghiari li-ar fi permis să sărute pulberea de pe picioarele marilor Sultani! — Dar’ nu e destul, că domniile lor nu au trebuință de spiritul armatei care, după cum a observat Csáky, nu e nici politisat, nici recriminat, ci dl Ugrón gâsesce chiar, că acest spirit al armatei e acela, care —retirează! O vorbă elegant precugetată şi rostită! Se insultă adecă în mod brutal aceeaşi armată, în care Maghiarii servesc întocmai ca toate celelalte popoare ale monarchiei ! Dacă însă dinspre est se ridică norii unui pericol de răsboiu, sunt tot aceiaşi lărmitori din stânga extremă a casei deputaţilor ungare, care îşi umplu gura de trase mândre, care zurgăind cu sabia ameninţă pe inimicul dela Világos, care fac apel nu numai la puterea armată a Ungariei, ci la aceea a întregei monarchii, şi care contează la bizuirea în victorie, la bravura armatei comune dealtmintrelea atât de mult desprețuite! Ceea ce desbaterea asupra budgetului de honvetji a scos la iveală în cerul Racine“. Ea vorbia după cum și era impresionată de ei. Iulia analisează în acest volum două personagii clasice, pe Alcest (Moliére) și pe Lady Macbeth (Shakespeare). Analisele ei sânt pentru mine o probă despre deosebita putere de pricepere ce avea Iulia pentru creaţiile poeţilor mari; şi ea nu le simţia numai, ei le soia şi analiza cu o minuţiositate de anatom, având de ajutor ori de contrari pe atâţia şi atâţia mari autori, care au scris despre subiectele ce o preocupă. Astfel dacă Iulia îşi razimă uneori pasul pe nume ca Taine, Hugo, alteori Villemain nu-i scuzat pentru greşeli, ba lui Harper i se spune, că n’a înţeles deloc pe Alceste şi că din scena sonetului din Misantropul n’a înţeles chiar nici o vorbă. Astfel cumpănind ce aufit alţii, rămânând însă nestrămutată la ce simte şi spie ea, Iulia a scris două analise frumoase: Alceste este un caracter frumos, de care s’a rîs odată, pentru că el era judecat din punctul de vedere al etichetei din vremea lui Ludovic XIV, şi pentru că nu toată lumea făcută din filosofi ca Rousseau, să se indigneze de acest rîs. Alcest uresce numai ce-i rău și ar fi cel mai prietenos om, dacă oamenii ar fi buni; dar’ dacă ’i sezice, că el tot a putut iubi pe cocheta Celiméne, trebue să ne aducem aminte, că amorul nu-i o vrere, ci-i de multe ori amestecat cu capriciu. Alcest este un suflet mare şi pur şi în el se ascunde o jumătate din firea lui însuşi Moliére, precum Iulia îi concede lui Jules Ianin, care identifică pe Alcest cu Moliére. Ear’ Lady Macbeth, această femeie rece şi feroce, care e creştină numai întrucât işi cinstesce şi iubesce bărbatul, Lady Macbeth privesce murdăria şi prostia se întregesce cu demnitate prin desbaterea asupra fabricei de arme „unguresci!“ în adevăr, dacă un cronicar al nepoţilor şi strănepoţilor noştri va raporta odată, că anuo 1890 a turbat în parlamentul unguresc o amară luptă de cuvinte pentru instituţiunea „naţională“ a unei fabrici de arme, care a fost întemeiată de o bancă austriacă, de un fabricant de maşini prusian şi de o firmă engleză din Budapesta, cronicarul din cestiune nu va pute întrelăsa a comenta acest fapt istoric într’acolo, că anno 1890 idea „naţională“ a fost încă o noţiune de tot curioasă şi încurcată. Şi aceşti nepoţi şi strănepoţi vor da din capete, dacă vor afla mai târfliu, că în numitul an al Domnului nimicirea fabricei de arme austro-prusiane - engleze din Budapesta a oferit Maghiarilor veritabili din parlamentul unguresc prilegiul, de a deschide o campanie turbată în contra demnităţii parlamentului. Şi dacă acel cronicar e conscienţios şi adauge la raportul seu, că toate excesele, pe careşi le-au permis representanţii poporali unguresci în mânia lor din cauza căderii fabricei de arme „naţionale“ austro-prusiene-engleze, au rămas fără răspunsuri imediate şi temeinice din partea miniştrilor, — nepoţii şi strănepoţii noştri preste tot nu vor mai pută înţelege timpul nostru şi curentele politice de