Tribuna, noiembrie 1891 (Anul 8, nr. 243-266)

1891-11-26 / nr. 262

Anul VIII Sibiiu, Marţi 26 Noemvrie (8 Decemvrie) 1891 Jil. 202 ABONAMENTELE Pentru Sibliu: 1 lună 85 cr., l/1 an 2 fl. 50 cr., ‘/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */4 an 3 fl 50 cr., */, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: '/« an 10 franci, ‘/» an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numi­i plătimlu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE ) Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră și la poşte și la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom.­ ­ Ce poate fi causa? Fenomene, care pe cetitor îl con­duc la presupuneri ciudate, ne pre­sent, în timpul din urmă vieaţa po­litică ce se desfăşură în sinul naţiona­lităţii maghiare. In corul şovinist se amestecă şi câte o voce mai raţio­nală. Mai ales din partea cercurilor guvernamentale, în numărul 3819 (324) al ofi­ciosului „Nemzet“ am dat peste un ar­ticol discordant faţă cu corul şovinist, care pare mai corespurujator împre­­giurărilor din ţerile unguresci decum e curentul şovinist, cărui­a i­ se închină mulţimea „cultă“ şi incultă maghiară. Ce poate fi causa acestui fenomen neaşteptat ? Să-­şi aibă originea din iniţiativă proprie maghiară ? Aşa ceva este greu de admis. Nu se potrivesce cu temperamentul san­­guinic al Maghiarilor. Impulsul trebue dar’ să vină din afară de naţionalitatea maghiară. El trebue să vină dela oa­meni care sciu cugeta mai cu sânge rece. Ba şi dela oameni care se s*’u impune, fiindcă fenomenul şi seamănă foarte mult cu un fel de­ „caută sete“, cărui se vede că sferele guverna­mentale unguresci, în contradicţiune cu curentul şovinist, se acomodează. „Nemzet“ adecă, după­ ce a publi­cat o mulţime de articoli, care de care mai şovinişti, care de care mai intole­ranţi faţă cu nemaghiarii, dintr’odată, ca din curat senin, se apucă să facă studii despre natura statului naţional. El zice între altele: . . . . Statul naţional nu poate fi nici un cer zugrăvit, nici un domeniu al unui­­ partid. Dacă este o ţintă reală, serioasă, atunci nu este al unora, ci al naţiunii întregi, al fiecărui partid.............Statul naţional la noi într’un timp lung, care nu se poate pre­­vedea nu poate avea însemnătatea care o are în Apus şi în parte şi în Răsorit. În Fran­cia, Italia, în Spania, precum şi în Anglia, nu însemnează numai unitatea culturii, ci tot­odată şi cea a gramaticei. Afară de cultura co­mună mai însemnează şi limba comuna atât în literatură, cât şi în vieaţa de toate­­filele, însemnează unitatea limbii a straturilor so­cietăţii mai culte, pe care nu le pot des­părţi dialectele şi idiotismii rusticilor. „Ungariei, dacă este să ajungă la o ast­fel de unitate a gramaticei, îi trebue sute de ani. Nici o miie de ani nu ar fi mult. Mila cea dintâiu de ani a trecut fără de a se lărgi în măsură considerabilă limitele limbii ma­ghiare, ba relativ limitele aceste faţă cu evul mediu s’au mai îngustat. După­ ce arată cum s’au desvoltat de încet statele naţionale în Apus, „Nem­zet“ pune întrebarea: „în cât timp ar putea limba maghiară cuceri platourile Ungariei de sus şi Transil­vaniei? Este verosimil, că naţiunea noastră va serba al doilea milleniu, înainte de a fi dispărut cele din urmă sunete ale limbeii slovace şi române din munţii aceştia“. După­ ce „Nemzet“ se introduce aşa de frumos în tema cea prea inte­resantă, mai spune, că în timpul nostru Rusia este statul acela, care transforma­rea sa în stat naţional nu o lasă des­­voltării firesci. Rusia este care, conse­­cvent şi în cunoscinţă de ţinta ei, vio­lentând, persecutând, exterminând, pră­­dând sanctuare de ale familiilor, folo­­sindu-se de groaza carcerelor, de fiorii Siberiei, s’a apucat să realiseze statul na­ţional. Nu consimte „Nemzet“ cu proce­dura Rusiei, îuse constată, că dacă eve­nimente neprevăcjute