Tribuna, ianuarie 1891 (Anul 8, nr. 1-25)

1891-01-15 / nr. 11

Anul VIII Sibiiu, Marţi 15127 Ianuarie 1891 ABONAMENTELE Pentru Sibliu: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., l/s an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/s an 3 fl. 50 cr., l/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: V« an 10 franci, l/1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plăttindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru Nr. 11 INSERŢIUNILE Un farmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumerâ şi la poşte şi la librării. în anom­enol primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază .In num­ăr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Tactul politic la culme. „Patrioţii“ pot fi mândri, pot fi veseli. Iarăşi au raportat o victorie „strălucită“. După proiectul votat pen­tru introducerea limbii maghiare în şcoa­­lele elementare a urmat proiectul pen­tru introducerea limbii maghiare în şcoa­­lele secundare. Acum a ajuns la rînd şi s’a votat în desbatere generală altul, pentru astfele de copii cu introducerea limbii maghiare cu tot într’însele. Se înţelege, că „sapienţa“ oamenilor poli­tici, care s’au însărcinat a fi prove­­dinţa popoarelor din Ungaria, nu se va opri aci. După­ ce vor fi asigurat şi existenţa proiectului din urmă ca lege în toată forma, vor trebui oamenii politici ai compatrioţilor maghiari să se gândească de alt proiect, prin care se „înlesnească“ cetăţenilor unguresci a­’şi însuşi limba statului. Căci, după­ ce şcoalele medii a fost de lipsă a fi puse în posiţiune, de a se pregăti într’însele tinerimea pentru universităţi şi academii; şcoalele ele­mentare, după­ ce a fost de lipsă a fi puse în posiţiune, de a pregăti pentru şcoalele secundare; după­ ce asilele de copii trebue să pregătească pe copii pen­tru şcoalele elementare în limba statului, poate­ că tot mai rămâne vre-o lacună în lanţul îngrijirii pentru limba statului. De bună­ seamă ne vom pomeni mâne­­poimâne cu un proiect nou, în care părinţii copiilor vor fi ţinuţi, pentru în­lesnirea candidaţilor la asilele de copii, a introduce pe aceşti din urmă în limba statului încă de când încep a gângăi. Cel puţin atunci opera ar fi per­fectă. Regatul ungar ar avea un­ apa­rat cum nici la Chinezi nu credem să se mai­­afle, prin care nici o suflare ome­nească să nu scape de însușirea „indis­pensabilă“ a limbii statului. Lucru ciudat însă, că în aceeași­­zi, când am primit scriea, că proiectul pentru asilele de copii în casa ţerii este acceptat de basă pentru desbaterea spe­cială, am primit şi scriea celui dintâiu protest solemn al alegătorilor Români din ţeara Bârsei întruniţi în Braşov. Protest? Mirare! Lucru ne mai auifit! Atâta bunătate din partea legis­­laţurii maghiare, care din pântecele maicelor lor voesce se cualifice pe ce­tăţeni pentru limba statului şi prin ur­mare şi pentru funcţiuni publice, şi să fie întimpinată cu proteste ? Precum vedem, ori­cât de serioasă este cestiunea asilelor de copii, apare şi în lumină comică. Însă de altă parte ori­ şi­ cât de comică ni­ s’ar parea, este foarte serioasă. Prin urmare permite spaţiu cât se poate de larg şi pentru proteste. Ba putem zice, că prea per­mite şi că este foarte la loc protestul contra atacului celui mai