pe acest timp se vor imprima în memoria lor singur numai drept o confusie daotică despre ceea ce e logic şi drept. Spectacolul ticălos, pe care îl ofere desbaterea despre aşa numita fabrică de arme „ungurească“ în casa deputaţilor ungurească, trebue însă să fie luat sub critică şi de cătră actualitate. Parlamentul unguresc şi guvernul unguresc deabia au oferit vreodată o privelişte mai puţin plină de demnitate, ca acum cu prilegiul acestei desbateri. Excelnţa Sa ministrul de honvetsi a avut îndemână cuvântul plin de spirit, că toate afirmaţiunile şi bănuirile ne mai domenite ale „onoratei“ oposiţiuni nu sunt, altceva decât — nisce alivante politice! în felul acesta ar fi să se fi spus, că guvernul nu are trebuinţă, de a lua în serios toate aceste atacuri. Noi însă nu putem împărtăşi vederea dlui ministru de Konvetsi. Ceea ce luii se pare de un şir de alivante politice, în realitate e o acţiune pornită cu plan pentru a submina vatra Coroanei şi a armatei, aceasta e expresiunea unei aspiraţiuni foarte conseie la revoluţie şi răsturnare, este interpretată intr’un fel foarte ingenios şi scientific. Până acum am admirat scena, în care Lady umblă somnambulă prin palat, dar’ întrebatu-ne-am de ce a creat poetul scena aceasta, cum se explică, ea?*) Somnambulismul este o stare, în care voinţa nu mai ţine frânele spiritului, în care noi încetăm aşadar’ de a mai fi liberi şi în care adevărata noastră personalitate nu mai există, şi deci noi suntem înstrăinaţi de noi înşine. Lady Macbeth somnambula nu mai este deci cine era ceva mai nainte, fiind trează. Şi cum era ea mai nainte? Voinţa e i nestrămutată de fel ridica pe soţul seu la înălţimea planurilor sale regale, voinţa ei o ducea în camera ucigaşilor să și murite cu sânge, pretutindenea voința ei on șovâia nici cât e negru sub unghie. Lady Macbeth trebue să devină altă Lady, pentru ca din gura ei să audiat mărturisirea crimelor sale; ea ne este deci presentată ca somnambulă, ca o Lady, pe care numai neobicinuitele și inconscientele manifestări ale firii o mai pot repune. „Forma somnambulistă a remuşcării este o consecvenţă riguroasă a caracterului Ladyi Macbeth“ (pag. 232). Astfel Iulia stabilea caracterele poeţilor mari. Şi eu fac conclusia, că şi caracterele Iuliei ar fi fost zugrăvite cu aceeaşi corectitate. Iulia ar fi fost şi pentru sine acelaşi critic, ce o vedem că este pentru Moliere şi Shakespeare. La Corneille Iulia se opreşce să zugrăvească caracterul Paulinei din „Martirul Pe FOIŢA „TRIBUNEI“ Corespondenţă din Bucuresci. .. Iulia Haşdeu. E dureros să mori tiner, dar’ sânt suflete, care îşi doresc această moarte timpurie; ea nu-’ţi dă vreme ce te trezesei din visurile tinereţelor; ea îţi opresee păsurile tocmai când începi a călca pe cărarea decepţiunilor întristătoare; ea îţi închide ochii să nu mai vezi şi îţi astupă urechile sé nu mai audh nimic din ce poate ai fi dorit să nu vecji și sé nu aud fi; ea adună un nespus regret lângă glia ce te acopere; ea îți face lumea întreagă prietenă, precând vieața ’ți-ar fi făcut-o cine scie ce vrăşmaşe. Nu stiu, dacă Iulia își doria moartea, dar’ ved, că în sufletul ei licâria o presimţire a sfârşitului seu prea devreme. Ea se topi de focul geniului, cum se topesce în cenuşe pomul lovit de fulger; ea a fost un vas mai slab, decât să poată cuprinde şi să hrănească rădăcinile geniului ce era sădit în ea, şi se sparse! Vorbind despre teatru, gândind la puţinele piese originale ce se scriu în românesce, nu se putea să uita că Iulia are un volum cu titlul „Théatre“ şi că despre volum se poate vorbi ceva — Iulia iubia atât de mult teatrul, încât îşi lua timp să facă studii foarte amănunţite asupră-i şi se simţia atât de intimă în societatea autorilor mari dramatici, încât ea îi numia „Moliére al meu“, „Shakespeare al meu“, „Corneille al meu“ și numai lui Racine îifi cea involuntar „Monsieur Racine“ — „Dom *) Voilâ une question, qui â ce qae je sache