Tribuna, ianuarie 1891 (Anul 8, nr. 1-25)

1891-01-16 / nr. 12

r Anul Vm Sibiiu, Mercuri 16|28 Ianuarie 1891 Nr. 12 ABONAMENTELE Pentru Sibliu: 1 lună 85 cr., V* an 2 fl. 50 cr., x/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., x/4 an 3 fl. 50 cr., x/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V« an 10 franci, x/s an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai pl&tindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare di de lucru xsr£Ki- ?.tMm*j^jite^&atiwms&iaiessxESi&ysa INSERTIUNILE j Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază U­n immer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. / FOIŢA „TRIBUNEI Homo sum. Homo sum: humant nil a me alienum puto. Terenţiu, Heautonuimorumenos A. I. Sc. 1. V. 77. — Roman — de George Ebers Cu autorisaţiunea autorului tradus de Mugur. C a p i t o 1­0: 1­V. (Urmare.) „în curând observai, că cel de pe scaun era un judecător, car’ ceialalţi erau ▼eniţi să se jeluească. Toţi trei erau bătrâni şi săraci, dar­ nişte oameni buni n­-au lăsat spre folosinţă o bucată de pământ. Pe timpul lucrului de câmp unul dintre ei, un moşneag bătrân cu plete lungi albe, a fost bolnav şi n’a putut da ajutor la seceriş. Ei, acuma nu vor fi voind să-­i dee partea din recoltă, cugetam eu, dar’ altcum era treaba. Cei sănă­toși­­i-au adus celui bolnav a treia parte din recoltă îmblătită gata, dar’ bătrânul refusase cu cerbicie să o primească, după­ ce nici la sămănat, nici la seceriş n’a dat ajutor. Acum provocă pe judecător să le arete celoralalţi, că nu este îndreptăţit să primească ceea­ ce n’a câştigat. „Până aci judecătorul tăcuse. Acum ridică faţa sa înţeleaptă şi afabilă şi întrebă pe moşneag: — „Rugatu-te-ai pentru tovarăşii tăi şi pentru­ ca munca lor să fie rodnică ?“­­* — „Asta am făcut-o“, răspunse bătrânul. — „Atunci ai ajutat prin rugăciunea ta“, hotărî judecătorul, „şi a treia parte din recoltă este a ta şi ai să o primesci!“ „Bătrânul se închină, toţi îşi dădură manile şi în curând judecătorul care a fost singur în odaie. „Nu vtiam ce se întâmplă cu mine. "Mi­ se părea absurdă şi pîra şi hotărîrea jude­cătorului, şi totuşi amândouă ’mi-au mişcat inima. Am adormit oară, şi când a doua dimineaţă m'am deşteptat a doua­ oară întărit, s’a apropiat judecătorul de mine şi­­mi-a dat def­torie, nu numai pentru trup, ci şi pentru suflet, care sigur a fost tot atât de rănit, ca şi bietele mădulare sdrobite“. „Cine a fost judecătorul?“ întrebă Ştefan. „Eusebiu, presbiterul din Canopus. Nişce creştini m’au fost aflat mort de jumătate în drum şi m’au fost adus în casa lui, căci văduva Teodora, sora sa, era diaconiţa ora­şului. Amândoi m’au grijit, ca­ şi­ când li-aş fi fost frate dulce. Numai după­ ce m’am mai întărit ,mi-au arătat crucea şi cununa de spini a aceluia, care şi pentru mine a suferit atâta durere, şi m’au învăţat să-m i iubesc ranele şi să le suport pe ale mele cu supunere. Pe ramul uscat al desperării în curând a mugurit ver­deaţa speranţei şi în locul neantului pustiu dela sfîrşitul vieţii­­mi­ s’a arătat cerul cu toate desfătările sale. „Am devenit un om cu desăvîrşire nou şi înaintea mea sta viitorul ca o existenţă ne­­sfîrşită, fericită. După mine, o sciam acuma nu va fi altceva, decât vecînicia, deschise îmi Capitolul VI. Sirena