Tribuna, ianuarie 1893 (Anul 10, nr. 8-23)

1893-01-16 / nr. 11

Anul X ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */4 an 2 fl. 50 cr., 1/i an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., x/3 an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 franci, la an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Nr. 11 Sibiiu, Sâmbătă 16/28 Ianuarie 1893 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr., a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un immer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Ap­are în fiecare zi de lucru Ear’ porte-épée-ul gendarmilor, în şedinţele dela 24 şi 25 Ianuarie n. ale camerei deputaţilor din Budapesta, car’ a fost încălzită varza din anul tre­cut despre porte-épée-urile negre­­galbine ale gendarmilor ungureşti. De astă-dată ’şi-a câştigat kossuthistul Dionisie Pázmándy gloria de a fi pus afacerea pe tapet. Ear’ pentru acest merit patriotic îl aplaudează acum toată lumea şoviniştilor. Luând cuvântul în desbaterea bud­getului ministerului de interne, Páz­mándy a enunţat în şedinţa de la 24 i. c., că semnele de distincţie ale gendar­­meriei, adecă p­o­r­t­e-é­p­é e-u­l, e­ş­a­r­f­a de serviciu, şi găitanele negre­­galbine sunt un special grava­men naţional şi stau în contra­zicere cu legile ţerii. Aceasta pen­­tru­ că negru-galbin sunt colorile Aus­triei, care gendarmeria, ca instituţie specială ungurească ar trebui să poarte, colorile ungureşti. A zis mai departe Pázmándy, că în serviciul de graniţă gendarmeria vine în atingere cu Ro­mânia, Sârbi­a etc., şi este degra­dator pentru Unguri, că gendarmii lor poartă înaintea străinătăţii colorile austriace. în consecvenţă a făcut apoi propunerea de conclus, ca minis­trul să fie îndrumat a înlocui porte­­épée-ul austriac cu altul confecţionat în colorile ungureşti şi prevăzut cu em­blema ungurească. Ministrul de interne H i­e r­o n y m i a dat tot răspunsul ce­­l-a dat anul trecut contele Szapáry: că gendar­­meria este organisat, milităreşte şi că tocmai prestigiul ei reclamă, ca şi ofi­­cerii de gendarmerie să poarte insig­­niile care le poartă oficerii din armata comună şi din honvezime, şi porte-épée-ul ce-­l poartă Maiestatea Sa Monarchul. Ce voesc să ştie însă şoviniştii de acestea! Ba când ministrul a riscat ob­servarea, că pentru­ ce nu-’i jigneşte pe şovinişti, că mii de Maghiari poartă în armată aceleaşi porte-épée, „istoricul lui Rákóczi“, faimosul Thály a sbierat. Şi aceasta va temd sentimentele naţionale ! Iar’ când ministrul a enunţat, că gen­darmii Înşişi n’ar primi să li­ se dee porte-épée-ul verde-alb-roşu, cum îl poartă astăzi fi­nan­ţii, toată ceata şoviniştilor a isbucnit în fanatice stri­găte de reprobare, şi ministrul Hiero­­nymi a fost onorat, prima­ dată în ca­riera sa ministerială, cu obicinuitele „hoch-uri“, drept răsplată pentru senti­mentele sale „austriace“, în şedinţa următoare, de la 25, s-a continuat gălăgia. Deputaţii Thály, Hoitsy şi Ernuszt au ţinut prelegeri heraldice despre originea steagului şi a pajurei împărăteşti, din care au cond­us, că acestea nu se mai pot suferi în Un­garia. Earo guvernamentalii, care au pledat pentru starea de lucruri de pănă acum, au fost huiduiţi şi întim­­pinaţi cu „hoch-uri“. Adevărat că la votarea nomi­nală propunerea lui Pázmándy a căzut, şi astfel vor rămână toate cum au fost, dar­ cu toate acestea discuţia porte-épée-urilor este şi rămâne simpto­matică. Ce adecă voesc onorabilii şo­vinişti? Voesc ei îmbunătăţirea gendar­­meriei în interesul siguranţei publice din ţeară? Vorbă să fie. Despre abu­­surile şi brutalităţile gendarmilor, ca­pitol asupra căruia multă discuţie ar încăpă, despre stările sălbatice din unele părţi ale Ungariei, bântuite şi astăzi de bande organizate de tâlhari, despre d­ar de astea nici vorbă n’a fost. Căci siguranţa publică este lucru secundar, deşi în interesul ei plăteşte ţeara pe gendarmi, car’ lucru de că­petenie este, ca pajura şi colorile îm­părăteşti să nu supere ochii şoviniştilor, care nu sufer aceste colori, precum taurii nu sufer coloarea roşie. Foarte bine a observat deputatul Bessenyey, că ţeranul ungur, căruia gendarmii îi aduc îndărăt boii sau caii furaţi, nu mai întreabă ce fel de porte­­épée-uri poartă cei­ ce­­l-au scăpat de pagubă. Nu însă de aceasta este vorba. Idiosincrasia şoviniştilor contra porte­­epée-urilor şi a pajurilor împărăteşti nu este altceva, decât emanaţiunea spiritului revoluţionar şi antimonarchic, care s’a manifestat în toate aşa numitele „cestiuni militare“, în cultul lui Kossuth, în afacerea cu monumentul lui Hentzi etc., şi al cărui scop final este independenţa Ungariei, adecă ruperea desăvîrşită de cătră ve­chiul imperiu al H­a­bsburg­i­l­or. Pot îndruga şoviniştii câte verzi şi uscate, pot miniştrii să le răspundă ce voesc, acesta este adevărul. Şi acest adevăr îl cunosc astăzi atât popoarele credincioase monarchiei, cât şi cercurile Preaînaltei Curţi. N’au şoviniştii decât să privească împregiurul lor, şi vor vedèa că aşa este. Şi apoi se mai miră de „răceala“ continuă ce domneşte între Curte şi „naţiune“ ? N’au să se dreptate, anume am luat o carte lăudată de mulţi, presentată de autor academiei pentru a obţină un premiu, pentru care ştiam că dl 13 P. Haşdău însuşi nu a putut-o recomanda ne­­fiind destul de muncită, am luat pe: Ludo­vic XIV. şi Constantin Brâncovean, Bucureşti, 1884, 1884—1893. E cam mult; s’a putut publica în acest timp material istoric, care la 1884 nu putea fi cunoscut, s’au putut lumina unele cestiuni, care poate­ că la 1884 nu puteau permite soluţiuni mulţumitoare etc. Obiecţia nu s’ar prea po­trivi aici, dar’ fie. Nu mă voiu opri la cer­cetări de acestea. Voesc numai să ridic un colţ de vel mai mult deasupra felului cum lucră dl Gion; deci se contribuia cu ceva la cunoaşterea p­sichologiei şi logicei d-sale. Eu, cunoscând întru câtva istoria română şi mai binişor veacul XVII. şi XVIII., fără se fiu istoric cu prefacţii, ci om şi cetitor obicinuit al literaturii noastre, tot am găsit câte ceva ce nu-­i chiar nevrednic de a fi băgat în seamă şi din ce resultă, că precum Homer dormia câte­odată, şi precum Dr. Rudow greşia mai des, şi precum toţi greşim, poate şi dl Gion greşi destul de grav, şi că prin urmare ceva dreptate va fi şi în vorba dlui Slavici, nu ştiu dacă va fi mai multă decât am putut eu găsi cu ochii mei mai slabi de vedere. Spune, băiate, spune, va fi zicând însuşi dl Gion, o cred bucuros fără de aerul de „triumfător“ ce a trebuit, să fie amintit şi în foiţa aceasta a „Tribunei“. Povestea-i scurtă, se spune repede. FOIŢA „TRIBUNEI“. Ceva despre Brâncovean-Voda şi dl Ionescu-G­ion. De O. Hogdan-Duică. II y a des erreurs historiques; il >j a des mensonges historiques. Voltaire. Cine sta ca privitor rece, imparţial în faţa scenelor ce se desvălesc une­ori între li­teraţii noştri, observă adesea cu durere, că şi ei sunt muritori, ca noi, ba de multe­ ori ia aminte, că după­ cum ’i-e firea cutăruia şi cu­­tăruia, calităţile muritorului om se îmbulzesc prea îndrăsneţe peste prisonul în care ne place să-­i vedem pe autori vecini, senini şi stră­lucind ca ideale. Domnul Slavici a făcut observarea acea­sta cu prilegiul discuţiilor asupra istoriei lite­raturii române a dlui Dr. Rudow, a şi scris observarea făcută. Domnul Slavici a pomenit chiar şi de „uşurinţa“ ce-­l distinge pe un critic al dlui Dr. Rudow, pe dl Gion, şi a vrut par’că să zică: „Ce ne sârguim să vedem la alţii aşchii, când mai în apropiere avem bîmne de văzut“. Ce-­mi pasă mie de acestea, am zis! Dar’ am revenit. Aşa să fie, nu trebue să cercetez ? Curiositatea mea obicinuită luă proporţii neo­­bicînuite, şi am reluat deci şi eu o carte a a dlui Gion, — e mai demult că o cetisem ânt­âia­ oară — se văd dacă are domnul Slavici Şovinismul, această boală urîtă, care astăzi bântue creerii maghiari într’un mod atât de grozav, a înăduşit simţul de dreptate şi din gămăliile membrilor comitetului format pentru revederea şi autenticarea protocoalelor luate cu ocasiunea alegerilor municipale din Să­­lagiu. Se indignează adevăratul om când vede câtă scârbă, câtă neruşinare transpiră din în­cercările compatrioţilor noştri de a ne su­gruma, de a ne opri de la exerciarea dreptu­rilor noastre. Un exemplu e caşul săvîrşit la noi. Comisiunea verificătoare aflând că po­porul contribuent ’şi-a ales de representanţi — pe unde numai a putut — după dorul inimii lui, rămânând astfel oficialii dela perceptorat designaţi spre alegere abia în ambitul casei comitatense, aflând că representanţii aleşi în în cea mai mare parte sânt din cunoscuţii „trădători de patrie de la Viena“ şi că toţi au cunoştinţa datorinţelor ca representanţi ai poporului, a nimicit alegerile, sub pre­text că protocoalele nu au fost luate exact şi sânt conduse, din următoarele cercuri: B 6 -­ 1.0 conclusie neîntemeiată. Ce spune dl I Gion despre căuşele ce-­l aruncă pe Branco­vean în curentul politicei rusofile? Dl Gion spune: „După moartea lui Leopold (5 Maiu 1705) şi suirea pe tron a lui Iosif I., Bran­covean nu mai ţinea atât de mult la alianţa germană; relaţiunile sale cu Viena erau rari şi neînsemnate. Domnul fusese cu imperiul după pacea de la Carloviţ şi pănă acum, pentru­ că imperiul era cel mai puternic vecin şi pentru­ că chiar la Constantinopol Leopold prin ambasadorul seu dl d’Ottingnen putea să facă şi făcea nu puţine. Un alt suveran vecin, a cărui putere creştea cu paşi gigantici, atrăgea pri­virile domnului român. Rusia şi Petru­ cel­­mare se impuneau gândirilor ambilor principi români. Făgăduelile strălucite *) ale emisarilor ruseşti, incertitudinea politicei lui Iosif I., t i r ă n i a obositoare a vizirilor turceşti schim­bară cumpăna politică a domnului Ţerii­ Ro­­mâneşti. Brâncovean se întoarse spre Rusia“ (p. 354). „ Aşadar, avem ca pricini ale oscilaţiei spre Rusia mai ântâiu împregiurările că: Leo­pold murise şi că politica lui Iosif I. era „incertă“. Cum era politica aceasta incertă? Im­periul ocupat în Apus voia să aibă pace în Răsărit; asta este lungă vreme toată politica imperiului după pacea dela Carloviţ. Pe când Turcii pregătiau d.