Tribuna, ianuarie 1893 (Anul 10, nr. 8-23)

1893-01-15 / nr. 10

Anul X ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V4 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 10 an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 franci, */a an 20 franci, 1 an 40 franci. Sibiiu, Vineri 15/27 Ianuarie 1898 Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Nr. 10 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr., a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Guvernul şi Secuii. De când am întrat în era libera­lismului maghiar, guvernele care s’au succedat au avut neîntrerupt o deose­bită solicitudine pentru Săcuii din Ardeal. Aceştia sânt copiii predilecţi ai stăpânirii maghiare, pentru ei se fac toate, lor li­ se dau toate câte numai sânt cu putinţă. Altcum nu s’ar pută zice că guvernul din Budapesta ar avă, sau ar fi avut cândva, multă tragere de inimă pentru Ardeal. Din contră, prea adese chiar Maghiarii ardeleni s’au plâns cu drept cuvânt, că intere­sele ardeleneşti sânt neglijente, că în privinţa industriei, comerciului, agricul­turii, mijloacelor de comunicaţiune etc., pentru Ardeal nu se face nici a zecea parte din ceea­ ce se face pentru Un­garia proprie şi nici a suta parte din ceea­ ce se face pentru Budapesta. Săcuii însă sunt tractaţi în mod excepţional. Lor li­ se dau toate favo­rurile şi li­ se fac toate înlesnirile, nu­mai ca să­ prospereze. Cam greu, nu e vorbă, se potriveşte această măsurare cu două măsuri într’un stat constitu­ţional, în care principiul egalităţii este înscris în legile fundamentale, şi din partea unui guvern, care pretinde a fi liberal. Dar’ ce să-’i faci ? Săcuii sunt „bastionul naţional al Ardealului“, ei sunt speranţa maghiarimii, de la ei are să înceapă şi să se ducă în­deplinire maghiarizarea munţilor şi văilor arde­leneşti. Şi pentru­ ca să poată împlini această grandioasă misiune, le trebue­­­ ajutor extraordinar, căci alt!cum nu se pot ridica peste blăstămatia de vala­hi­me, care atât de adânci şi de pu­ternice rădăcini a prins în pământul Ardealului. Dar’ lucru fatal! Cu toată solici­tudinea guvernului pentru Secui, cu toate ajutoarele şi favorurile ce li­ se ofer, ei nu voesc să-’şi împlinească misiunea ce li­ s’a predestinat dela Budapesta. Nu numai că nu sunt în stare să cucerească părţile „înecate de valahime“ ale Ardealului, dar­ nu sânt în stare să se susţină nici măcar în pa­tria lor străbună, ori munţii din Răsă­ritul Ardealului. An de an sute şi mii de Secui pleacă din C­i­u­c şi din Treiscaune prin păsurile Moldovei în România, ca să-’şi câştige pânea de toate zilele. Ade­vărat că puţini nu mai rămân acolo pen­tru toată vieaţa, dar’ în fine tot rămân şi se perd cu desevîrşire pentru nobila viţă maghiară. Cei mai mulţi se reîn­torc oar’ acasă, dar’ se reîntorc molip­siţi de spiritul şi de graiul românesc şi se reîntorc cu gândul, ca să plece eară în binecuvântata Românie, după­ ce li­ se vor fi gătat paralele. Se înţelege, că cu asemenea oa­meni este greu a împlini misiuni naţio­nale. Deci toată silinţa trebue să ’şi-o dee guvernul, ca se ţină pe Secui acasă. Dar’ acasă, în patria lor restrânsă este greu a-’i ţină, căci pământul este puţin şi sărac, car’ poporaţia este deasă. Li­ s’au făcut fabrici, li s’au dat fel de fel de mijloace de a-’şi desvolta industria de casă şi câte şi mai câte. Numai pe puţini Secui ’i-au putut fuse aceste favoruri reţină acasă. Guvernul a mers şi mai departe. Cu deosebire de pe timpul răposatului ministru Ba­ross încoace, li-s’au