Tribuna, noiembrie 1891 (Anul 8, nr. 243-266)
1891-11-26 / nr. 262
Pag. 1046 Lista se fac pregătiri, într’aceasta zace pentru viitor un pericol, care nu poate fi luat destul de serios. Convenţiile comerciale. Oficiosul vienez „Presse“ dela 4 Doc. scrie: Terminarea formală a convenţiilor comerciale dă negocianţilor mult de lucru. Redacţiunea finală a convenţiei cu Germania este deja gata şi s-a stabilit şi un modus procedendi la presentarea lor în parlamente. Acum negocianţii sunt ocupaţi cu finalizarea redacţională a convenţiilor germane şi austro-ungare cu Elveţia. Probabil că Duminecă vor fi deodată iscălite aceste convenţii, dar’ definitiv încă nu este statorit nimic. Presa şovinistâ despre noi- Dăm aci în traducere o parte din articolul al treilea al Ziarului „Magyar Hírlap“, despre care am amintit deja în foaia noastră şi asupra căruii vom reveni. Eata ce scrie numita foaie şovinistă, în numărul de la 3 Decemvrie, după ce se pronunţă asupra politicii de naţionalităţi a lui Szapáry,pe care îl crede foarte tembel pentru a ne ţine în frîu. Resultatul acestei politice se poate vedea cu ochii: cestiunea valachei a crescut într’un an şi jumătate mai mult decât în toţi cei 23 ani ai erei constituţionale, în naţionalităţi s’a deşceptat speranţa nebună, că primul ministru al Ungariei a rupt cu tradiţiunile politicii de stat unguresc şi a luat de pe poarta statului maghiar inscripţiunea cu vorbele faimoase ale lui Dante, care sunau duşmanilor interni ai patriei şi agitatorilor naţionali: „lăsaţi afară orice speranţă“. Ei în adever nu ’şi-au lăsat afară nebunele lor speranţe; speranţa de a îmbucătăţi Ungaria, de a crea patrie valachă şi săsească mai restrînsă . . . Semioficioasele, ce-’i drept, tăgâiduesc acest lucru, dar’ în foile germane străine d-nul ministru poate umbla pănă în genunchi în florile de recunoscinţă, care înfloresc în onoarea nouei lui politice de naţionalităţi, ba trimbiţa ultraiştilor valachi „Tribuna“ ,face nobilului conte, lucru ce nu ’l-a făcut cu nici un bărbat de stat, că el, cărui nimic nu ’i se poate opune, ar putea lesne să împace toate inimile valachilor, numai să şteargă câteva legi şi să modifice alte câteva. Să tragă cu buretele anume peste toate acele legi, care s’au făcut pentru întărirea şi paza statului maghiar, şi să pună în aplicare aşa legi, pentru care n’ar vota un singur maghiar, dacă vrea să intrăm in al doilea mileniu ca stat maghiar victorios. In sinceritateaspăimentătoare a „Tribunei” zace o preţioasă învăţătură pentru oricare bărbat de stat maghiar. Valachii conduşi de ea în privatul constituţiunii actuale nu pot fi satisfăcuţi. Scopul ei nu se poate ajunge decât prin răsturnarea în deplină fericire de 28 ani deja. Ii mai spunea, că are cinci copii, patru băieţi şi o fată de optsprezece ani, care e mireasă şi a cărei portreti-l trimite, deoarece toţi spun, că fata seamănă cu mama ei. Descrise cum a sosit în America, cum doamna Leonora a murit acolo după ceşi-a văzut nepoţii, cum Pantaleone a murit înainte de plecare în America. „Bar’ Emilio, scumpul nostru Emilio, a murit în Sicilia pentru independenţa patriei sale. A plecat acolo cu acei „o mio“, pe care ’i-a condus marele Garibaldi, toţi ’l-am plâns, dar’ şi în mijlocul ploii de lacrimi ne-am simţit mândri că a fost al nostru. Suvenirea lui va rămână neştearsă în inimile noastre“, îşi exprima apoi părerea de rău, că peste Sanin a dat atâtea nefericiri, adăugând la urmă, — după ce ’i-a dorit mângâiere — că s’ar bucura mult dacă ’l-ar revede, dar’ recunoasce că așa ceva e foarte puțin probabil . . . Nu încerc să descriu sentimentele ce-’l cuprinseră pe Sarin, când ceti scrisoarea Gemmei. Sânt neexprimabile astfel de sentimente prin cuvinte, singură musica le-ar pută exprima. Sanin răspunse îndată şi trimise „Marianei Slokum