­e. răsboiul cu Petru­ cel­*) Am dori sS cunoaştem aceste „făgădueli*, ca sfi putem şi noi judeca cât erau de strălucite“. Duică. Din momentul în care Dr. Lucaciu ’şi-a pus picioarele în această comună, aşezată la poalele munţilor, îndată a devenit cunoscută marelui public românesc. De atunci şi pănă astăzi această comună cuprinde în sinul seu ceva farmec, care atrage pe omul cuprins de dragostea şi de dorinţa fericirii poporului ro­mânesc.­­Şişeştii ca una dintre cele mai ro­mantice comune,­­deşi astăzi jeleşte şi este mult deprimată din causa părintelui aflător în temniţa ungurească, totuşi are şi în mijlocul jelii şi durerii puterea atrăgătoare. Locuinţa modestă a marelui bărbat, în care s’au con­ceput multe idei, în care ea dintr’un leagăn a crescut speranţa unui fericit viitor, aceasta, aşa părăsită cum este, inspiră credinţă, iubire şi tărie şi prin puterea ei dătătoare de vieaţă face pe cel Intrat în dînsa fericit, mare şi nimeni nu ştia cu siguranţă în contra cui se făceau aceste pregătiri, residentul im­perial din Stambul, Talman, cheltueşte multe parale ca să asigure pacea cu împăratul, căci lui nu­­i­ se părea deloc neprobabil, ca aceste oştiri să se îndrepte spre Ungaria. Politica aceasta nu este „incertă“, ci o politică foarte clară, inactivă poţi zice, la tot caşul, şi aceasta e important, indiferentă pentru situaţia lui Brâncovean. Vodă-Brâncovean se simţia însă mai sigur în vremuri cu vifore, decât în vreme de pace, când nu avea prilegiu să facă ser­vicii în toate părţile, şi în toate părţile să-­şi câştige şi amici ori protectori, ca la Carlo­viţ spre pildă. Residentul imperial face acea­stă observarţie foarte importantă într-un raport datat din Constantinopol, deja din anul 1704 din Martie. Acelaşi resident spune că Brâncovean căuta acest mijloc de a-­şi sus­ţine scaunul seu în contra intrigilor lui Şte­fan Cantacuzin. Care va să zică o idee a politicei lui Brâncovean este în primul deceniu al vea­cului XVIII.: să ocupe pe sublima Poartă în răsboaie, în care el să aibă prilegiu a „on­dula abil“, în care Poarta să aibă nevoie de el şi de pungile lui, şi în care el să caute moduri de a se înţepeni şi pe mai departe vreme în domnie, Poarta (sau şi altă putere) recunoscătoare lăsând la o parte pe rivalii lui, fără merite. Idea aceasta nu este ceva obicinuit; ea îl înalţă pe Brâncovean în ochii noştri, mul­ţumiţi când descoper gândiri mai eroice. Era aşadar’ „tirănia“ Porţii, dar’ ca­să şi mulcomia a Spiculri din foile maghiare. Cele mai multe din ziarele budapestane au înregistrat comunicatul nostru din unul 7 despre conferenţa confidenţială din Viena a naţionalităţilor. Cele guver­namentale, cu „Pester Lloyd“ în frunte, au înregistrat-o simplu, fără nici un comentar­. Se vede că nu au primit încă ordinul de ati­tudine dela stăpânire. Chiar