nu o împedecă, Rusia într’o jumătate de secol va fi gata cu transformarea. Şi acum, după­ ce înţelepţesce a arătat „Nemzet“, că statele naţionale din Apus s’au desvoltat într’un mod firesc, şi că Rusia se transformează în stat naţional prin violenţă, ar crede cetitorul, că conclusiunea are să fie, că Ungaria, care nu vrea să vio­lenteze şi să asuprească pe nimenea, va rămână şi mai departe un stat poliglot cum a fost în trecut. Departe însă este oficiosul guver­nului unguresc de asemenea conclu­­siune. Fiindcă în Apus sunt staturi na­ţionale , fiindcă Rusia prin violenţă şi persecuţiuni se face stat naţional şi fiindcă în Peninsula­ Balcanică se fac, adecă sunt, state naţionale, trebue să se facă şi Ungaria stat naţional. Şi aici se începe acea măiestrie, prin care oficiosul budapestan vrea să scoată la cale cercul cuadrat. Ungaria trebue să fie stat naţional, şi din norocire Ungaria poate fi, după „Nemzet“, stat naţional şi fără de uni­tatea gramaticei. „Patriotismul nu este legat necondiţionat de gramatică. Aceia, care­­şi-au vărsat sân­gele pentru patria ungară şi libertate, nu s’au ţinut totdeauna de stirpea maghiară. Şi în luptele cele mari ale viitorului tot aşa vor prinsese atunci, cum voia să scape cât se poate mai degrabă, să plece la Paris; cum — din porunca Măriei Nicolaevna se făcu blând cu Polosov, căutând să-­i placă şi lui, cum faţă cu Dönhoff dădea pe amabilul, cu toate că şi pe degetul lui văziu un inel de fer, de care Maria Nicolaevna îi dete şi lui! !! Urmară apoi suveniri şi mai dureroase . . . Chelnerul îi aduse o cartă de visită, pe care era tipărit: „Pantaleone Cippatola, cân­tăreţ de curte al principelui regal de Mo­dena“. . . Voi să se ascundă dinaintea lui, însă totuşi fu întâlnit pe coridor, văziu doi ochi plini de năcaz şi au­ fi: Maledizione! Co­­dardo! Imfame traditore ! Sanin închise ochii şi-’şi scutură capul, ca şi­ când ar încerca să depărteze suvenirile, dar’ zadarnic, se vedea mereu în trăsura cu care mersese la Paris. îndărăt şedea Maria Nicolaevna şi Hyppolit Sidoricî, în faţa lor el. . . Patru cai îi aduceau din Wiesbaden la Paris! . . La Paris! Hyppolit Sidoricî mânca o pară, pe care ’i-a curăţit-o el, Sanin! . . . Dar’ D­­Jeule mare! colo în colţul străzii, nu departe de poarta oraşului, nu stă oare Pantaleone? şi cine e lângă el? Să fie Emil? Da, tinărul şi entusiastul seu amic! Cu câ­teva z­ile înainte de aceasta îl adora ca pe idealul seu, şi acum această faţă tânără, pa­lidă şi frumoasă (atât de frumos era, că atră­sese şi atenţiunea Măriei Nicolaevna) îl privia cu dispreţ şi abia se reţinu să nu-’i adreseze blăstăme. . . Dar’ apoi vieaţa din Paris, ruşinea şi înjosirea ce a suferit acolo ca un sclav, cărui nu-’i e permis nici măcar să fie gelos şi pe care îl arunci ca pe o haină veche. . . sângera pentru patria maghiară Slovacul, Ro­mânul, Sârbul etc. „Stirpea maghiară în sens mai angust, din norocire, şi pănă acum nu mai este (?) în minoritate, este însă totuşi cu mult prea mică, decât să poată ocupa periferia imperiului un­gar. Singură pentru sine încă nu este, şi pro­babil că timp îndelungat încă nu va fi în stare a susţină între pericole ameninţătoare puterea maghiară. Nu trebue dat­ nimenea exclus de la maghiarism (!). „Fundamentul statului naţional este uni­tatea naţională şi nu cea gramaticală. Fără unitate naţională statul naţional nu se poate, se poate însă fără unitate gramaticală“. Ca să nu punem la probă prea mare pe cetitori spunem, fără a ne mai ţină de vorba lungă a oficiosului buda­pestan, că după dînsul „unitatea naţio­nală îşi are rădăcina în unitatea culturală“. De unde urmează, ca toate naţionalităţile din patimie să aibă numai cultură maghiară. Căci: „Unde în ţinuturi mai mari şi care se ţin deolaltă se desvoaltă culturi de ale naţio­nalităţilor, naţiunea se disolvă şi acuşi mai târd­iu şi unitatea statului. Statul poate să ră­mână, îşi perde însă caracterul naţional şi trece necondiţionat într’o organisaţiune federativă...