făcut Secuilor în­lesniri de călătorie într’alte călătorie ale Ungariei, li­ s’a dat de lucru la fabri­cile şi în pădurile statului, s’a apelat la patriotismul particularilor să pri­mească Secui pe moşide sau în fabricile lor, numai şi numai, ca să pună stavilă emigrării săcuieşti în România. Raportul anual pe 1891 al minis­terului de comerciu, apărut nu demult, dă interesante desluşiri despre diferitele acţiuni de sprijinire ale Secuilor. Iată ce spune între altele acel raport: Fabrica de maşini a căilor ferate de stat a primit îndrumarea să ocupe Secui în atelierele sale, unde au şi fost instalaţi 175 de indivizi din Săcuime. Ministerele de finance şi de agri­cultură au fost rugate să primească şi ele în păduri şi în fabrici lucrători să­­cui. La uzinele de fer din Hunedoara au şi fost instalate 57 familii săcuieşti, care pentru 36 familii s’au clădit şi case. Vre­ o 40 de mari industriali au fost provocaţi să primească lucrători secui, după care au şi intrat oferte pentru 2160 lucrători secui şi pentru colonisarea definitivă alor 100 familii săcuieşti, încercarea aceasta a ră­mas zadarnică. Nici o familie şi nici un lucrător nu s’a aflat, ca să meargă la lucrurile, de unde au venit ofertele. Tot zadarnice au rămas şi silinţele mi­nistrului de agricultură. Lucrătorii secui, duşi prin pădurile statului în diferite ţinuturi, au fugit de l­a lucru, căci în Moldova se plăteşte mai bine şi se cere mai puţină muncă. Actualul ministru de comerciu Lukács continuă sprijinirea Secuilor. Acuma de curând a comunicat comiţi­­lor­ supremi din Săcuime, că fabricile statului, precum şi fabrica de fer din Diósgyőr primeşte lucrători secui. Şi fiindcă nici guvernul nu mai crede, că în chipul acesta vor fi împedecaţi Secuii de la emigrare, a luat în mână ministrul de interne afacerea şi a redus numărul paşapoartelor în Ro­mânia pe seama Secuilor. Toate acestea le spunem pe basa rapoartelor oficiale. Natural că în chi­pul acesta, adecă cu forţa, se va pută reduce şi emigrarea săcitească în Ro­mânia. Alta este însă întrebarea, că ei-vor Săcuii ei înşişi mulţumiţi cu gu­vernul, dacă le va închide drumul spre România, unde ei sunt obicinuiţi să facă câştiguri destul de frumoase şi nea­semănat mai lesnicioase ca în patria lor sau ca aiurea în Ungaria. Dar, aceasta e treaba guvernului şi a lor. Noi am ţinut numai să con­statăm încă odată, că t­o­a­t­e favo­rurile şi toate ajutoarele, care se dau Secuilor din avutul nos­tru al tuturor, nu sunt în stare nici măcar să-’i ţină acasă, de­­cum să-’i facă capabili de misiu­nea colosală de a maghiariza Ardealul. în zadar, în contra naturii nu se pot lupta cu succes nici chiar atotpu­ternicii din Budapesta. Şi nenatural ar fi, ca o insulă mică şi sărăcăcioasă de Secui, să astupe mărea românimii, care îi încungiură de toate părţile ! FOIŢA „TRIBUNEI". Ibovnicul muierii cu bârbat. (Urmare şi fine.) Nu te teme, bărbate, m­âncă şi bea, că ştii tu zicala: Cine vrea să nu mai moară, ţită glaja subsuoară! Acum adecă îşi arată pe faţă părerea de bine că-’i orbește bărba­tul văflând cu ochii. — Apoi voiu mânca dară, mânca pe ni­merite, dacă-’mi dici să mănânc, că doar’ voiu afla eu gura, dar’ numai cu frica în spate îmbuc, mă tem nu cumva să fi fost asta găină neagră. — Nu, bărbate, n’a fost găină neagră, asta a fost albă ca laptele, cea dela ameazi a fost galbină ca ceara, ear’ cea de azi-dimi­­neaţă fu pistriţă! Şi mânca bietul om chitinel şi cu so­coteală, ca omul care n’are nici o grabă, apoi bea păhar după