nou în formă de lege, contra existenţei nemaghiarilor in statul unguresc. Permite, pentru­ că dacă pănă acum au fost atacurile din partea maghiară contra existenţei nemaghiarilor mai as­cunse, mai după perdea, cum am zice, acum sunt cu totul desvelite. Casa de­putaţilor, afară de Mocsáry şi de unii deputaţi săsesci, vre-o patru la număr, cu preşedinte cu miniştri cu tot, a afir­mat pe faţă tendenţa de maghiarizare a nemaghiarilor. Oar’ când nemaghiarii se văd pe faţă proscrişi în patria lor de însăşi le­­gislaţiunea patriei, nici să nu pro­testeze ? Este o norocire pentru patrie, că precând elementele revoluţionare şi care în privinţa ordinei legale nu iau lucru­rile tocmai aşa de serios şi de exact sunt la putere, celelalte, fiind iubitoare de or­dine, ţin la legalitate chiar şi atunci, când legalitatea este apăsătoare pentru dînsele. Altmintrelea, după tactul politic al elementelor dominante maghiare, în­­căierătura demult ar fi fost gata, în împregiurări de aceste protestul este arma cea mai domoală. El denotă neîmpăcarea cu un proiect de lege, care pe cineva îl jignesce, îl supera, ba îl ameninţă în existenţa sa; denotă însă totodată gradul, pănă la care merge cu răbdarea, căci, în loc de a răspunde cu contra-atac, protestătorul se m­ulţu­­mesce cu un protest. Mai jos nu pot merge nemaghiarii faţă cu impetuositatea lipsită de ori­ce tact politic din partea legislatorilor ma­ghiari ai ţerii. Ear’ dacă ar merge, s’ar stigmatisa ei înşişi cu stigma laşi­tăţii, ceea­ ce nu putem admite des­pre nici una din naţionalităţile ne­maghiare. Oamenii politici maghiari se vor supăra pe protestul din partea Români­lor şi poate şi din partea altor nema­ghiari. Ar face mai bine însă să se supere pe bărbaţii lor politici, care din limba maghiară şi din idea de stat maghiar au făcut o armă, cu care nepăciuesc zrece milioane de suflete din statul unguresc şi din monarchia austro-ungară, pentru chi­­mere, pentru ilusiuni ridicole nerealisabile în veci şi pururea. FOIŢA „TRIBUNEI" Homo sum. Homo sum: humant nil a me alienum puto. Terenţiu, Heautonu­morumenos A. I. Sc. 1. V. 77. — Roman — de George Ebers Cu autorisaţiunea autorului tradus de Mugur. Capitolul V. (Urmare.) „Asta seamănă a Plato“, zimbi Ştefan. „Astătfi toate păgâniile aceste îmi revin“, strigă Paul. „Da, ’l-am cunoscut şi de multe­­ori am cugetat, că faţa lui trebue să fi se­mănat cu a Mântuitorului nostru !“ „Dar numai ca un cântec frumos cu vocile îngerilor“, zise Ştefan combătându-l. „Cine se adâncesce în sistemele filosofi­­cesci. . .“ „La atâta n’am prea ajuns nici­odată cum se cade“, îl asigură Paul. „Adevărat, că am trecut toate gradele învăţăturii: gra­matica, retorica, dialectica şi musica. . .“ „Şi aritmetica, geometria şi astronomia“, complectă Ştefan“. „Aceste erau lăsate învăţaţilor de mai mulţi ani“, continuă Paul, „şi eu nu am prea fost pentru învăţătură, în şcoala reto­rului am rămas departe înapoia tovarăşilor mei, dar’ dacă ’l-am iubit pe Plato, am să o mul­ţumesc numai pedonomului de la Atena, un bărbat vrednic, pe care ’mi ’l-a ţinut taica“. „Spui, că a fost un neguţător mare“, întrerupse bolnavul. „Doară nu eşti fiiul lui Herofil cel bogat, care sta în legătură de afaceri cu Urbil, vrednicul Ovreu din An­­tiochia ?