de la un necunoscut“ o cruciuliţă de mărgele, acuţată de un şir de mărgele, adevărate mărgăritare. Acest dar, deşi era foarte scump, nu-l aduse pe Sanin la faliment, căci în cei treizeci ani, de când a plecat din Francfurt, îşi făcuse stare bunicică. în primele zile ale lui Maiu el plecă la Petersburg, însă numai pe timp scurt. După cum se svonesce, vrea să-şi vândă averea întreagă și să plece în America. Tradusă de Ioan Russu Sirianul, ordinei legale. Cel care vrea unpopor valach mulţumit şi fericit, după cum îl doresce „ Tribuna”, acesta trebue se abdice de statul maghiar. Vrea aceasta contele Iuliu Szapáry? Şi în general, ce voeşte el? Ce scop are invocarea spiritelor, la care nu se pricepe, şi pentru care nu e creat? Poate se păţească cu cestia valachă ca acel calfă din balada lui Goethe: nu o să poată scăpa de sufletele rele, pe care le-a invocat prin cuvintele magice învăţate de la fermecător. . . „tribunau formulează astfel dorinţa poporului seu: voim să trăim şi să ne fericim în patria noastră ca Valachi! . . Dar’ aceasta o pot face în pace. „Tribuna11 nu poate să ne arete un singur Valach, pe care ’l-am fi desnaţionalisat, dar’ valachimea care se întinde, a înghiţit multe comune săcuesci şi săsesci, fără ca statul maghiar să fi intervenit pe calea legislaţiunii. „ Tribuna“ mai spune, că pentru funcţiuni să se aplice, în raport cu numărul lor, şi Valachi. Dar cine le stă în cale? Cine e vinovat, că pentru a ocupa o funcţie trebue cualificaţie, că trebue să înveţe cineva dacă vrea să ajungă ceva? Cine e de vină, că tinerimea valachă nu învaţă, că fuge cu spaimă de cancelarii, de munca serioasă? Cine e de vină, dacă poporul lor nu este apt pentru a practica drepturi politice, pentru că trăesce cea mai primitivă vieaţă de nomazi în pădurile lor, că peste capetele lor au trecut atâtea secole fără a fi lăsat o urmă de civilisaţie? Au fost două caşuri, când „istoria“ valahă s’aridicat d’asupra vieţii comune de toate Zilele şi a reuşit să deştepte în popoarele vecine dacă nu atenţiunea şi simpatia, apoi cel puţin groaza şi frica. Primul caş a fost răscoala lui Horia şi Cloşca, car’ al doilea Zilele sângeroase dela 1848/49. Conducătorii lor au reuşit în ambele caşuri a face din poporul blând şi supus adevărate fiare sălbatice, şi în amândouă caşurile cu mijloace rare la fel. Nici scoul final al conducătorilor actuali nu este altceva decât revoluţia, numai să vină o pasiune potrivită din afară. Valachii încearcă revoluţie la orice conflict extern. In ultimul resbel turco rus, autorităţile din Sibiiu au pus mâna pe câteva hârtii, din care cu spaimă au vedut că revoluţia valachă era organisată. Prefecţi, consuli, triburi, toţi erau numiţi, — cu un cuvânt revoluţia era la îndemână. Tendenţele lor nu sunt înobilite de granduţă, ei n’au alt scop decât să pună mâna pe averea şi vieaţa maghiarilor din Ardeal. Poftiţi şi observaţi, ce vorbesc conducătorii valachi mereu. Scump popor! Glorioşi descendenţi ai Românilor, acest pământ sfânt (aceste castele, holde bine lucrate, adecă oraşe regulate de drept sunt ale voastre. Ungurii nu sunt decât niste tâlhari, luaţi-le! Poporul a urmat deja apelul de două ori, şi în amândouă caşurile nu a fost luptă, pentru libertate, o luptă onestă, cavalerească ci hoţie, jaf, asasinarea şi uciderea celor fără apărare. La 1848 credinţa către tron era mantia comunistică sub care se mişcau, car’ a ei îi mişcă pe deoparte farmecul regatului înfloritor român din vecinătate, care pe de altă parte povestea despre apăsarea la care ar fi expuşi ţine mereu aţîţate inimile şi capetele valache. Patria, libertate, drepturi politice — nu sunt noţiuni, pe care le-ar înţelege şi care i-ar impresiona. Noţiunea despre al meu şi al tău o încurcă lesne şi prin agitaţiunile „Tribunei“ şi a celorlalţi apostoli, se