păhar cele trei cupşoare de vin roşu pănă se chercheli sdravăn, de acum aerea ’i­ se împedeca limba în gură, şi mai că nu ştia ce face, apoi aducându-’şi aminte de multe de toate — se puse a se văieta că acum nu vede chiar nimica, deci să fie bună muierea să-’l ducă la culcuş. Şi-’l duse muierea la un culcuş făcut dintr’un sac cu paie şi aruncat după cuptor, dar’ în pat nu voi să-’l ducă sub pre­text că el orb fiind poate lesne să cadă din pat şi se se primejduească. Aşa sta acum bărbatul după cuptor şi zicea că nu mai vede nimic, că e orb. Sătul de somn era, că doar’ toată ziuliţa dospise plin de mâncări alese şi de vin bun, deci sta şi el şi se uita se vadă ce s’a mai întâmpla în casa lui, după­ ce el odată e orb? Scumpa lui de muiere, după­ ce văzfi că bărbatul ei acum e orb, nu se mai gândi la el, ci cum ’şi-ar pute împlini poftele dragostei cu drăguţul ei mai în tignă. Deci se puse şi ciupeli o găină albă şi o fripse cum ştiu­ ea mai rumen, apoi făcui plăcinte şi aduse pe o poală de cucuruz o cupă de vin. Când veni cu vinul, îşi aduse şi drăguţul. Bărbatul bine vedea ce se întâmpla, dar’ se făcea a nu vedea nimic şi îşi ţinea ochii mai închişi, când se uita careva la el. Dar’’ auzind şuşuituri se făcu a întreba: Par’că nu eşti singură, tu muiere ? — Ba singură, numai cu mâţa povestesc. — Bine, bine. Părerea ei de bine că bărbatul nu o vede şi o crede că e numai singură, în scurtă vreme scurg vinişorul şi le vine poftă se mai bee, deci muierea ia ulcio­­raşul şi zice cătră drăguţ: Şezi tu mâţucă acasă, că eu am o leacă de lucru pe afară, se închid galiţele, se dau la porci şi la vaci de mâncare, apoi car’ viu. Apoi o călcâează cătră cârcîmă, după­ ce îşi umplîi şurţul de grâu curat Dar’ bărbatul de după cuptor bine văzuse toate, deci se coboară lin în vîrful degetelor şi poc în capul hasmandăului de drăguţ cu o despicătură de lemn şi-’l omoară. Apoi îi pune un os în gură şi-’l razimă de părete după masă, şi se trage ear’ după cuptor şi şede mulcom. Nu mult după aceea vine muierea cu vinul, dar’ rămâne ca trăsnită când îşi vede ibovnicul mort după masă cu osul în gură, apoi dă un ţipet ca­ şi-când ar fi călcat pe un șerpe. — Ce ai, muiere ? o întrebă bărbatul de după cuptor. — Dar’ tu nu vezi, — răspunse muie­rea, — că vărul e mort după masă cu un os în gură ? Bag­ săamă până am fost eu pe afară s’a fîsticat în lăuntru și mâncând lacom s’o fi înecat! — De unde să văd eu? — zise băr­batul, —­ doar’ tu știi că eu sânt orb! Am auzit intrând pe cineva în casă şi molfăind ca­ şi­ când ar mânca, şi am întrebat că cine e? Dar’ nu ’mi-a răspuns: — Dar’ acum ce e de făcut, bărbate? Acesta e mort la noi şi legea ne va băga în temniţă! — Nu te teme, muiere, că toată buba îşi are leacul. Şi se coboară omul nostru de după cup­tor și apucă un biciu de curele și dă în ne­vastă ca într’un câne. Bar’ ea se văieta și nu prea, numai odată întrebă: — Dar’ asta ce e, bărbate ? Ear’ el îi răspunse: — Acesta e leac de durere de ochi. Așa am visat că îmi va trece orbul găinilor, dacă te voiu îmblăti odată bine să nu mai aduci ibovnici pe la casa mea. Apoi las’ de n’a îmblătit-o! După aceea luă mortul pe umăr, se duse cu el ață la cârcîmă. Jidanul era culcat, ușile erau închise. El strigă la ușe: — Dormi, Jidane? — Dorm, dar’ de ce? — Să mă lași în lăuntru să-’mi dai o leacă de vinars. — Nu pot, m’am culcat, dorm! — De nu mă slobozi, mă spânzur aici de ţîţîna uşii. — Spânzură-te cât vei vre, că nu te las, că dorm. Atunci omul nostru spânzură cu o aţă