Tribuna, ianuarie 1893 (Anul 10, nr. 8-23)
1893-01-16 / nr. 11
Anul X ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */4 an 2 fl. 50 cr., 1/i an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., x/3 an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 franci, la an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Nr. 11 Sibiiu, Sâmbătă 16/28 Ianuarie 1893 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr., a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un immer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Apare în fiecare zi de lucru Ear’ porte-épée-ul gendarmilor, în şedinţele dela 24 şi 25 Ianuarie n. ale camerei deputaţilor din Budapesta, car’ a fost încălzită varza din anul trecut despre porte-épée-urile negregalbine ale gendarmilor ungureşti. De astă-dată ’şi-a câştigat kossuthistul Dionisie Pázmándy gloria de a fi pus afacerea pe tapet. Ear’ pentru acest merit patriotic îl aplaudează acum toată lumea şoviniştilor. Luând cuvântul în desbaterea budgetului ministerului de interne, Pázmándy a enunţat în şedinţa de la 24 i. c., că semnele de distincţie ale gendarmeriei, adecă porte-épé e-ul, eşarfa de serviciu, şi găitanele negregalbine sunt un special gravamen naţional şi stau în contrazicere cu legile ţerii. Aceasta pentru că negru-galbin sunt colorile Austriei, care gendarmeria, ca instituţie specială ungurească ar trebui să poarte, colorile ungureşti. A zis mai departe Pázmándy, că în serviciul de graniţă gendarmeria vine în atingere cu România, Sârbia etc., şi este degradator pentru Unguri, că gendarmii lor poartă înaintea străinătăţii colorile austriace. în consecvenţă a făcut apoi propunerea de conclus, ca ministrul să fie îndrumat a înlocui porteépée-ul austriac cu altul confecţionat în colorile ungureşti şi prevăzut cu emblema ungurească. Ministrul de interne H ie ro n y m i a dat tot răspunsul cel-a dat anul trecut contele Szapáry: că gendarmeria este organisat, milităreşte şi că tocmai prestigiul ei reclamă, ca şi oficerii de gendarmerie să poarte insigniile care le poartă oficerii din armata comună şi din honvezime, şi porte-épée-ul ce-l poartă Maiestatea Sa Monarchul. Ce voesc să ştie însă şoviniştii de acestea! Ba când ministrul a riscat observarea, că pentru ce nu-’i jigneşte pe şovinişti, că mii de Maghiari poartă în armată aceleaşi porte-épée, „istoricul lui Rákóczi“, faimosul Thály a sbierat. Şi aceasta va temd sentimentele naţionale ! Iar’ când ministrul a enunţat, că gendarmii Înşişi n’ar primi să li se dee porte-épée-ul verde-alb-roşu, cum îl poartă astăzi finanţii, toată ceata şoviniştilor a isbucnit în fanatice strigăte de reprobare, şi ministrul Hieronymi a fost onorat, prima dată în cariera sa ministerială, cu obicinuitele „hoch-uri“, drept răsplată pentru sentimentele sale „austriace“, în şedinţa următoare, de la 25, s-a continuat gălăgia. Deputaţii Thály, Hoitsy şi Ernuszt au ţinut prelegeri heraldice despre originea steagului şi a pajurei împărăteşti, din care au condus, că acestea nu se mai pot suferi în Ungaria. Earo guvernamentalii, care au pledat pentru starea de lucruri de pănă acum, au fost huiduiţi şi întimpinaţi cu „hoch-uri“. Adevărat că la votarea nominală propunerea lui Pázmándy a căzut, şi astfel vor rămână toate cum au fost, dar cu toate acestea discuţia porte-épée-urilor este şi rămâne simptomatică. Ce adecă voesc onorabilii şovinişti? Voesc ei îmbunătăţirea gendarmeriei în interesul siguranţei publice din ţeară? Vorbă să fie. Despre abusurile şi brutalităţile gendarmilor, capitol asupra căruia multă discuţie ar încăpă, despre stările sălbatice din unele părţi ale Ungariei, bântuite şi astăzi de bande organizate de tâlhari, despre dar de astea nici vorbă n’a fost. Căci siguranţa publică este lucru secundar, deşi în interesul ei plăteşte ţeara pe gendarmi, car’ lucru de căpetenie este, ca pajura şi colorile împărăteşti să nu supere ochii şoviniştilor, care nu sufer aceste colori, precum taurii nu sufer coloarea roşie. Foarte bine a observat deputatul Bessenyey, că ţeranul ungur, căruia gendarmii îi aduc îndărăt boii sau caii furaţi, nu mai întreabă ce fel de porteépée-uri poartă cei cel-au scăpat de pagubă. Nu însă de aceasta este vorba. Idiosincrasia şoviniştilor contra porteepée-urilor şi a pajurilor împărăteşti nu este altceva, decât emanaţiunea spiritului revoluţionar şi antimonarchic, care s’a manifestat în toate aşa numitele „cestiuni militare“, în cultul lui Kossuth, în afacerea cu monumentul lui Hentzi etc., şi al cărui scop final este independenţa Ungariei, adecă ruperea desăvîrşită de cătră vechiul imperiu al Habsburgilor. Pot îndruga şoviniştii câte verzi şi uscate, pot miniştrii să le răspundă ce voesc, acesta este adevărul. Şi acest adevăr îl cunosc astăzi atât popoarele credincioase monarchiei, cât şi cercurile Preaînaltei Curţi. N’au şoviniştii decât să privească împregiurul lor, şi vor vedèa că aşa este. Şi apoi se mai miră de „răceala“ continuă ce domneşte între Curte şi „naţiune“ ? N’au să se dreptate, anume am luat o carte lăudată de mulţi, presentată de autor academiei pentru a obţină un premiu, pentru care ştiam că dl 13 P. Haşdău însuşi nu a putut-o recomanda nefiind destul de muncită, am luat pe: Ludovic XIV. şi Constantin Brâncovean, Bucureşti, 1884, 1884—1893. E cam mult; s’a putut publica în acest timp material istoric, care la 1884 nu putea fi cunoscut, s’au putut lumina unele cestiuni, care poate că la 1884 nu puteau permite soluţiuni mulţumitoare etc. Obiecţia nu s’ar prea potrivi aici, dar’ fie. Nu mă voiu opri la cercetări de acestea. Voesc numai să ridic un colţ de vel mai mult deasupra felului cum lucră dl Gion; deci se contribuia cu ceva la cunoaşterea psichologiei şi logicei d-sale. Eu, cunoscând întru câtva istoria română şi mai binişor veacul XVII. şi XVIII., fără se fiu istoric cu prefacţii, ci om şi cetitor obicinuit al literaturii noastre, tot am găsit câte ceva ce nu-i chiar nevrednic de a fi băgat în seamă şi din ce resultă, că precum Homer dormia câteodată, şi precum Dr. Rudow greşia mai des, şi precum toţi greşim, poate şi dl Gion greşi destul de grav, şi că prin urmare ceva dreptate va fi şi în vorba dlui Slavici, nu ştiu dacă va fi mai multă decât am putut eu găsi cu ochii mei mai slabi de vedere. Spune, băiate, spune, va fi zicând însuşi dl Gion, o cred bucuros fără de aerul de „triumfător“ ce a trebuit, să fie amintit şi în foiţa aceasta a „Tribunei“. Povestea-i scurtă, se spune repede. FOIŢA „TRIBUNEI“. Ceva despre Brâncovean-Voda şi dl Ionescu-Gion. De O. Hogdan-Duică. II y a des erreurs historiques; il >j a des mensonges historiques. Voltaire. Cine sta ca privitor rece, imparţial în faţa scenelor ce se desvălesc uneori între literaţii noştri, observă adesea cu durere, că şi ei sunt muritori, ca noi, ba de multe ori ia aminte, că după cum ’i-e firea cutăruia şi cutăruia, calităţile muritorului om se îmbulzesc prea îndrăsneţe peste prisonul în care ne place să-i vedem pe autori vecini, senini şi strălucind ca ideale. Domnul Slavici a făcut observarea aceasta cu prilegiul discuţiilor asupra istoriei literaturii române a dlui Dr. Rudow, a şi scris observarea făcută. Domnul Slavici a pomenit chiar şi de „uşurinţa“ ce-l distinge pe un critic al dlui Dr. Rudow, pe dl Gion, şi a vrut par’că să zică: „Ce ne sârguim să vedem la alţii aşchii, când mai în apropiere avem bîmne de văzut“. Ce-mi pasă mie de acestea, am zis! Dar’ am revenit. Aşa să fie, nu trebue să cercetez ? Curiositatea mea obicinuită luă proporţii neobicînuite, şi am reluat deci şi eu o carte a a dlui Gion, — e mai demult că o cetisem ântâia oară — se văd dacă are domnul Slavici