“ „. . . Unitatea noastră naţională şi acuşi şi unitatea statului nostru s’ar risipi, dacă în faţa culturii maghiare, în ţeara de sus, s’ar desvolta o cultură slovacă, în Ardeal una ro­mână şi la Mea­jă ş­i una sârbească..........“ In adevăr minunată logică. Ma­ghiarii încă timp foarte îndelungat nu sunt în stare să asimileze pe Români, Slovaci etc. Va să trică, recunoasce „Nemzet“, că Maghiarii nu sunt capa­bili să asimileze pe nemaghiari. Cu toate acestea însă tot vrea să-­i asimileze. Le face nemaghiarilor: „Lăsaţi voi la o parte cultura voas­tră şi veniţi şi luaţi, de dragul unităţii naţionale, cultura noastră“. Se înţelege, că dacă naţionalităţile nemaghiare ar fi tot aşa de naive, ca şi „Nemzet“, s’ar lăsa şi de limbile lor, ca să-’şi poată însuşi mai în grabă „cul­tura maghiară“. A început bine „Nemzet“, dar­ a sfîrşit foarte rău, pentru­ că conclusiu­nea nu seamănă nici­decum cu pre­misele. Inconsecvenţa aceasta este foarte caracteristică. Noi nu o atribuim unei incapacităţi, ci mai mult unei astuţii naive, care pune în gura sacului gră­unţe frumoase, ca să ascundă neghina dela fund. Apoi întoarcerea lui în patrie, amărît, prăpădit, cu sufletul înveninat, întreaga lui vieaţă pedepsit de remuşcâri . . . Paharul era plin — destul! FOIŢA „TRIBUNEI Valurile primăverii. Roman de Ivan Turghenev. (Urmare şi fine.) XLIII Aceste erau suvenirile, care nu-’l lăsau în pace pe Sanin când, răscolind între hâr­tiile lui vechi, dete peste acea cruciuliță. Cele descrise de noi îi trecură pe dinaintea ochi­lor tocmai după­ cum s’au întâmplat. . . Dar’ când îi veni în minte scena, în care deveni sclavul doamnei Polesov, se întoarse și nu voi să-’și mai aducă aminte de nimic. Nu pentru­ câ memoria ’l-ar fi părăsit, nu, el știa bine ce a urmat apoi, dar’ rușinea îi făcuse o rană atât de adâncă, încât nici peste ani de «file nu găsise leac de vindecare. . . Se temea să nu-­l cuprindă acel sentiment, care te face să-­ţi fie scârbă de tine însuţi, şi care omoară toate celelelte sentimente. . . Ori­cât se silia însă, nu putea să înăbuşe suvenirile care îi treceau pe dinainte. ... îşi aduse aminte de acea scrisoare înjositoare, plină de minciuni, plângătoare, miserabilă, ce scrisese Gemmei, şi la care n’a primit răspuns. . . A compare înaintea ei, a se întoarce la ea, după o aşa înşelătorie, după o aşa tradare — nu, nu, atâta onoare mai simţi să nu o facă. Sarin îşi aduse aminte şi de­­fiua, în care trimise ficiorul lui Polesov la Francfurt să-’i aducă bagagiul, de neliniștea ce-’l cu­* Se gândia apoi, cum de această cruciu­liță a rămas în posesiunea lui, cum de nu a trimis-o îndărăt?... Se întreba mai ales, cum a putut să lase el pe Gemma, pe care a iu­bit-o cu atâta pasiune, pentru o femeie, pe care dealtfel n’a iubito nici-odată!... A doua 4' surprinse pe amicii şi cu­noscuţii sei cu spirea, că va pleca în străi­nătate. Toţi se mirau. Sanin pleca din Petersburg în mijlocul iernii. Pe timp când îşi instalase o frumoasă locuinţă, ba se abonase şi la opera italiană, unde cânta Adelină Patti, da, Adelina Patti în persoană. Amicii şi cunoscuţii săi nu pu­tură să afle nimic despre causa plecării lui. Dealtfel în oraş nu mult se ocupau oamenii de asemenea lucruri. XLIV. Deşi Sanin nu spuse nimenui unde pleacă, dar’ numele oraşului unde voi să plece cetitorii noştri îl ghicesc uşor, el s’a dus la Francfurt. Graţie căilor ferate, cari sânt peste toată Europa, el ajunse a patra zi la Francfurt, unde nu fusese dela 1840. De atunci multe se schimbară acolo. Abia mai recunoscea grădina publică unde fusese în acea dimineaţă cu Gemma. Ce să facă? Unde să întrebe? Au trecut treizeci de ani de atunci. Nu era lucru uşor. Acela de cari a întrebat despre numele Roselli, nici unul nu