şi dintre cele oposiţionale pănă acum numai organul lui Horváth Gyula, „Magyar Hírlap“, s-a pronunţat într’un prim-articol dela 26 i. c., întitulat „Conspiraţia din Viena“. După­ ce comunică ştirea „Tribunei“, articolul vocife­rează în chipul următor: „Precum se zice, că ori­ce bine vine din cer, aşa vom pută zice şi noi nu peste mult, că ori­ce rău soseşte asupra noastră dela Viena. Bărbaţii conducători ai naţio­nalităţilor în lungul şi în latul acestei patrii nu s’au simţit nicăiri siguri, deci au pelegri­­nat la Viena, şi în umbra aripilor în­tinse ale pasării cu două pliscuri, au încheiat neconturbaţi sfânta lor alianţă. „Şi cine­­i-ar fi putut conturba în acel oraş, în care guvernează genialul Taaffe, al cărui singur program politic de mulţi ani este, ca să slăbească sistematiceşte elementul ger­man alcătuitor de stat, cu singurul scop, ca vieaţa guvernului Taafte să poată fi lungită. Nobilul conte sigur a văzut cu plăcere în Viena pe aceşti luptători străini ai propriilor sale idei, şi chiar dacă a ştiut scopul aflării lor acolo, a închis ochii şi nu a privit în ei, decât nişte simpli turişti. Cine­­l-ar şi pută trage la răspundere pentru aceasta ? „Aşadară în istoria naţionalităţilor din Ungaria această întâlnire va fi cunoscută sub numele de „adunarea din Viena“. Acolo sigur au vorbit nemţeşte, căci maghiari­­­sarea noastră cu mijloace hrăneşti încă nu a ajuns acolo, ca domnii presenţi la adu­nare să-’şi fi însuşit limba statului, car’ foaia, care se va înfiinţa ca organ cen­tral al naţionalităţilor din Ungaria, nici-decum nu va fi o foaie scrisă în mai multe limbi, precum ’şi-ar închipui cineva cu drept cuvânt, ci va fi scrisă şi redactată nemţeşte, căci nemţeşte ştiu toţi Slovacii, Va­lahii şi Sârbii din Ungaria, pe când ungureşte abia ştiu vre-o câţiva“. După aceste lamentaţiuni, pe care na­ţionalităţile le vor înţelege aşa cum trebue să fie înţelese, organul „naţionalmaghiar“ - Hurmuzaki numeşte pe Brâncoveanul Con­stantin, pe acest boer vechiu şi domn creştin, cel mai înţelept domn român; tot la Hur­muzaki găsim ştirea, că împăratul german voind se compenseze atitudinea germanofilă a lui Brâncovean, în vremea păcii dela Carloviţ, îl recomandă deosebitului sprijin al ambasa­dorului seu dela Constantinopol observându-’i că în privinţa felului cum să-­l sprijinească pe voevodul muntean, el, ambasadorul, să aş­tepte indicaţiunile voevodului însuşi. Se poate găsi o dovadă mai frapantă pentru preţul şi respectul de care se bucura diplomaţia lui Brancovean ? Nu cred. Domnul Gion asemenea este neobosit întru preamărirea acestei diplomaţii, care le făcea toate „cu vreme“, toate „la vreme“. Dl Gion a cetit pentru cartea despre Brancovean un material foarte bogat, a şi avut deci toate mijloacele de a-­şi recon­strui mai uşor decât alţii figura voevodului muntean, a înţelege deplin şi a ne desvăli şi nouă firea lui, pe care eu am caracterisat-o mai sus, foarte pe scurt, după Hurmuzaki. Când ai înţeles în acest fel temeinic, o figură istorică, e de aşteptat ca zugrăvirea chipului ei să fie sigură, să nu şovăească. La dl Gion figura lui Brancovean este şovăitoare, desemnul este nesigur. Pilde! ? Aproprierea lui Brancovean de Petru­­cel­ mare şi moartea