n’a pas été encore pasée (p. 22 .). (A) Se face tot mai multă lumină. Nedumeririle noastre din causa luptei politice, iscate din ordonanța ministerială, privitoare la purtarea matriculelor n’au fost lipsite de temeiu. Presupuneam, că cu putință ar fi, ca ultramontanii la urma urmelor să se întâlnească cu șoviniștii maghiari, să le pară rău de vrajba avută între dânşii şi cu lacrimile căinţei pe feţe se se îmbrăţişeze, să se sărute şi se ofteze 4*' cându-’şi împrumutat: cum de nu ne puteam înțelege de mai nainte ? Insă ce haz ar avea o piesă de teatru, când, după ce cortina se ridică, ar veni directorul sau regisorul şi în treipatru cuvinte ar spune, care este soluţiunea dramei sau a tragediei anunţate prin afişuri. Publicul, cu toate că ar şti de ce s’a tractat, ar fi lipsit de sceneriile cele multe şi uneori interesante, pănă când drama sau tragedia ajunge la punctul soluţiunii. Ultramontanii şi şoviniștii nu au voit din capul locului și nu vor nici acum să lipsească pe publicul cel mare de sceneriile interesante, prin care are să treacă cestiunea matriculelor. Vrândadmirable“. Paulina se luptă să trezească în inima sa dragostea pentru bărbatul ei și se înăbușe reflexele iubirii de fecioară şi reuşesce a-’i oice sincer acestuia: „Şi voiu muri, dacă mori tu!“ S’a das, scrie Iulia (pag. 298—299), că Paulina iubia deodată şi pe iubitul seu şi pe bărbatul seu şi nu s’a 48 fără motiv; în vieaţa noastră pământească se văd astfel de duplicităţi sufletesci psiehice. Amorul pentru Sever seamănă cu sufletul unui foc, care a ars în altă lume, într’o existenţă anterioară. Amorul pentru Poliever este o flacără, care se află în nascere şi e hrănită de cunoaşcerea datoriei, dar care tremură multă vreme până să ajungă a fi focul, al cărui reflex poate că va persista şi într’o vieaţă ulterioară a sufletului. Dacă aceste reflexe vor persista, dacă vor putea persista, e o probă, că ele au fost curate, un suflet ca al Paulinei nu-şi poate reproşa nimic; ea e idealul amorului conjugal; ea îşi iubesce bărbatul şi o iubesce pană la devotament. Astfel Iulia mârturisesce cum încel mai important raport dintre femeie; astfel vedem, cum acmomentele etice în studiul artei, adora. Oprească-se cititorul câteva clipite aici şi dee’şi seamă de nestrămutata hotărîre, cu care Iulia ’şi-a lămurit definitiv o cestiune atât de felurit judecată în vremile noastre. El va simți, că în acest punct Iulia pledează pentru inviolabilitatea căsătoriei, dar’ să notăm, că o face călăuzita numai de sentimentul său. . . Astfel de ideale avea Iulia pentru o vârstă, la care ea n’a ajuns. Dacă ne întoarce privirea spre vîrsta ce o trecuse, vom gatelegea ca bărbat si centuala pe care o *) Mon pére, je suis femme et je sais ma faiblesse. Act. I. Sc. IV. Pasagere citate de Iulia Hasdeu se găsesc în: Act. I. Sc 2, 1; Act. II. Sc. 2- Act. III. Sc. 2; Act. IV. Sc. 2; Act. V., Sc. II, 5. Și de aceea am fi dorit, ca guvernul Ungariei să fi avut curagiul, de a pune o stavilă murdarelor fusiuni de inimă ale oposiţiunii! Iu contra cili au să se lupte honvezii în caşul unui résboiu?“ în ziua când s’a terminat desbaterea asupra fabricei de arme unguresci şi raportul ministrului de honveii a fost luat spre sciinţă, ministrul preşedinte contele Szapáry a rostit în parlamentul maghiar un discurs mai lung. Când ministrul-preşedinte a dat expresiune speranţei, că într’un cas serios honveijira ea va merge umor la uraei cu armata comună şi îşi va face datorinţa ca un factor într’o formă instruit şi desvoltat, de pe băncile oposiţiei s’a audit strigarea „De bună seamă în contra ei!