aprind uşor, dar în eruzimi şi revoluţii, nu pot însă prin aceasta ajunge "la resultat durabil nici să se facă un popor organisat politiceşte. Dacă după încercări desperate li s’ar putea da părţile ardelene, să fie a lor puterea şi mărirea, n’ar sei să trăească cu ele. N’ar sei să se cârmuiască un singur moment. Politica statului maghiar faţă de agitaţiunile valache nu poate să fie decât organizarea temeinică şi oprimarea cu răceală. Deoarece tendinţele lor sunt îndreptate contra ordinei legale existentă, trebue să se aplice cu toată asprimea lor legile, în timp de pace, care în vreme de resbel se li se aplice puterea care doboară. Bietul popor pacinic trebue păzit de influenţa agitatorilor periculoşi, ca aceştia să nu abuzeze de naivitatea şi nestiinţa lui, ca să nu se transforme în element pustiitor, care nimicesce tot ce-i cade în cale, fără a fi de vină, şi fără a profita din aceasta. Poporul valach se otrăvesce în biserică şi şcoală, aici trebue a se lecui real! Trebue a li se da preoţi ajutaţi de stat şi şcoli susţinute de stat! Aceasta să-’şi propună ca scop guverniul, nu ca să numească câţiva fişpani valachi. Lucrarea sobolilor de agitatori continuă, aşa că într’o bună dimineaţă, când vor veni lucrurile la rupere, o să găsim în Ardeal, acest calcăiu al lui Aşchii, săgeata înveninată înfiptă deja. Ei între ei, pro uiul seu de la 5 Decemvrie (23 Noemvrie) a. c. „Luminătorul“ din Timişoara publică următorul prim articol la adresa „Gazetei Transilvaniei.“ Cortesin şi rătăciri. 1 » Timişoara, în 4 Decemv. 1891. II. Mai mari şi mai stricăcioase însă sânt rătăcirile dela noi şi dintre ai noştri în afacerile şi Gestiunile politice. N’am crezut, că azi mai poate fi între noi vr’un aderent al partidului naţional român, cu atât mai puţin un organ de publicitate al acelui partid, care azi nu numai să nu fi avut ocasiune a se convinge despre ţinuta ce Prea S. episcopul Aradului a observat şi observă faţă de programul naţional român de repeţite ori restatorit în conferenţele electorale române din Sibiiu, şi care să mai fie în stare a lua şi în scut şi a apăra in această privinţă pe înaltul dignitar bisericesc. Şi totuşi am trebuit să ne convingem, că aceasta se poate întâmpla, şi încă din o parte, din care doar’ nici-când n’am fi presupus, însă mărturisim, că precum nu ne puteam explica adânca tăcere în cele politice de până acum ale acelui organ al partidului naţional român faţă numai de acel prelat al bisericii române, tocmai aşa nu cutezam a ne explica ostentabilul zel, cu care a început a-l apăra numai în temeiul unei informaţiuni calculate a unui noviţ obscur încă în cele politice ca şi în cele bisericesci, în mişcările vieţii sociale ca şi în cele literare ale naţiunii noastre române. Prin aceasta însă, după noi acel onorabil organ naţional a rătăcit, ca să nu zicem greşit, şi faţă de această foaie a comis aşa o nedreptate şi în o astfel de formă, încât nu numai că nu putem trece cu tăcerea peste ea, ci tot în dragul solidarităţii şi al reputaţiunii noastre naţionale trebue, se pricepe, în toată cinstea şi sinceritatea, să o şi combatem şi se clarificăm cu toată resoluţiunea adevărata stare a lucrului. La cele scrise în această foaie din incidentul alegerii de deputat dietat în cercul Becîcherecului-mic, în care articol s’a manifestat suspiciunea în temeiul celor întâmplate, că şi la această alegere P ar fi validitat cunoscutul curent politic domnitor în reşedinţa episcopeasca din Arad, lumea cetitoare se trezi ca din senin în coloanele „Gazetei Transilvaniei“ din Braşov cu un articol întru apărarea Preas. Sale episcopului din Arad. Numele autorului articolului din „Gaz. Tr.