Şovinismul, această boală urîtă, care astăzi bântue creerii maghiari într’un mod atât de grozav, a înăduşit simţul de dreptate şi din gămăliile membrilor comitetului format pentru revederea şi autenticarea protocoalelor luate cu ocasiunea alegerilor municipale din Sălagiu. Se indignează adevăratul om când vede câtă scârbă, câtă neruşinare transpiră din încercările compatrioţilor noştri de a ne sugruma, de a ne opri de la exerciarea drepturilor noastre. Un exemplu e caşul săvîrşit la noi. Comisiunea verificătoare aflând că poporul contribuent ’şi-a ales de representanţi — pe unde numai a putut — după dorul inimii lui, rămânând astfel oficialii dela perceptorat designaţi spre alegere abia în ambitul casei comitatense, aflând că representanţii aleşi în în cea mai mare parte sânt din cunoscuţii „trădători de patrie de la Viena“ şi că toţi au cunoştinţa datorinţelor ca representanţi ai poporului, a nimicit alegerile, sub pretext că protocoalele nu au fost luate exact şi sânt conduse, din următoarele cercuri: B 6 - 1.0 conclusie neîntemeiată. Ce spune dl I Gion despre căuşele ce-l aruncă pe Brancovean în curentul politicei rusofile? Dl Gion spune: „După moartea lui Leopold (5 Maiu 1705) şi suirea pe tron a lui Iosif I., Brancovean nu mai ţinea atât de mult la alianţa germană; relaţiunile sale cu Viena erau rari şi neînsemnate. Domnul fusese cu imperiul după pacea de la Carloviţ şi pănă acum, pentru că imperiul era cel mai puternic vecin şi pentru că chiar la Constantinopol Leopold prin ambasadorul seu dl d’Ottingnen putea să facă şi făcea nu puţine. Un alt suveran vecin, a cărui putere creştea cu paşi gigantici, atrăgea privirile domnului român. Rusia şi Petru celmare se impuneau gândirilor ambilor principi români. Făgăduelile strălucite *) ale emisarilor ruseşti, incertitudinea politicei lui Iosif I., t i r ă n i a obositoare a vizirilor turceşti schimbară cumpăna politică a domnului Ţerii Româneşti. Brâncovean se întoarse spre Rusia“ (p. 354). „ Aşadar, avem ca pricini ale oscilaţiei spre Rusia mai ântâiu împregiurările că: Leopold murise şi că politica lui Iosif I. era „incertă“. Cum era politica aceasta incertă? Imperiul ocupat în Apus voia să aibă pace în Răsărit; asta este lungă vreme toată politica imperiului după pacea dela Carloviţ. Pe când Turcii pregătiau d.e. răsboiul cu Petru cel*) Am dori sS cunoaştem aceste „făgădueli*, ca sfi putem şi noi judeca cât erau de strălucite“. Duică. Din momentul în care Dr. Lucaciu ’şi-a pus picioarele în această comună, aşezată la poalele munţilor, îndată a devenit cunoscută marelui public românesc. De atunci şi pănă astăzi această comună cuprinde în sinul seu ceva farmec, care atrage pe omul cuprins de dragostea şi de dorinţa fericirii poporului românesc.Şişeştii ca una dintre cele mai romantice comune,deşi astăzi jeleşte şi este mult deprimată din causa părintelui aflător în temniţa ungurească, totuşi are şi în mijlocul jelii şi durerii puterea atrăgătoare. Locuinţa modestă a marelui bărbat, în care s’au conceput multe idei, în care ea dintr’un leagăn a crescut speranţa unui fericit viitor, aceasta, aşa părăsită cum este, inspiră credinţă, iubire şi tărie şi prin puterea ei dătătoare de vieaţă face pe cel Intrat în dînsa fericit, mare şi nimeni nu ştia cu siguranţă în contra cui se făceau aceste pregătiri, residentul imperial din Stambul, Talman, cheltueşte multe parale ca să asigure pacea cu împăratul, căci lui nui se părea deloc neprobabil, ca aceste oştiri să se îndrepte spre Ungaria. Politica aceasta nu este „incertă“, ci o politică foarte clară, inactivă poţi zice, la tot caşul, şi aceasta e important, indiferentă pentru situaţia lui Brâncovean. Vodă-Brâncovean se simţia însă mai sigur în vremuri cu vifore, decât în vreme de pace, când nu avea prilegiu să facă servicii în toate părţile, şi în