“ „Da, da“, replică Paul şi se uită per­plex la pământ. „Casa noastră a fost aproape ca a unui rege, nu tâgâduesc, şi păcătoasă a fost mul­ţimea sclavilor noştri. Când mă cuget la toate marafeturile, de care trebuia să gri­­jascâ tata, îmi vine ameţeală. Douăzeci de corăbii de mare din portul dela Ernost şi optzeci de barce de Nil în lacul mareotic erau ale lui. Un oraş întreg de săraci s’ar fi putut susţine din câştigul fabricilor noastre de papirus; dar’ noi folosiam veniturile spre alte lucruri. Caii noștri de Cirene erau în grajduri de marmoră, și sala cea mare, în care se adunau amicii tatii, era asemenea unui templu. Dar’ vezi, cum ne apucă lumea, când ne aducem aminte de ea. Lăsăm mai bine trecutul în pace ! — Să povestesc totuși mai departe ? Ei bine, copilăria mea s’a scurs ca a multor copii din burgezimea avută; numai mamă-mea a fost cu deosebire bună şi fru­moasă ca un înger“. „Pentru fiecare copil mama sa este cea mai bună mamă“, bombăni bolnavul. „Şi pentru mine sigur a fost a mea!“ strigă Paul. „Şi totuşi a fost numai o păgână! La ea totdeauna aflam o vorbă bună, când tata mă jignia cu dojene aspre. Dar, de bună­seamă şi meritam puţină laudă, învăţătură îmi făcea multă supărare, şi chiar­ dacă aş fi făcut mai multă ispravă în şcoală, abia ar fi ajuns la valoare, căci frate-meu Apolloniu, care era cu un an mai tânăr decât mine, în­văţa cele mai grele lucruri, ca­ şi­ când ar fi fost jucării. Nici un sistem nu-­i era străin, şi deşi nu se observa nici­odată că-’şi dă si­linţă deosebită, totuşi era acasă în multe ra­muri de stiinţă. Numai în două lucruri îl în­treceam totdeauna: în musică şi în toate ar­tele atletice. Precând el studia şi disputa, eu câştigam cununi în Palaestra. Dar’ cel mai bun retor era pe timpul acela cel mai bun om, şi tata, care singur voia să brilieze în senat ca orator înfocat şi de gust, mă ţinea de un hăbăuc fără speranţă, pănâ­ când nu­­i a presentat odată un client învăţat al casei noastre un epigram săpat în peatră, care zi­­cea: Cine voeşte să vadă cele mai nobile avuţii ale viţei grecesci, să caute casa lui Herotil, căci acolo va admira: puterea şi ele­ganţa trupului în Menandra şi aceleaşi însu­şiri ale spiritului în Apollonia. Aceste ver­suri, — erau săpate în forma unei lire,—au mers din gură în gură şi au mulţumit am­biţia tatii, care de atunci a găsit cuvinte de laudă şi când vehiculul meu cu patru cai în­vingea în hippodrom, sau când veniam acasă împodobit cu cununi de la jocurile atletice. La băi, în Palaestra şi în petreceri vesele îmi petreceam vieaţa“. „Aceste le cunosc toate“, îl întrerupse S­efan, „şi adese m’a neliniştit amintirea lor. Uşor ’ţi-a fost să alungi dela tine aceste ima­gini?“ „La început am avut să mă lupt greu“, suspină Paul, „dar’ de un timp încoace, de­­când am trecut de patruZeci de ani, ispitele lumesei mă turmentează mai puţin. Numai cât trebue să mă feresc din calea luntraşilor, care duc peşcele din oraş la mare şi din Raitbu la casă“. Ştefan se uită întrebător la celalalt, dar’ Paul Zi8®: „Da, e lucru ciudat! Să văd bărbaţi ori femei, marea ori muntele acesta, nici­ când nu mă cuget la Alexandria, ci numai la lucruri sfinte ; dar­ când îmi vine miros de pesce în nas, apoi îmi apare tîrgul de pesce înaintea ochilor, văd pescăriile și stridiile. . .