stia să-­i spună nimic. Hotelierul îl sfătui să se ducă la în şedinţa de Sâmbătă a casei de­putaţilor ministrul de culte contele Al­bin Csáky a presentat proiectul de bibliotecă, acolo va găsi gazetele de pe acea vreme, dar’ cum aceste gazete îi pot ajuta, despre aceasta hotelierul nu-’i putu da lămuriri. în desperarea sa, Sanin întrebă de dl Klu­ber. I­ se spuse, că în adevăr Klüber a ajuns bogat, dar’ în urma a dat faliment şi a murit în temniţa faliţilor. . . Spirea aceasta almintrelea nu-’l impresiona dureros. Era să dispereze cu desăvîrșire și să regrete că a plecat din Petersburg, când frun­zărind într’un anuar al Francfurtului, dete peste numele lui Dönhoff, maior în retragere. Alergă îndată la el, deși nu stia dacă acela este Dönhoff pe care îl cunoscea. Nu se înșelă, în oficerul în retragere, cărunt şi pleșuv, recunoscă pe locotenentul de odinioară. Acesta îl recunoscu și el. Se bucură chiar, aducându-’şi aminte de aven­turile lui din tinereţe. îi spuse apoi ce sciu despre Gemma. Că s’a măritat după un negustor, că familia Roselli a emigrat demult în America, s’a stabilit la New-York. Va pute să-’i dee și adresa, deoare­ce are acolo un prieten, care e în legături comerciale cu bărbatul Gemmei. Căută printre hârtii și în adevăr o găsi. Adresa era din 1863. E pro­babil însă că și cu această adresă veche va găsi pe frumoasa Gemină de odinioară. Dönhoff îl întrebă despre „Rusoaica de odinioară“, d-na Bo­b Bolozov, dacă mai trăesce. — Nu, a murit demult, spuse Sanin. Și fiindcă Dönhoff văzu pe Sanin că se posomoresce, nu-­l mai întrebă nimic. Se despărțiră fără­ ca să se mai în­tâlnească, în acea 4* încă Sanin scrise cătră d-na Gemma Slokum, New-York, Broadway Nr. Fostul instructor în casa împăra­tului F r i d e r i c, prin urmare și al ac­tualului împărat german, profesorul Hanns Delbrück a publicat în „Preussische Jahrbücher“ un articol despre cuvintele scrise de împăratul în München: „Regis voluntas suprema lex“ Delbrück scrie, că manifestaţiunile vo­inţei subiective a împăratului ca „sic volo sic jubeo“ etc. au produs deja multă nemulţumire, dar­ aceasta din urmă mai sus citată a avut efectul unei adevărate declarări de răsboiu. Cu toate­ că absolutismul, sau fie şi numai întărirea puterii monarce, este în Germania imposibilă, totuşi aceste cuvinte au produs o adevărată furtună. Agitaţia este foarte mare, deşi nu e la mijloc nici o intenţie de a crea ceva nou, pentru­ că opinia publică a luat aceste cuvinte drept ofensă şi pentru­­că printr’însele a ajuns la isbucnire o disposiţie, care există de mai nainte. Aceste cuvinte, rostite din întâmplare, sunt considerate ca exponentul voinţei su­biective a monarchului, cărei­a - ’ i r­e-501. Spuse în această scrisoare, că scrie din Francfurt, unde a venit numai cu scopul de a afla ceva despre ea, şi că are conscienţă perfectă cât de mult a perdut­­dreptul de a aştepta răspuns de la dînsa; că nu merită ier­tarea ei şi că singura speranţă a lui este de a o crede pe ea fericită, îi descrise cum toate suvenirile trecutului e i­se deşteptară, cum a trăit şi cât a suferit în vieaţă, o rugă să nu-’l înţeleagă greşit de ce­­i-a scris şi să-’i răspundă măcar un singur rînd. „Eu sunt găzduit la Lebăda albă (sublinia aceste cu­vinte) şi voiu aştepta aici pănă în primăvară“. Aşteptă şese săptămâni fără de a primi de undeva vre-o scrisoare. Cetia într’astea, — nu ziarea — cu opere istorice serioase, care altfel se potriviau atât de mult cu starea su­fletului seu. în fine primi o scrisoare din New-York. Adresa era scrisă englezesce . . . Nu cunoscea »Iova și inima ’i­ se strînse. Desfăcu tremurând scrisoarea. Se uită la semnătură: era Gemma . Ochii­­i­ se umplură cu lacrimi. Chiar numai împregiurarea că ea iscălia numai cu numele de botez, era o mărturie pentru el că ea­­l-a iertat. Deschise de tot scrisoarea și căzu din ea un portret. Era