toate părţile să-şi câştige şi amici ori protectori, ca la Carloviţ spre pildă. Residentul imperial face această observarţie foarte importantă într-un raport datat din Constantinopol, deja din anul 1704 din Martie. Acelaşi resident spune că Brâncovean căuta acest mijloc de a-şi susţine scaunul seu în contra intrigilor lui Ştefan Cantacuzin. Care va să zică o idee a politicei lui Brâncovean este în primul deceniu al veacului XVIII.: să ocupe pe sublima Poartă în răsboaie, în care el să aibă prilegiu a „ondula abil“, în care Poarta să aibă nevoie de el şi de pungile lui, şi în care el să caute moduri de a se înţepeni şi pe mai departe vreme în domnie, Poarta (sau şi altă putere) recunoscătoare lăsând la o parte pe rivalii lui, fără merite. Idea aceasta nu este ceva obicinuit; ea îl înalţă pe Brâncovean în ochii noştri, mulţumiţi când descoper gândiri mai eroice. Era aşadar’ „tirănia“ Porţii, dar’ casă şi mulcomia a Spiculri din foile maghiare. Cele mai multe din ziarele budapestane au înregistrat comunicatul nostru din unul 7 despre conferenţa confidenţială din Viena a naţionalităţilor. Cele guvernamentale, cu „Pester Lloyd“ în frunte, au înregistrat-o simplu, fără nici un comentar. Se vede că nu au primit încă ordinul de atitudine dela stăpânire. Chiar şi dintre cele oposiţionale pănă acum numai organul lui Horváth Gyula, „Magyar Hírlap“, s-a pronunţat într’un prim-articol dela 26 i. c., întitulat „Conspiraţia din Viena“. După ce comunică ştirea „Tribunei“, articolul vociferează în chipul următor: „Precum se zice, că orice bine vine din cer, aşa vom pută zice şi noi nu peste mult, că orice rău soseşte asupra noastră dela Viena. Bărbaţii conducători ai naţionalităţilor în lungul şi în latul acestei patrii nu s’au simţit nicăiri siguri, deci au pelegrinat la Viena, şi în umbra aripilor întinse ale pasării cu două pliscuri, au încheiat neconturbaţi sfânta lor alianţă. „Şi cinei-ar fi putut conturba în acel oraş, în care guvernează genialul Taaffe, al cărui singur program politic de mulţi ani este, ca să slăbească sistematiceşte elementul german alcătuitor de stat, cu singurul scop, ca vieaţa guvernului Taafte să poată fi lungită. Nobilul conte sigur a văzut cu plăcere în Viena pe aceşti luptători străini ai propriilor sale idei, şi chiar dacă a ştiut scopul aflării lor acolo, a închis ochii şi nu a privit în ei, decât nişte simpli turişti. Cinel-ar şi pută trage la răspundere pentru aceasta ? „Aşadară în istoria naţionalităţilor din Ungaria această întâlnire va fi cunoscută sub numele de „adunarea din Viena“. Acolo sigur au vorbit nemţeşte, căci maghiarisarea noastră cu mijloace hrăneşti încă nu a ajuns acolo, ca domnii presenţi la adunare să-’şi fi însuşit limba statului, car’ foaia, care se va înfiinţa ca organ central al naţionalităţilor din Ungaria, nici-decum nu va fi o foaie scrisă în mai multe limbi, precum ’şi-ar închipui cineva cu drept cuvânt, ci va fi scrisă şi redactată nemţeşte, căci nemţeşte ştiu toţi Slovacii, Valahii şi Sârbii din Ungaria, pe când ungureşte abia ştiu vre-o câţiva“. După aceste lamentaţiuni, pe care naţionalităţile le vor înţelege aşa cum trebue să fie înţelese, organul „naţionalmaghiar“ - Hurmuzaki numeşte pe Brâncoveanul Constantin, pe acest boer vechiu şi domn creştin, cel mai înţelept domn român; tot la Hurmuzaki găsim ştirea, că împăratul german voind se compenseze atitudinea germanofilă a lui Brâncovean, în vremea păcii dela Carloviţ, îl recomandă deosebitului sprijin al ambasadorului seu dela Constantinopol observându-’i că în privinţa felului cum să-l sprijinească pe voevodul muntean, el, ambasadorul, să aştepte indicaţiunile voevodului însuşi. Se poate găsi o dovadă mai frapantă pentru preţul şi respectul de care se bucura diplomaţia lui Brancovean ? Nu cred. Domnul Gion asemenea este neobosit