“ Propagandă maghiară în Romania. La 12 Decemivrie a. c. societatea sfântului Ladislau ’şi-a ţinut în Pesta a 25-a adunare generală, în vorbirea sa de deschidere episcopul „liberal guvernamental“ Laurenţiu Selauch, preşedintele societăţii, s-a pronunţat astfel despre scopurile acestei societăţi : „Mulţumirea referinţelor bisericesti şi şcolare ale catolicilor maghiari, care trăesc în Orient fie emigraţi, fie locuitori permanenţi sau trecători, pentru a nu-şi perde naţionalitatea şi religiunea, a pretins jertfe materiale însemnate, mai ales dacă nu scăpăm din vedere, că catolicii din acele provincii, care odinioară au fost părţi constitutive ale statului maghiar şi saturate cu sânge maghiar, deşi nu preamăresc pe D-ljeu în limba maghiară, au reclamat destul de des ajutorul nostru. . . “ „ . . .Societatea noastră n’a fost destul de bogată, pentru a putea pe deplin ţină seamă de toate pretensiunile adresate ei. Cele 50.000 suflete maghiare (Ciangăi), care trăesc în Moldova, sânt lipsiţi până în diua de a stăţii de preot maghiar şi de învăţător maghiar, deşi în seminarul catolic din Bucuresci ar fi loc suficient pentru instruirea lor. în timpul mai nou situaţiunea arată încâtva o ameliorare în această privinţă, fiindcă se instruează elevi indigeni ; din Ungaria se insinua şi acum puţini concurenţi“. „Activitatea societăţii a fost astfel termurită la un teren foarte strîmt. Mulţumită contribuirilor benevole, ea a înfiinţat în Bucuresci o parochie maghiară şi subvenţionează şcoala mănăstirii, în Ploieşti, Iaşi, Turnu-Severin şi Brăila ea contribue pentru susţinerea şcoalelor“. Kevet“, pentru că în Corneille acesta e tipul femenin, pe care ea îl admiră (p. 287). Analiza aceasta dovedesce asemănarea ce trebue să fi existat între Paulina şi idealele sociale etice ale Iuliei Hașdeu și deci ea-i importantă pentru cunoascerea personalității autorului ei. Paulina iubia pe Sever, însă voea tatălui ei a fost să ree pe Polievei de bărbat. Pentru ea a fost o datorie să asculte. Sever caută moartea în răsboaie, însă în loc de moarte agonisi gloria. Sub pretext, de a aduce jertfăreilor, Sever vine la oraşul, în care vețuia Paulina, fara se scie, că ea i măritată şi sperând să ’şi-o agonisească şi pe ea. Paulina mai suspină însă aucjindu-’i de nume, căci lui ’i-a dat ea prin înclinare ce acum trebue să-’i dee lui Polievet din „datorie“. Ear’ când îngrozitu-’i tată, Felix, îi cere să vorbească cu Sever și astfel să abată dela el răsbunarea ce ar pute-o împlini acesta pentru că ea a fost dată altuia, Paulina îi (j'pe '• *) „Tată, eu sânt femeie și ’mi cunosc slăbiciunea . . .“, nu mă expune acestei revederi. Revederea nu poate fi evitată şi Paulina-i cere iubitului ei deodată să ierte, să intervină pentru bărbatul ei de acum, pentru că acesta se creştinase (întâmplările se petrec în Armenia) şi la sărbarea lui Severus fusese răpit de entusiasmul nouei sale credinţe şi răsturnase idolii păgânesci, deci trebuia să fie pedepsit. Scena aceasta (IV., 5) este pentru Iulia onscene Mr. 276 Acest L. Schlauch este acel episcop romano-catolic, care curând după instalarea sa în scaunul episcopesc al Oradei mari a fost primit de colegul său greco-catolic M. Pavel în Beiuș cu mare pompă. Puţin timp după această vizită gimnasiul român din Beiuş a fost supus maghiarizârii. Programul politic al Rutenilor. Episcopii greco-catolici Sembratovici Stupnicki, Peless şi episcopul sufragan Knilowski, deputaţii dietali ruteni Pomanciuk şi Sawczak precum şi presidentul reuniunii rutene „Narodna Rada“ au publicat un apel, în care precizează programul Rutenilor în următoarele puncte: 1. Noi Rutenii suntem un neam de sine stătător, independent de Poloni şi Ruşi, şi insuim pe această basă o desvoltare a poporului nostru şi a limbii noastre. 2. Noi ţinem cu credinţă la Preaînălţatul nostru Monarch, la Preaînalta Casă domnitoare şi la statul imperial austriac. 3. Noi ţinem strîns la confesiunea noastră greco-catolică şi la ritul nostru. 4. Noi stăm pe terimul constituţiunii imperiului austriac, al drepturilor şi libertăţilor sale şi dorim egala îndreptăţire a tuturor popoarelor. Pentru a garanta desvoltarea poporului, intuim la o ameliorare a posiţiunii economice a ţeranilor şi cetăţenilor noştri. „Resultatul victoriei“