ședea la fereastra odăii de dormit și o sclavă neagră, pe care bărbatul seu­­i-o cumpărase din Roma, îi peptena părul blond, sclavă: „Cum tremură bietul dobitoc ! Cred, că­’i e dor de Arelas și­’i-e frică, că vom mai rămâne mult sub soarele acesta ferbinte. Dă-’mi sandalele“. Neagra presentă stăpânei sale două tălpi mici cu cirade aurite şi curele delicate; dar’ Sirena îşi aruncă părul cu mâna pe spate şi strigă: „Cele vechi, nu aceste. Aici ar fi des­tul de bune şi sandale de lemni“ Cu aceste cuvinte arătă spre curtea de sub fereastră, şi în adevăr aceasta era de aşa, ca­ şi­ când nu ar fi călcat nici­­­când sandale aurite într’însa. Giur împregiur era încungiurată cu clă­diri. Deoparte se înălţa un zid, în care era poarta, de celelalte părţi erau câte o clă­dire, care împreună formau o potcoavă cu un­ghiuri drepte. Faţă în faţă cu aripa, în care aveau locuinţa Sirena cu soţul seu, sta casa lui Petru, cu mult mai înaltă, şi amândouă erau legate cu un şopron coperit cu ramuri de curmal şi clădit din peatră brună-roşie, în care se păstrau unelte de plugărit şi locuiau sclavii senatorului. înaintea şopronului era o grămadă de cărbuni negri, arşi din lemnul noduros al salcâmului segal, cum era obi­ceiul pe acolo, şi un şir mare de petri lucii de moară, care Petru le scotea din carierele sale şi le vindea în Egipet. La oara aceasta de dimineaţă în­treagă curtea, puţin frumoasă şi împoporată de o mulţime de găini şi de porumbi, era acoperită de umbră adâncă. Numai fereastra Sirenei era atinsă de soarele de dimineaţă. Dacă ar fi scitit, cu cât farmec­ul în­­vălia lumina aurie a soarelui figura, faţa albă şi roşie şi părul sclipicios, ar fi iubit steaua­­Jilei, pe care era supărată, pentru­ că a deş­­teptat-o aşa de timpuriu din somn, cea mai bună mângâiere în singurătatea sa. Afară de câteva încăperi laterale, mai avea o cameră mare, camera de locuit, cu ferestrile de cătră stradă. Acum îşi făcu ochilor umbră cu mâna şi zuise: „Ce molest e soarele. La noi se uită mai întâiu pe fereastră. Ca­ şi­ când nu ar fi destul de lungi filele! Paturile au să fie puse în camera dinainte; eu o vreau“. Sclava clătină din cap şi sjâte bâlbăind : „Phoebiciu nu voecce“. Eredele universal al statului naţional-maghiar. Din Berlin ni­ se scrie cu data de 22 Ianuarie următoarele: Maghiarii au aflat deodată o adoratoare ferbinte a politicei lor şoviniste şi anume în presa germană de partid a democraţiei sociale. Adunarea generală a „democraţiei so­ciale ungurene“, ţinută la Pesta în săp­tămâna a doua a lunii lui Decemvrie, a transpus un şir de foi germane so­cialiste, îndeosebi foaia „Neue Zeit“ şi „Berliner Volksblatt“, într-o adevărată însufleţire pentru raporturile din Un­garia. Ele se întreabă încântate, cum e­­ cu putinţă, ca în Ungaria, un stat curat agricol, să se poată înfiinţa o organisa­­ţiune de partid social-democratică, care e aproape mai puternică decât în Aus­tria desvoltată în direcţie industrială? Causa acestei deosebite apariţiuni, orga­nele socialiste ţin a o fi aflat în culti­varea artificială a unei industrii ma­ghiare naţionale, care a fost numai cu putinţă prin fondări de escrocherie şi prin chiemarea de lucrători de fabrici din străinătate. Dacă ministrul actual un­gar de comerciu va continua a chieftul din contribuţiunile