“ nu impoartă mult ; nici nu este interesul naţional a-i mina apa pe moară făcându-’i reclam chiar în „Luminătorul“, ceea ce ar fi doar’ pofta cea mai mare şi cea mai arzătoare a cavalerescului autor. Cu el am gătat. Credem, că nu se va pofti doară ca această foaie să dee doară oareşi-care specială atenţiune şi onoare vr’unui începător saturat de vanităţi proaste şi condus de ambiţiuni bolnăvicioase ? Cu oameni, care în ale conscienţei religioase nu pot fi statornici, care în anumite cercuri, recognoscând bine împregiurimea, se arată Români de calibrul cel mai greu, de aderenţi dintre cei mai curaţi ai partidului naţional şi care ca atare însă faţă de miserabilitatea unora din cercul Becîcherecului-mic nu simt alta şi mai supremă necesitate decât, cu mandat sau fără mandat, plătiţi sau neremuneraţi, ci numai aşa din anumită mâncărime, probabil rentabilă, a apăra pe un cunoscut neamic al programului naţional din Sibiiu, şi în periodul alegerii a strînge mâna ostentativ şi îmbărbătător preotului român cu păr lung şi cu barbă scurtă, fost vicepreşedinte al conferenţei partidului guvernamental, care salută şi declară de „mirele mult dorit al Românilor“ pe deja cunoscutul firiirău candidat, care numai în foile „Blajului“, a lui „Gură-căscată“ şi în cele jidane din localint primiţi şi acolo debutează contra onoarei şi a reputaţiunii naţionale, cu astfel de finisaltori şi macrobanţi, deja prea cunoscuţi pe aici, adevăraţii membri ai partidului naţional nu pot sta serios de vorbă în trebile politice ale acestui partid, însă cu atât mai serioasă ne este şi trebue să ne fie vorba cu bătrâna „Gaz. Tr.“ din Braşov. Ţinuta politică a episcopului din Arad de peste un deceniu încoace şi înrîurinţa acestei ţinute în întreaga diecesă, mai ales în părţile banatice, păstorite de toiagul P. S. Sale, nici pănă acum să nu-i fie cunoscut unui organ naţional, care aşa de când a trăit lângă preotul şi protopopul din Zernesci şi a îmbătrânit cu vicarul din Oradea-mare şi cu episcopul din Arad ? Bătrâna noastră din Braşov să nu mai scie, să fi uitat oare mişcămintele amice, aprobătoare partidei guvernamentale, ce se înscenau din curtea de la Arad când se apropiau alegerile dietale, întimpinările şi complimentările blamatoare ce se făceau din curte şi de cătră ai curţii când venia la Arad câte un rabin guvernamental din Budapesta? Să nu-şi mai aducă aminte oare de ţinuta curţii la ultima alegere în cercul Siriei? Dar, la conferenţa naţională electorală din Sibiiu, să ne spună „G. Tr.“, cam şi câţi au fost fruntaşii din clerul diecesei aradane deputaţi sau bărbaţi de încredere în asemănare cu fruntaşii clerului trimişi din celelale diecese române chiar şi nu greco-orientale ? Chiar şi în dietă s’au străcurat unii şi mai sânt nisce rarităţi de capacităţi, cari stau aproape de P. S. Sa, însă recunoasce „G. Tr.“ pe băncile cărui partide strălucia presenţa lor ? etc. etc. Aceste sânt fapte, cari nu s’au întâmplat numai ieri, sau numai într’o minută. „Gaz. Tr.“ cere „dovezi sigure, neîndoioase, clare, limpezi“, că P. S. Sa a lucrat în detrimentul solidarităţii, cere numai raporturi exacte şi basate. N’am crezut, că „Gaz, Tr.“, ţine aşa naiv pe P. S. Sa. N’am sciut, că „G. Tr.“ nici azi să nu cunoască starea trebilor în diecesa stăpânită de P. S. Sa; să nu scie, că prin metoda şi maniera despotică şi neconstituţională, aproape tot ce atîrnă dela cârja lui a ajuns într’o stare, durere încât, toţi cei atîrnători cunoc şi tem numai o voinţă în orice privinţă a activităţii publice, numai sprinceana măiastră, ochiul neadormit al stăpânului milostiv pentru cei săraci cu duhul şi răsbunător înfricoşat pentru cei-ce cutează a-şi ridica privirea la tronul învelit în porfir şi mătasă preserată cu mii de mărgele lacrimătoare. O astfel de ţinută publică şi politică observată in aşa lung şir de ani de cătră un astfel de cap al diecesei, poate-se pare, să nu servească îndeajuns de cinosură, de pilda de imitat, din frică, din linguşire ori din alte slăbiciuni, pentru o aşa mare parte de diecezani împinşi şi lănţuiţi într’o astfel de stare de atîrnare nedeamnă, stricăcioasă şi pustiitoare ? Ori doară crede „Gaz. Tr.