“ „Cele de la Conopus sunt excelente“, îl întrerupse Ștefan, „se fac acolo mici paste­­luri. . .“ Paul îşi şterse buzele mustecioase cu dosi­­manii şi strigă: „La bucătarul cel gros Filimon din strada heracleptică!“ Dar’ deja se întrerupse singur şi strigă ruşinat: „Tot ar fi mai bine să nu mai po­vestesc. încă nu s’a crepat de Ziuă şi tu ar trebui să cerci să dormi“. „Nu pot“, oftă Ştefan. „Dacă mă iu­­besci, sfîrşesce-’ţi istoria“. „Dar’ nu mă mai întrerupe“, se rugă Paul şi continuă: „Cu toată veselia acestei vieţi nu eram fericit, sigur nu. Când eram câte­ odată singur, car’ nu în societatea tova­răşilor veseli şi a curtisanelor cu pocalul în mână şi încununat cu frunze de plop, apoi îmi venia adese, ca­ şi­ când aş umbla în mar­ginea unei prăpastii negre, ca şi­ când toate ar fi goale şi pustii în giurul şi în lăuntrul meu. Oare întregi mă uitam în mare, şi când se ridicau valurile, ca să se aşeze eară şi să dis­pară cu totul, cugetam adese, că sânt ase­menea lor şi că viitorul presentului meu de­şert este un nimica gol. De Zeii noştri puţin ne păsa. Mama jertfia când în templul acesta, când în celalalt, după trebuinţelă Zilei­­ tata lua parte la festivităţi, dar’ îşi bătea joc de credinţa mulţimii, iar’ frate-meu vorbia despre cel „unul fără început“ şi se bâlăbănia cu tot felul de demoni şi de formule. El apar­ţinea doctrinei neoplatonismului, care bietei mele glavăţine se părea când preste măsură de profundă, când neomenesce de nebună. Multe cuvinte din gura lui ’mi-au rămas în minte şi le-am înţeles numai aici în singură­tate. A căuta lucruri raţionale afară din noi, Zicea că este nimica; dar' lucrul cel mai înalt este, când raţiunea se vede în noi pe sine însăşi. De câte­ ori ’mi­ se perde lumea în nimica şi eu trăesc în Domnul şi-’l ţin şi-’l simţesc numai pe el, totdeauna trebue să mă cuget la învăţătura aceasta. Cum cău­tau şi ascultau nebunii aceia după adevărul, care lângă ei se vestia cu glas atât de tare? „Creştini erau pretutindenea şi în tim­pul acela nu aveau nevoie să se ascundă; dar’ eu nu aveam nimic a face cu ei. Nu­mai de două­ ori m’am întâlnit cu ei în cale. Odată m’am supărat rău, când în hippodrom caii mei au fost învinşi de caii unui creştin, care primise o binecuvântare nazareneană; altă-dată ’mi­ s’a părut lucru ciudat, când am primit singur o asemenea binecuvântare dela Cu o supărare de felul acesta ar­­ folosi mai mult patriei şi chiar şi naţio­nalităţii lor, care încă sufere de multe neajunsuri, mai mult decât multe alte din patrie. Partidul naţional contra „Kisded- OV“ urilor. Protopresbiterul Ioan Droe şi Z. Mureşan convoacă pe alegătorii români dietali din cercul S.-Sebeşului la o adunare pe 17/29 ianuarie a. c. la S.-Sebeş (sala hote­lului „Leul de aur“, 1 oară p. m.). Aduna­rea se va ocupa cu reconstituirea comitetului şi cu proiectul de lege privitor la „Kisded­­­ov“-uri, Viena şi Budapesta. Sunt abia două săptămâni, când straşnicul oficios maghiar „Pester Lloyd“ (nrl din 13 Ian. n.), suful­­cându-se eară odată, deşi Jidan fiind, mare avitico a ameninţat regatul român vecin in­tr'un prim articol astfel: „şi dacă în Bucu­­resci s’ar îndoi oamenii despre resolu­­ţiunea noastră fără nici o consi­derare în această privinţă, atunci va fi treaba diplomaţiei noastre a