pe cel mort de ţîţîna uşii Jidanului şi se duce acasă. Muierea-’i era supărată, Doamne! şi năcăjită şi-’i era ruşine de ce păţise, şi-’i era frică de ce o mai aştepta. Ear’ el după­ ce întră în casă, prinde vorbă cu binele: Ştii ceva, tu muiere? Ce să ştiu, bărbate? Tu, de mort ne-am mântuit acum pană când şi cum, dar’ eu am auzit că ori­ce leac nu fo­loseşte cum se cade de nu-’l iai de trei­ ori după olaltă. Acum văd cât văd, dar’ trebue se mă mai lecuesc o leacă, doar’ voiu vede mai bine. Apoi apucă car’ sbiciul, şi dă, şi dă în muiere ca într’un sac de fărină, pănă se ostenește îmblătind la ea, apoi o lasă, dar’ mai ântâiu o joară că grăunț de bucate ca în cârcîmă n’a mai duce în vecii­ vecilor. Apoi se culcară și dormiră ca scăldaţi, ce vor fi visat, nu ştiu. Destul că omul se sculă când era mult pănă în ziuă şi merse aţă la cârcumă Acolo era lumină şi năcaz mare. Cum întră în lăuntru îi spune Jidanul că uite ce a păţit peste noapte, că a venit un prăpădit de om şi s’a cerut în lăuntru, dar’ fiind tare târziu, el nu ’l-a putut lăsa că dormia. Şi prăpăditul acela s’a spânzurat la el în uşe. Acum ce să ştie el face? Că de ajunge lucrul la lege, rău va fi de capul lui. Ştii ce, Jidane, dă-’mi o sută bună şi­’mi jură că de azi încolo şi mai mult bucate dela muieri şi dela prunci nu-’i primi în veci, că apoi eu te mântuesc de năcaz. îţi dau suta şi jor, zise Jidanul, numai mă scapă de piţiboaică (temniţă). Şi luă omul nostru suta dela Jidan şi o puse în pungă, car’ pe mortul cel îngheţat în ţîţîna uşii Jidanului îl lua pe umăr şi hai cu el la apă. Acolo îl razimă de o tufă şi se uită în giur de sine, nu cumva îl vede cineva ? Nu departe de acolo zări un vânător stând la pândă pentru vulpi. Vânătorul nu-’l văzuse. Odată nu mai aude omul nostru pof! și mortul de lângă tufă se rostogoli jos, car’ vânătorul fugi într’acolo să vază ce a nimerit? — Te-a bătut D-zeu, jupâne, zise omul nostru cătră vânător, ’mi-ai puşcat prietenul; acum hai la lege. — Ba lasă-mă la amarul, nu mă mai duce pe la lege, fără hai să aruncăm morţii în apă şi apoi hai la mine acasă că-’ţi dau o sută bună, numai rogu-te nu spune nimărui. — Tîrgul fu gata. Aruncară mortul în apă şi apoi merseră în sat, unde omul îşi luă suta şi merse acasă care vânătorul rămase cu bu­zele umflate gândindu-se: fereşte-mă, Doamne, de mai rău! Vânătorul încă era unul din cei­ ce cam trăgea cu geana la muierea omului nostru. După­ ce ajunse omul acasă, acum era ziuă albă, deci se mai răfui odată cu nevasta, apoi îi peri cu totul orbul găinilor, şi din minutul acela mai mult găină neagră nu ’i-a dat muierea de mâncare, dar’ nici ibovnici pe la casa lui nu se mai zăriră, car’ bucatele din minutul acela îi rămaseră frumuşel în hăm­­bare şi trăiră zile bune şi multe. Numai câte­odată îi zicea bărbatul în glumă: Da ce-i, muiere, nu-’mi mai faci de mâncare vre-o găină neagră? Bar’ ea-’i răspundea atunci: Lasă-le în hantălar găini negre! Din popor de Ioan Pop Reteganul. Semne de descompunere în partidul guvernamental, în partidul guvernamental maghiar a întrat discordie. Astfel într-una din şedinţele din urmă ale camerei depu­taţilor, cu prilegiul votării mai mulţi deputaţi guvernamentali au votat pe faţă cu opoziţia, aşa că partidul li­beral a avut o majoritate numai de câteva voturi. Aceasta a supărat atât de rău pe „Nemzetorganul tiszaiş­­tilor, încât a o biciuit pe seccesionişti pentru votarea lor şi­­i-a provocat direct să ese din partid. Drept răs­puns lui „Nemzet“, „Pesti Napló“, or­ganul