poporului, şi aşa prea împovărat, sute de milioane de fio­rini pentru fondări deplorabile, pre­cum a fost spre pildă faimoasa fabrică ungurească de arme, şi va cultiva prin favorisurile excepţionale întinse ridicarea fundatorilor şi a exploatato­rilor, el va ajunge în timp scurt, ca întreaga poporaţiune să fie convinsă despre blăstămul ca­zace pe modul ac­­tual capitalistic de producţiune. La aceste s’ar mai adauge, că pentru toate fabricile de nou fondate trebuesc lu­crătorii aduşi din Germania şi din Austria,­­ prin ceea­ ce se impoartă în ţeară numai agitatori social-democratici. Aceştia ar dobândi în curând conduce­rea preste aceia, care prin subhasta­­ţiuni au fost alungaţi de pe moşia lor, şi ar spori proletariatul oraşelor. Şi deoare­ce, după­ cum judecă foile so­cialiste numite, politica aceasta economică probabil va mai dăinui un şir de ani, în acest restimp toate posiţiunile mai însemnate ale ţerii ar pută fi ocupate de propaganda socialistă. Când ar urma „inevitabilul Krach“, ar fi pentru „cadrele social-democratice“ un lucru uşor de a strînge sub drapelul lor pe toţi mal contenţii. Democraţia socială însă socoteşce mai mult cu Gestiunea naţionalităţilor din Ungaria. Precând în partea aus­triacă a imperiului cearta naţionalităţi­lor dominează întreaga vieaţă publică şi face cu neputinţă ori­ce progres po­litic, în Ungaria Maghiarii ar fi trântit la pământ cu forţă brutală pe celelalte naţionalităţi, aşa încât aceste sunt cu­prinse de o resignaţiune înfundată. Ele ar fi totdeodată şi economi­­cesce asuprite în modul cel mai extrem, aşa încât n’ar mai nutri nici o speranţă de a pută prin propria lor putere scu­tura dominaţiunea violentă a Maghiari­lor. Dela clasele Maghiarilor, care do­minează astâcji nu s’ar pută la nici un cas aştepta vre-o întoarcere, nici de pe te­renul economic, nici de pe cel politic. Aşa statul unguresc ar trebui, după vederile socialiştilor, se denatureze într’o completă anarchie, dacă n’ar păşi la mijloc democraţia socială pentru a­’l scăpa. Ea, care de pe acum a exclus din rîndurile sale ori­ce şovinism na­ţional şi s’a numit expres nu un par­tid maghiar, ci un partid „ungar“, ar veni înaintea ţeranului croat, sârb, slovac, şi român, toţi deopotrivă storşi, chinuiţi şi săraci, şi împreună cu el ea va delătura pe magnaţii ma­ghiari, pe birocraţii şi pe intreprin­­­jătorii pentru a întemeia dominaţi­unea socialismului. Această soluţiune s’ar pută îndeplini în Ungaria mai uşor decât în ori­ care alt stat; căci aici nici monarchia, nici militarismul, nici biserica n’ar sprijini burgezia şo­văitoare, cu atât mai puţin ar mişca vreun deget popoarele nemaghiare pen­tru a opri delăturarea burgeziei şi biro­craţiei fascinate şi sumeţe. Misiunea noastră, în unul din numerii anteriori ai foii noastre am vestit pe cititorii noştri, că dl deputat Tache Ionescu publică în coloanele „Românului“ un şir de arti­­coli prea interesanţi, dintre care am şi re­produs pe cel­ ce se ocupa de „irredenta“. Articolii dlui Ionescu au atras atenţiunea şi a presei neromâne, îndeosebi a presei austriace şi a presei maghiare. Pănă şi codiţa oficioasă din Cluj a ţinut de bine să nu lipsească din corul vocilor de presă maghiare, care s’au pronunţat în mod favorabil şi aprobător asupra politicei propagate de