învăţa minte pe domnii din Bucuresci“. Tot „Pester Lloyd“ (nrl din 24 i. e. n.) dim­preună cu întreaga presă pestană şi vieneză aduce după oficioasa „Politische Correspondenz“ urraătoarea depeşă bucuresceană : „Ministrul de externe Laho­vary a fost distins de Maiestatea Sa prin conferirea Coroanei de fer clasa primă“. Să fie bine notat, că acest Laho­vary e acelaşi La­­hovary, care în camera României­­şi-a terminat discurul seu în „costumea ardeleană“, precum se scie, cu următoarele cuvinte: „şi eu cred, că statele, care au Români sub dominaţiunea lor, se vor convinge, că Românii sunt un popor real şi credincios, şi cCă este în ade­văratul interes al acelora de a-­i tracta pe aceştia cu dreptate ş­i mode­­raţiune“, învederat lucru. Socoteala pieţei buda­­pestane nu se potrivesce cu socoteala „diplo­maţiei noastre“ din Viena. Mocsáry — „irredentist român“, în şedinţa parlamentului maghiar din 23 f. c , deputatul Mocsáry a deschis desbaterea spe­cială despre kisdedov-uri prin unele observa­­ţiuni la titlul proiectului de lege. Mocsáry re­gretă a fi observat, că camera nu pare a fi dispusă acum a discută, cestiunea naţionalită­ţilor. Expunerile sale n’au fost­­combătute din nici o parte. Punctul seu de privire nu e negaţiunea ideii de stat maghiare, el n’a pă­şit nici-odată nici cu cuvântul, nici cu peana pentru o formaţiune teritorială nouă după na­ţionalităţi. El stă pe basa executării legii de naţionalităţi din 1868. Acaţiu Beöthy, reflectând lui Mocsáry, (fie), că n’a susţinut în prima sa cuvântare, că Mocsáry ar fi negat statul unguresc, ci a sus­ţinut, că consecvenţele, care trebue să urmeze din punctul de ved­re al lui Mocsáry, duc cu totul la alte premise. (Aprobare în stânga.) Spre motivarea părerii sale, oratorul poate să producă un moment meritorie şi altul personal. El constată înainte de toate, că proiectul nu stă în contrazicere cu legea naţionalităţilor din 1868. Ce cere Mocsáry trebue să ducă în sfîrşit, ca să constituim naţionalităţile în mod teritorial, cum se întâmplase aceasta în anul 1848 în Transilvania. Astfel de stări nu pot fi suferite din punctul de vedere al unităţii sta­tului maghiar. (Aprobări generale sgomotoase.) Cu privire la argumentul personal, oratorul arată, că numai membrii irredenţei române pot sprijini politica lui Mocsáry. (Aprobare generală vinâ.) Dacă s’ar lua aici direcţia ce o doresc ultraştii naţionali, am merge spre ruinul Ungariei. (Aprobare viuă.) Aceasta ne învaţă istoria, care a trecut la ordinea­­filei preste toate acele naţiuni, care au purces asemeni. Vorbitorul nu voeşte a expune Un­garia la o asemenea soarte, şi prin urmare el totdeauna va lua posiţie în contra acelor in­­stinţe, care sprijinesc pe ultraiştii naţionali. (Aprobări generali vii şi lungi; strigăte de Éljen!) Ludovic Mocsáry: (Strigări sgomo­toase: Eláll! Éljen Beöthy!) „Deputatul Beöthy (strigări: Éljen Beöthy!) a schimonosit, deşi fără voe, posiţiunea mea faţă cu irredenţa română şi faţă cu ultraiştii naţionali. Nu e adevărat, că eu aşi trage în acelaş ham cu ei. Am declarat totdeauna la toate ocasiunile ce­­mi s’au oferit, ce voesc şi cât de departe pot să merg. Chiar şi în declaraţia, prin care ’mi­ s’a trimis mandatul, se accentuează, că pro­gramul meu nu e programei alegătorilor mei“. Contele