întru preamărirea acestei diplomaţii, care le făcea toate „cu vreme“, toate „la vreme“. Dl Gion a cetit pentru cartea despre Brancovean un material foarte bogat, a şi avut deci toate mijloacele de a-şi reconstrui mai uşor decât alţii figura voevodului muntean, a înţelege deplin şi a ne desvăli şi nouă firea lui, pe care eu am caracterisat-o mai sus, foarte pe scurt, după Hurmuzaki. Când ai înţeles în acest fel temeinic, o figură istorică, e de aşteptat ca zugrăvirea chipului ei să fie sigură, să nu şovăească. La dl Gion figura lui Brancovean este şovăitoare, desemnul este nesigur. Pilde! ? Aproprierea lui Brancovean de Petrucel mare şi moartea lui sânt fără îndoeală momente mari în istoria nefericitului domn. Să vedem cum presentă dl Gion aceste momente, zice că nu se sparie de alianţa naţionalităţilor, dar’ îşi somează totodată conaţionalii, ca nici să nu o ignoreze cu uşurinţă. Şi totodată îi provoacă, să urmeze şi ei pe naţionalităţi şi să se unească, precum s’au unit acestea, lăsând certele şi frecările. Vedeţi, onorabililor, că puteţi şi voi învăţa ceva dela oropsiţii de Valahi şi de Tăuţi? Mai admirabil decât acest debut de sinceritate este chipul cum alt organ apponyist, „Pesti Napló“, comentează în aunul seu dela 25 Ianuarie căsătoria principelui moştenitor al României. Iată ce zice foaia domnului Cornel Ábrány: „Ferdinand cel de 27 de ani a luat aşadar’ pe frumoasa princesă Maria, şi astfel România poate spera, că va ave moştenitori indigeni şi greco-orientali. Iar’ Hohenzollernii ’şi-au asigurat prin aceasta România, regatul dela gurile Dunării, ca să întemeieze acolo dinastie naţională. Şi ca să delăture primejdiile de la tinărul tron, au combinat căsătoria aşa, ca nepoata reginei Angliei şi fiica sorii Ţarului rusesc să fie regină în Bucureşti. „înţelesul acestui lucru este, ca Rusia să nu atace România, ear’ dacă ar ataca-o, Anglia să o apere, ear’ Germania să o protejeze, din care lucru pentru Ungaria se pot naşte şi năcazuri“. De, conştienţa rea a păcătosului se mişcă la toate prilegiurile, mire, ci mai vîrtos să se aştepte şi la mai mult, dacă nu vor căpăta minte, însă adevăr grăeşte proverbul românesc, că Dumnezeu ia mintea aceluia, pe care voeşte să-l bată... O nouă volnicie. Sălfigiu, ajunul Bobotezei, 1893, bota, Bârseul-de-sus, Asuagiul-desus, Sălsig, Biuşa, S. Uleac, Cristur şi Verveghiu. Unde au fost aleşi dnii Teodor Pop, Alexe Varna, Teodor Indre, Vasile Gheţe, protopopi; George Stanciu, Tiberiu Gael, Andreiu Centea, Emil Bran, Vasile Vajda, Augustin Vicaş, Grigoriu Copos, Lazar Caba, preoţi; Demetriu Suciu şi Dr. George Pop, advocaţi. Cine nu vede intenţiunea păcătoasă într’acest act! Dar’ aceasta nu este decât un cas mic între cele multe săvîrşite şi în cele din urmă autenticate prin comitet. Sărac popor! când voeşte se’şi trimită la comitat câte un bărbat de încredere, se întâlneşte cu furia stăpânilor. Şi când aceştia nu mai pot opri să nu se străcure în lista aleşilor numele representanţilor adevăraţi ai ţăranilor români, care formează cercul electoral, nu se sfiesc a făuri minciuni, a căuta nod în papură, că protocoalele nu sânt corecte. Alegătorii români din cercurile menţionate vor şti însă să arete şi a doua oară, şi dacă va trebui chiar şi a treia-oară că a sosit vremea să aibă representanţi, că vor şti arăta comitetului gingaş, că dacă protocolul a fost rău (?), protocolul se va corege, dar de membri în congregaţiune tot cei aleşi odată se vor realege. Luptă contra morilor de vânt este şi încercarea de a mai discredita înaintea ţeranilor români din aceste 8 cercuri pe conducătorii lor naturali, precum luptă contra morilor de vânt este întreg aparatul şovinist cu tendenţele lui de a ne socoti şi de acum înainte numai de massă contribuentă fără de drepturi. Corespondentul. Serbarea Sf- Vasile în Șișești-