dl T. Ionescu prin şirul de articoli publicaţi, în ur­mătoarele noi reproducem un alt arti­col, datorit penei dlui Ionescu, şi presa maghiară ’şi-ar câştiga merite adevărat patriotice, dacă ne-ar imita pe noi în această privinţă, reproducând şi ea pen­tru cititorii sei acest articol. Eata cum se pronunţă în coloanele „Românului“ (nrl din 11/23 i. c.) dl Tache Ionescu asupra misiunii poporu­lui român. Acum câţiva ani, dl de Kállay spunea la Pesta că coroana Sfântului Ştefan avea o mare misiune de îndeplinit: ea trebuia să fie legătura dintre Occidentul cel cult şi Sud- Răsăritul încă incult al Europei șl de Kállay avea dreptate. între Occi­dentul cel civilzat al bătrânei Europe şi Sud- Orientul încetat de a se civilisa este o pră­pastie. Prăpastie firească, când îţi amintesce, că atâtea veacuri Sud-Orientul n’a avut altă menire, decât să slujască de zid de apărare contra năvălirii asiatice, zid la adăpostul căruia a putut se se desvoarte în linişte şi să pro­­păşească Europa apuseană, în vremurile noastre Sud-Orientul, re­deşteptat la vieaţă, aspiră din toate puterile cătră lumina de la Apus, şi cum distanţa dintre el şi Apus este prea mare, un intermediar, o oglindă reflectătoare este de sigur şi de folos şi necesară. El de Kállay însă se înşela, cân­d credea, că poporului maghiar îi incumbă această înaltă misiune. Străin prin limbă şi origine de toate naţiunile europene, străin prin religiune de toate popoarele orientale, străin prin organi­­saţiunea sa socială de toate naţiunile esen­­ţialmente democratice ale Răsăritului, devenit odios naţionalităţilor prin necumpănita şi am pute­a fice sinucidata politică de maghiarizare violentă ce el a crezut de nevoie să inagureze în poporul maghiar, cu toate marile şi ne­tăgăduitele lui calităţi cetăţenesci, n’are nici una din însuşirile indispensabile pentru rolul de apostol Nu tăgăduim poporului maghiar rolul de antegardă a Europei­ apusene în contra panrusismului, rol pe care nu-’l poate în­deplini decât împreuna­ cu noi şi de acord cu noi, cum ’l-a împlinit şi altădată în contra Turciei, atunci când el era antegarda şi noi sentinela înaintată, dar’ rolul de apostol, de purtători ai culturii apusene în Sud-Orientul Europei, o de aproape studiere a calităţilor şi cusururilor poporului maghiar va dovedi ori­cărui observator imparţial că nu-­l poate juca. Alta este situ­aţiunea noastră Nu numai că i noi suntem şi mai mulţi, şi mai bine situaţi decât Maghiarii, dar­ pe noi totul ne chiamă la această ursită, între noi şi celelalte naţionalităţi orien­tale este deja o legătură. Comunitatea reli­gioasă, din causa căreia mult suferit-am în trecut, din causa căreia însă mult profita-vom în present, dacă vom sti să voim, între noi şi ceialalţi orientali este şi comu­nitate etnică, erau porţile cerului şi în Canopus am primit botezul. „In Alexandria m’au fost jelit deja ca p® un mort şi sora­ mea Arsinoe s’a fost mutat cu soţul seu, cu prefectul, la moşia mea, drept moştenitoare. Am lăsat-o bucuros şi m’am mutat ear’ în cetate, pentru a pute fi fraţilor de ajutor, când s'au început ear’ prigonirile. „Asta uşor o puteam face, căci prin cumnatul meu aveam în ori­ce vreme intrare în toate temniţele. în cele din urmă a trebuit să mărturisesc pe faţă credinţa şi am îndurat multe chinuri în camera de schingiuire dela cam­erele de porfir; dar’ durerea îmi era scumpă, căci îmi părea că mă apropie de ţinta doririlor mele, şi dacă mă plâng de ceva aici în sfântul munte, este că nu m’a învrednicit D-(­eu să sufer şi mai greu, căci însuşi unicul seu fiiu iubit a luat asupra sa atâtea chinuri amare pentru mine şi pentru toţi săracii“. „Om sfânt ce eşti!