lui sânt fără îndoeală mo­mente mari în istoria nefericitului domn. Să vedem cum presentă dl Gion aceste momente, zice că nu se sparie de alianţa naţionalităţilor, dar’ îşi somează totodată conaţionalii, ca nici să nu o ignoreze cu uşurinţă. Şi totodată îi provoacă, să urmeze şi ei pe naţionalităţi şi să se unească, precum s’au unit acestea, lăsând certele şi frecările. Vedeţi, onorabililor, că puteţi şi voi învăţa ceva dela oropsiţii de Va­lahi şi de Tăuţi? Mai admirabil decât acest debut de sinceritate este chipul cum alt organ apponyist, „Pesti Napló“, comentează în a­unul seu dela 25 Ianuarie căsătoria principelui moştenitor al României. Iată ce zice foaia domnului Cornel Ábrány: „Ferdinand cel de 27 de ani a luat aşa­dar’ pe frumoasa princesă Maria, şi astfel România poate spera, că va ave moştenitori indigeni şi greco-orientali. Iar’ Hohenzol­­lernii ’şi-au asigurat prin aceasta România, regatul dela gurile Dunării, ca să întemeieze acolo dinastie naţională. Şi ca să delăture primejdiile de la tinărul tron, au combinat că­sătoria aşa, ca nepoata reginei Angliei şi fiica sorii Ţarului rusesc să fie regină în Bucureşti. „înţelesul acestui lucru este, ca Rusia să nu atace România, ear’ dacă ar ataca-o, Anglia să o apere, ear’ Germania să o protejeze, din care lucru pentru Ungaria se pot naşte şi năcazuri“. De, conştienţa rea a păcătosului se mişcă la toate prilegiurile, mire, ci mai vîrtos să se aştepte şi la mai mult, dacă nu vor căpăta minte, însă adevăr grăeşte proverbul ro­mânesc, că Dumnezeu ia mintea aceluia, pe care voeşte să-­l bată... O nouă volnicie. Sălfigiu, ajunul Bobotezei, 1893, bota, Bârseul-de-sus, Asuagiul-de­­sus, Sălsig, Biuşa, S. Uleac, Cris­tur şi Verveghiu. Unde au fost aleşi dnii Teodor Pop, Alexe Varna, Teodor Ind­re, Vasile G­h­e­ţ­e, protopopi; George S­t­a­n­c­i­u, Tiberiu Gael, Andreiu C­e­n­t­e­a, Emil Bran, Vasile Vajda, Augustin Vic­aş, Grigoriu C­o­p­o­s, Lazar C­a­b­a, preoţi; Demetriu S­u­c­i­u şi Dr. George Pop, advocaţi. Cine nu vede intenţiunea păcătoasă în­­tr’acest act! Dar’ aceasta nu este decât un cas mic între cele multe săvîrşite şi în cele din urmă autenticate prin comitet. Sărac popor! când voeşte se­’şi trimită la comitat câte un bărbat de încredere, se în­tâlneşte cu furia stăpânilor. Şi când aceştia nu mai pot opri să nu se străcure în lista aleşilor numele representanţilor adevăraţi ai ţăranilor români, care formează cercul elec­toral, nu se sfiesc a făuri minciuni, a căuta nod în papură, că protocoalele nu sânt corecte. Alegătorii români din cercurile men­ţionate vor şti însă să arete şi a doua­ oară, şi dacă va trebui chiar şi a treia-oară că a sosit vremea să aibă representanţi, că vor şti arăta comitetului gingaş, că dacă protocolul a fost rău (?), protocolul se va corege, dar­ de membri în congregaţiune tot cei aleşi odată se vor realege. Luptă contra morilor de vânt este şi în­cercarea de a mai discredita înaintea ţeranilor români din aceste 8 cercuri pe conducătorii lor naturali, precum luptă contra morilor de vânt este întreg aparatul şovinist cu ten­­denţele lui de a ne socoti şi de acum înainte numai de massă contribuentă fără de drepturi. Corespondentul. Serbarea Sf- Vasile în Șișești-

Next