Eugen Z­­­o­ly : „Mandatul însă totuşi ’l-ai primit“. (Ilaritate vina). Dacă prelângă deputaţii săsesci Zay, Filis­h, baron Salmen şi S­chuster se mai în­rolează între membrii irredentei române şi kossuth-istul Ludovic Mocsáry, credem că lumea va fi deplin orientată despre ceea­ ce voesc să înţeleagă Maghiarii sub „irredenţa română“. Ridicol, dar’ trist, „Allgemeiner deutscher Verein“. în deplină confor­mitate cu cele anunţate, În corespondenţa noastră berlineză din urmă, foile din Berlin în frunte cu „Kreuzzeitung“ aduc scrii detailate despre înfiinţarea unei reuniuni germane culturale, a cărei constituire se va îndeplini la 30 Ianuarie a. c. n. Somităţi din toate straturile sociale ale Berlinului se află între convocători, începuturi răsboinice ? „Românul“ (tirul din 13/25 Ianuarie) confirmă scriea ofi­ciosului „Timpul“ despre mişcarea trupelor bulgăresci înspre graniţa Serbiei, şi aduce tot­odată următoarea informaţiune: „Se vorbesce, că în caşul unui conflict sârbo-bulgar o parte din trupele noastre vor fi concentrate pe malul Dunării şi mai ales în Dobrogea. „Există temeri, — crede „Lupta“, — ca Ruşii să nu debarce, prin surprindere în Dobrogea, pentru a ataca pe Bulgari, un corp de aşa­­fişi „voluntari“, dar’ care în realitate să fie un corp de armată rus“. „... Asilele de copii în parlamentul maghiar- Extras din discursul deputatului dietei Adolf Zay, rostit în şedinţa dietei maghiare de la 19 Ian. 1891. (Urmare şi fine.) Onorată casă! Dacă ar şi fi permis a stoarce şi cel din urmă rest al puterii de dare dela poporaţiunea şi astfel prea împovărată pentru institutele de silă plănuite de dl mi­nistru, după a mea părere, dl ministru se lea­gănă într’o ilusiune funestă, când crede, că adausul de dare de trei procente, pe care îl plănuesce, va fi deajuns spre a înfiinţa barem­urile de copii în toate comunele. Căci, exa­minând mai deaproape capabilitatea de con­­tribuţiune a ţerii, resultă, că în cele mai multe comune adausul de dare de trei procente nici nu ar ajunge, spre a înfiinţa şi susţine un singur asit de vară. Dl ministru însuşi a tre­buit să o spună, că el va trebui să scutească de sub îndatorirea înfiinţării de asile pe acele comune, care pănă aci sunt deja împovărate cu un adaus de dare de mai mult de 20 pro­cente. Dacă dl ministru ar examina cu deamă­­runtul taberele de dare ale ţerii, ar pută să se convingă, că numărul acelor comune, al căror adaus de dare face 20, 30, 50, ba chiar şi 100 procente, e înspăimântător de mare şi că idealele de silă ale dlui ministru ce vor avu să fericească poporul ar trebui să rămână prin urmare pentru cea mai mare parte a ţerii numai o binecuvântare pe hârtie. Prin urmare ceea­ ce dl ministru a lăudat în discursul său cu o sanguinică conscienţă de sine, că Un­garia prin aceasta „premerge“ Europei culte, ar rămâne cur­ul de silă pentru asilele de copii; el se va dovedi de o speculaţiune, de un curs de hârtie al pasării; eu însă cred­ că am avea cuvinte mai mari pentru o conscienţă de sine potenţată, dacă nu am „ premerge“ străină­tăţii cu lucruri, care acolo afară vor produce numai surprindere penibilă, ba chiar înstrăi­nare, ci cu lucruri, pe care Europa cultă le întimpină cu bucurie şi le imitează drept mo­dele, precum e şi tariful după zone.

Next