“ că o astfel de ţinută publică şi politică neîndoioasă şi clară a curţii episcopesti din Arad a fost şi este spre închegarea şi prosperarea solidarităţii noastre naţionale ? Dacă, în timpul mai nou, răspunsurile în Fabricii Timişoarei, în Cenadul-unguresc, în Becicherecul-mic, în Bruznic ş. a m. Apoi despre exactitatea raporturilor, „Gaz. Tr.“ are acasă însăşi destul de lucru. Cetească de numerii mai recenţi ai „Unirii“ şi apoi va mai ave poftă a dicta altora exactitate şi temeinicie. Dar o să fim tot mai sinceri. (Pentru că preşedintele comitetului naţional electoral central a publicat în numele său şi în „Telegr. Român“ din Sibiiu recunoscinţă sa pentru vorbirile rostite de prelaţii români în caza magnaţilor din Budapesta în causa asilelor, „Gaz. Tr.“ în dragul solidarităţii iute şi degrabă atacă şi acasă pe preşedintele comitetului şi tot în dragul solidarităţii „Gaz. Tr.“ apără acum pe Preasfinţia Sa episcopul Aradului. Ce fel de solidaritate să fie aceasta oare? încredinţăm pe veri cine, că mai bucuros am scrie numai tot bine de stăpânirea Preasfinţiei Sale a episcopului nostru din Arad, că cu toată inima î l am saluta şi ţine sus între cei ce lucră şi luptă numai spre consolidarea noastră naţională, însă programul şi principiul naţional, in al cărui exclusiv serviciu stă „Luminătorul“, nu-i iartă nici o abatere cu nici un preţ şi de dragul nimăruia, pentru că nu i întemeiat şi nu există de dragul gheşeftăriei, ci cu meniţiunea de a controla şi combate pe aceia care, după convingerea ei, lucră contra programului şi interesului naţional al neamului nostru românesc. Faptele bune ale unui episcop n’au trebuinţă de apărare; greşelile lui deabia se pot apăra, mai puţin de cătră un neofit de calibrul cel mai primejdios. Din consideraţiunile solidarităţii noastre naţionale dară „Gaz. Tr.“ în această controversă episcopească, mărturisim cu durere, însă sincer, s’a încurcat rău, ca se nu Z'pemi ca s'a cam deochiat; ear' „Luminătorului“ a făcut fără ansă şi fără motiv o mare nedreptate. Şi tot din consideraţiunile solidarităţii noastre naţionale „Gaz. Tr.“ care, se vede limpede, are din aceste ţinuturi puţine şi mance informaţiuni şi cunostinţe despre afacerile publice, are să se resolve clar şi neîndes, că se stim pentru viitor, dacă „Gaz. Tr.“ dă crezământ acestui organ al partidului naţional, sau este mai aplecată a se da în partea adversarilor şi inimicilor „Luminătorului“, în căuşele noastre publice-politice, căci drept for apelator superior nu recunoascem altă foaie. Causa despre care este acum vorba nu este numai o simplă afacere de ceartă între „Luminătorul“ şi între o persoană privată fără fond şi fără valoare în politică, ci acea causă atinge interesele cele mai vitale ale poporului nostru. Şi în această privinţă trebue Crisa ministerială în România. (Corespondenţă particulară a „Tribunei.) Bucuresci, 20 Noemvrie st. n. Sânt nouă luni de zile, de când actualul guvern liberal-conservator se află la cârma statului, dar tot de atunci zăcea sub spuză şi crisa ministerială, apoi isbucnită şi completă. Deja în vara trecută, în şedinţa de la 1 iulie, camera deputaţilor dă un vot de blam guvernului, refusând fostului ministru de domenii Ilarion Isvoranu un credit de 300.000 lei pentru captarea apelor minerale și silind pe ministrul-președinte general I. Em. Florescu să retragă un alt credit de 1.900.000 lei pentru restaurarea monumentelor istorice. Dar, votul de blam a fost primit de guvern fără multă indignare, generalul Florescu închide sesiunea corpurilor legiuitoare şi merge, pe timpul