să cadă leșinat, când îl văzu: era Gemma, Gemma lui de odini­oară, tânără ca înainte de aceasta cu trezeci de ani . . . Aceiaşi ochi, aceleaşi priviri, ace­eaşi expresiune în faţă . . . Pe dosul portre­tului era scris: „Fiica mea Marianna“, în­treaga scrisoare era simplă şi prietenoasă. Gemma mulţimea lui Sarin pentru­ că­­şi-a adus aminte de ea, spuse că în toate împregiurările a socotit ca noroc că ’i-a făcut cunoscinţă, a scăpat astfel de domnul Klu­ber şi s’a mă­ritat după actualul ei bărbat, cu care trăesc. Şi­­­e aceea ne întărim şi mai mult în credinţa, că „Nemzet“ a fost, cine stie de ce împregiurări, silit să debuteze cu studiul seu despre statul naţional, dar’ ’l-a alcătuit astfel, ca de o parte să arunce ţărînă în ochi, de altă parte să nu se strice cu şovinismul, de care se vede că are încă respect destul. Românii şi naţionalităţile nema­ghiare de sigur, că în inconsecvenţa oficiosului, când se ocupă cu o ces­­tiune atât de interesantă, vor redă nu­mai cu un indemn mai mult de a sta la pândă, priveghiând asupra vistieriilor lor naţionale. Şovinismul în armată, într’un arti­col de fond guvernamentalul „Pester Lloyd“ se ocupă cu cond­usul cunoscut al delegaţiu­­nii ungare relativ la folosirea limbii ma­ghiare în administraţia armatei. După­ ce constată, că acest conclus nu este decât rea­lizarea unui postulat al dualismului, guverna­mentalul îşi termină articolul astfel: „Că acest postulat poate fi eventual foarte cos-­ tisitor, se vede că a uitat majoritatea ple­nului, car’ din partea noastră numai regreta putem, că ministrul de răsboiu nu a putut însuși urmări nemijlocit decursul desbaterii și nu a putut participa personal la dînsa. După­ cum cunoascem pe generalul Bauer, dacă ’i-ar fi fost cunoscut la timp textul şi scopul resoluţiunii, chiar dacă nu ar fi avut în merit nimic în contră, nu ar fi refăcut urmările organisatorice şi financiare ale resoluţiunii. Ear’ majoritatea delegaţiunii s’ar fi mulţumit cu o declaraţiune, care ar fi salvat principiul dualist ce ne este sfânt tu­turor, care consecvenţele acestui principiu le-ar fi lăsat pe mai târefiu, când raporturile de limbă în armată vor fi mai potrivite. Pănă la acest punct, despre aceasta suntem con­vinşi, cunoaşcerea limbii maghiare, ca­­r­ă­s­p­u­n­d­ă­t­o­a­r­e dualismului celor două state din monarchie va face în armată astfel de progrese, încât va fi obici­nuită şi în cercurile ofițerilor supe­riori şi numirea cutărui general de mi­nistru de răsboiu nu se va mai lovi de pedeca necunostinţei limbii ma­ghiare, care în statul dualist este indispensabilă. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 25 Noemvrie st. v. Din parlamentul maghiar, lege despre regularea lefilor în­văţătorilor şi învăţătoarelor de la şcoalele confe­sionale şi comunale. După acest proiect, salarul minimal este fixat cu 300 fl. pentru învăţători ordinari şi 200 fl. pentru învăţători auxiliari, pre­cum şi locuinţă corespunt­ătoare şi cel puţin 1n jugăr de grădină. Salarul este a se plăti anticipativ în rate lu­nare sau trei­ lunare şi în parte poate fi prestat şi în producte naturale sau prin folosirea de proprietăţi de pă­mânt. Dacă susţinătorul şcoalei nu este în stare să plătească salarul întreg, nici din averea proprie, nici din repartiţia admisă prin lege, atunci se poate cere ajutor de la stat. Toate ajutoarele acordate însă din partea statului pentru şcoalele co­munale şi confesionale, după aplicarea perfectă a legii, care se va face trep­tat în decurs de trei ani, nu poate trece suma de 600.000 fl. învăţătorii, care în chipul acesta sunt ajutoraţi de stat cu mai mult de 50 îl. anual, pot fi numiţi numai cu aprobarea mi­nistrului, care afară de aceea îşi re­­servează o mare ingerenţă în afaceri disciplinare etc. Mâne ne vom ocupa mai detailat cu acest proiect. Profesorul Delbrük despre împăratul Wilhelm.

Next