“ şopti Ştefan şi să­rută, cu evlavie cojocul lui Paul; dar’ acesta ’i-’l smulse din mână şi strigă năcăjit: „Te rog, lasă-le aceste. Cine se apropie în vieaţă cu cinste de mine, acela îmi aruncă petic în calea spre mântuire. Acum mă duc la isvor, ca să-­ţi aduc apă proaspătă“. Când Paul se reîntoarse cu ulciorul, află pe Herman, care venise să dee tatălui seu bună dimineaţa înainte de a merge în oraşul din casă la senatorul după doftorii proaspete. Adese se a zice, că noi suntem Latini şi ei Slavi, deci nu este între noi şi ei nimic etnic comun. Un asemenea fel de a vedea însă este prea superficial ca să fie adevărat. Nu numai că şi în alcătuirea naţionali­tăţii române este şi sânge slav, dar­ în alcă­tuirea naţiunilor sârbe şi bulgare întră mult, foart mult din sângele nostru. Peninsula­ Balcanică a fost odată toată locuită de un acelaşi neam: Tracii, despre a căror origine încă cu siguranţă nu stim nimic. Preste acest prim substract etnic comun al tuturor orientalilor, prelungă acest element care aproape singur a dat nascere Albanezilor de aeci, a venit cucerirea romană, al doilea substrat etnic comun la toţi orientalii. Din încuscrirea acestor două elemente s’a născut naţiunea română, altădată domnind preste tot Sud-Orientul, aeji restrînsă în Da­­cia-Traiană, Macedonia, şi câteva insuleţe perdute preste toată întinderea a ceea ce a fost altădată domeniul ei netăgăduit. Şi numai preste aceste două elemente etnice comune venit-au Slavii, ca să dee nas­cere naţiunii sârbesci, Slavii şi Mongolii, ca să zemislească naţiunea bulgară. Este dar d­intre noi şi ei comunitate etnică, comunitate etnică care singură explică miraculoasa uşurinţă, cu care ei se topesc în naţionalitatea româ­nească, între noi şi ei este şi comunitate istorică. Vremea cea mai glorioasă pentru Români şi pentru Bulgari a fost acel cras istoric, în care uniţi au fondat o puternică împărăţie, în cursul veacurilor aceleaşi primejdii avut-au, aceleaşi speranţe, aceleaşi suferinţe. Ear’ atunci, când soartea neîmpăcată a voit, ca în lupta cea inegală ce cu toţii in­­treprinsesem contra semilunei, sabia să cadă din m­ânile lor slăbite, ear’ noi să rămânem în picioare, firul, care ne lega destinul de al lor, în loc de a se rupe, şi mai mult s’a strîns. Domnii noştri înses trat­au ale lor mă­năstiri, singurele altare naţionale ce le rămă­sese, la noi venitau să caute adăpost toţi ne­norociţii lor patrioţi, care trebuiau să fugă de persecuţiunile ce nu mai puteau îndura. Aici şi numai aici, sub paza săbiei noastre, la Nordul Dunării, putut-au ei să întreţină nestinsă flacăra patriei lor dispărută. Renascerea lor tot aici s’a început. Pe pământul nostru Ipsilante a desfăşurat la 1821 steagul acelei independenţe greceşti, pe care un Român, Marc Boucian, avea să o ilustreze; aici Bulgarii organisat-au renascerea lor literară, precursoră firească a renascerii politice, aici mustrui-tu-s'a prima