vacanţelor, înainte cu guvernul seu. La deschiderea camerelor din sesiunea aceasta lucrurile n’au mai putut fi tranşate însă aşa uşor. Şi iată de ce, Partidul conservator, al doilea partid mare în ţearâ, a dărăbunit, — neconsiderând micile nuanţe, — în următoarele părţi însemnate: junimişti, concentraţi, catargişti şi vernescani. în guvernul dela putere sunt coaducate numai elementele catargiste şi vernescane cu şefii lor Lascar Catârgiu şi George Vernescu. Fiecare din aceste două grupuri voesee se prepondereze, aşa că o luptă teribilă făţişe există spre acest scop între ele. Vernescanii fiind cei mai slabi şi ca capacităţi şi ca bărbaţi de stat, au trebuit să îndure scoaterea din minister a ministrului dela domenii Ilarion Isvoranu, vernescan foarte credincios, după ce mai înainte fu pus în retragere dl Gh. D. Theorescu, fost ministru de culte. De aci lupta s’a înăsprit și mai mult. Vernescanii, pentru a repara alungarea aderentului lor, au cerut partîsanilor lui Catargiu, ca la vice-preşidenţia camerei, pe lângă doi catargişti, să fie aleşi şi doi partisani de ai lui Vernescu, între care negreşit să figureze neconsolatul Isvoranu. Spre nenorocirea vernescanilor însă, ambii candidaţi ai lor au călit, fiind aleşi ca vicepreşedinţi trei catargişti şi un liberal naţional în persoana lui Nicolae Fieva. întreagă această luptă antivernescană s’a făcut, bine înţeles, pe lângă un plan calculat şi stabilit de mai nainte. Partisanii dini Lascar Catargiu împreună cu concentraţii, — conduşi de dnii AI. Lahovary şi generalul G. Manu, — voind formarea unui minister cu dl Catargiu în frunte, compus din catargişti şi concentraţi, — lipsit aşadar’ cu totul de elemente vernescane, — au hotărît în două întruniri ţinute la „hotel de France“ o moţiune, prin care dl Catargiu este invitat şi rugat a-’şi da demisiunea din ministerul Florescu în speranţa, că întreg ministerul îşi va da demisiunea şi că dl Catargiu va fi însărcinat de M. S. regele cu formarea noului cabinet. Dl Catargiu imediat în Ziua următoare după votul camerei ’şi-a şi dat la 10 oare dimineaţa demisiunea, fiind urmat în demisiunea sa şi de dnii C. Olănescu, ministru al lucrărilor publice, şi general Iacob Lahovary, ministru de răsboiu. Procederea bătrânului leader conservator şi a celoralalţi doi colegi ai săi a dat nascere la o scenă din cele mai ciudate. Preşedintele de consiliu generalul I. Em. Florescu, supărat foc de actul dlui Catargiu şi de urmările lui, n’avea timp destul să treacă ieri dela senat la cameră şi viceversa ca să anunţe, că ministerul nu ’şi-a dat demisia şi că prin urmare corpurile legiuitoare îşi pot continua lucrările. Aşa a făcut generalul Florescu, dar’ cu deosebire N. Biaramberg dela justiţie şi G. Vernescu da la finance. Generalul Florescu nu vrea cu nici un preţ să-’şi dee demisiunea; el cugetă la cârpirea cabinetului, in acest scop a şi întrat în pertractări cu mai multe personagii politice. Svonul lăţit aici, că dl general Florescu va completa ministerul adresându-se minorităţii liberale, nu află crezământ în opiniunea cu TRIBUNA Nr. 262 să se scie, dacă „Gaz. Tr.“ este sau ba a se socoti în aceste ţinuturi între amicii şi părtinitorii politici ai episcopului, sau între combatanţii politicei Ilustrităţii Sale de la Arad. Nu este lucru de prisos sau stricăcios a iisui întru dobândirea unui prelat român pentru lupta politică naţională, întrebarea e numai, dacă pentru dobândirea Preas. Sale din Arad nu este zadarnică orice osteneală curată, orice stăruinţă bărbătească ? încheiem deocamdată şi noi cu sfatul apostrofător al „Gaz. Tv.“ „Credem, că vom fi pe deplin înţeleşi de confratele nostru, care va trebui sâ recu-, noască, că nu aceasta este calea potriviţă pentru a se apăra cu succes interesele generale de cătră un organ de publicitate român“