le­giune bulgară, de aci plecat-a statul major al noului şi voinicului lor principat; aici şi as­­tăzji se plămădesce renascerea celei mai vechi dintre naţiunile balcanice, a Albanezilor de toţi persecutaţi. Ea suspina, precând servitoarea cu mâna unsă cu uleu parfumat îi neterfia, când ici, când colo strălucita podoabă a capului. Acum apucă Neagra bogăţia undulă­­toare a firelor aurii, o împărţi în amândouă manile şi voia să înceapă a împleti două co­siţe; dar’ Sirona o opri şi alese: „Da-’mi oglinda!“ Un timp oare­ care s’a uitat înduioşată în metalul poleit, apoi a mai oftat odată, a ridicat în poală ogarul, care ’i-a zăcut la pi­cioare, şi a ţinând oglinda înaintea dobi­tocului: „Sărmană Jambe, uite, dacă noi voim să vedem între aceşti patru păreţi ceva ce ne place, trebue să privim aici !“ Apoi continuă întorcându -se cătră Românii numai nu sunt închişi într’un singur colţ al Europei, sud-orientale. Pe ei îi găsesci şi în văile Macedoniei, şi în creste­­tele Pindului, şi pe ţermurele Adriaticei, şi în inima Sârbiei şi pe tot malul bulgăresc al Dunării. Civilisaţiunea apuseană, la care ne-am adăpat noi, ne face mult mai apţi pentru ro­lul de intermediari decât Maghiarii. Cultura noastră este franceză, a lor este germană. Fără a nega măreţia şi adâncimea civi­­lisaţiunii germane, un lucru este netăgăduit: civilisaţiunea germană este mai puţin comuni­cativă, mai puţin internaţională decât civili­saţiunea franceză. Pe de altă parte, — şi aceasta este esen­ţial, — noi nu suntem nici prea înaintaţi, ca să putem ave faţă cu ceialalţi orientali inso­lenţa superiorităţii, nici prea pe acelaşi nivel, ca să nu le putem servi de călăuze. De­sigur datoria ori­cărei naţiuni, ca şi a ori­cărui individ este să producă, care nu numai să consume , este să aducă şi el ceva la pa­trimoniul comun, care nu numai să se folo­sească de ceea­ ce au muncit alţii. De­sigur noi nu vom justifica pe de­plin faţă cu propria noastră conscienţă şi cu exigenţele istoriei ocuparea unui loc aşa de important pe suprafaţa globului, pănă­ ce din consumători ce sântem nu vom dovedi, că sântem şi productori, pănă­ ce vom aduce şi noi partea noastră originală în lumea gân­dirii omenesci, pănă­ ce vom îmbogăţi şi noi tesaurele scientifice şi estetice ale genului uman. Dar’ pănă atunci nu trebue să despre­­ţuim un alt rol, mai mic ce e drept, dar­ nu mai puţin util şi care ne este la înde­mână, în lumea muncii nu sânt numai pro­ductori şi consumători, mai sânt şi interme­diari, şi rolul lor nu este cel mai neînsemnat. Când te plimbi pe o noapte frumoasă de vară, nu vecji pe bolta cerească numai stele care luminează prin propria lor lumină. Dimpotrivă planetele, acele mari oglinji ce­­resci, care nu fac decât să răsfrângă cu pu­tere lumina pe care o împrumută de la soarele pentru noi invisibil, ne par şi mai mari şi mai luminoase. Şi nimenui nu şi-a trecut prin minte să nu binecuvinteze a lor lumină, fiindcă este împrumutată, în această însemnată operă a luminării părţilor încă întunecoase ale Orientului de Meatlăiri al Europei, noi şi numai noi putem să fim dacă nu soarele, dar­ cel puţin planeta culturii europene. Aceasta este misiunea noastră. Această misiune va trebui să o îndeplinim, dacă voim să trăim o vieaţă viuă şi folositoare. Tache Ionescu.

Next