contelui Apponyi scrie urmă­toarele : „Expresiunea în rîndurile lui „Nemzet“, după care „fiecare în partid sperează“ — duce la conclusia, că articolul a fost scris ex con­­silio. în urma aceasta respectivii doisprezece deputaţi ai partidului liberal au voit să adre­seze baronului Frideric Podmaniczky o scrisoare, în care să se ceară convocarea unei con­­ferenţe, spre a se decide, dacă enunciaţiunea lui „Nemzet“ în numele partidului libe­ral s’a publicat ori nu. Trimiterea acestei scrisori nu s’a făcut însă deocamdată, de­­oare­ce Francisc Fenyvesy în decursul şe­dinţei de astăzi a făcut cunoscut, că în prim­­­articolul foii „Magyar Újság“, deasemenea amică guvernului, va declara că enunciaţiunea lui „Nemzet“ nu s’a făcut în numele parti­dului liberal“. în acelaşi timp se scrie că şi mi­nistrul Wekerle, la întrebarea ce ’i­ s’a făcut: dacă articolul lui „Nemzet“ repro­duce vederile guvernului şi dacă mi­nisterul doresce de fapt ca deputaţii din partidul liberal care au votat pentru propunerea oposiţională să ese din sinul majorităţii, ar fi declarat: Articolul nu a fost inspirat de guvern şi tendenţa exprimată în acela ar fi singur numai vederile redacţiunii respectivei foi. Un şovinist despre Dr. Lucaciu. Ziarul „Szegedi H­ir­a­dó“ pu­blică un lung articol, iscălit de i­f­j. Móricz Pál (probabil fiiul cunoscu­tului guvernamental cu același nume) despre o visită la părintele Dr. Lu­caciu în închisoarea de stat de la Se­geted­in. Extragem din acel articol următoarea descriere a iubitului nostru martir, pentru­ ca să se vadă, că ori­cât de multă silinţă îşi dă şovinistul să afle ceva rău în Dr. Lucaciu, totuşi fermecat de individualitatea lui simpa­tică, este silit să-­l presente ca pe un om superior, plin de cele mai bune ca­lităţi. Iată ce zice şovinistul în articolul seu întitulat „Şerpe în Paradis“. Aceste câteva oare că le-am petrecut alaltăieri înaintea prânzului într’o chilie a temniţei de stat,­­mi­ se rostogolesc în minte ca nişte chipuri scoase din poveşti şi basme ale unui chip interesant de visuri. Am văzut pe Dr. Lucaciu, vestitul popă din Şişeşti. Timp de 2 ciasuri în­tregi am stat la dînsul, între 10—12 oare, şi totuşi aşa ’mi­ s’a părut, ca­ şi­ când minu­tele ar fi sburat de necrezut mai repede, ale căror amintiri acuma chiar mă desmeardă şi mă seduc întocmai ca nişte chipuri de visuri ce mereu răsar din nou. Ce e adevărat şi ce ilusie în aceasta, în zadar mă întreb? Cuvintele „de aur“ par’ca un’au vîrît într’o stare de leşin, întoc­mai ca mirosul tare şi fascina­nt al vre-unei flori exotice. Cu miere dătătoare de vieaţă, ori cu otravă plină de miros plăcut care e umplut acest pocal, potir al unei flori de toată frumseţa, zeii spun că nu pot, nu cu­tez se hotărăsc cu siguranţă; căci mereu încă îmi stă înaintea ochilor chipul cel interesant, palid al popii din Şişeşti, ochii lui cei mari schînteietori de vieaţă, de foc, de patimă, dar’ mai mult încă posomoriţi, visători, ascunşi. Şi tot mereu încă aud sunetul dulce al vocii lui, care­­ţi­ se furişe în inima deschisă ne­­bănuind nimica şi te face să crezi poate şi aceea ce în realitate nu e decât vis, un basm năluci­tor al unui visător. Trebue să mărturisesc, nu eram puţin preocupat şi curios la intrarea mea în chilia simplă a vestitului arestant de stat, unde în loc de un popă român fanatic, cu gura roşie de sânge şi cisme mari am găsit un preot cu purtare foarte plăcută, care seamănă cu­ un abate francez şi eu care — dacă nu amesteci politică în convorbire — poţi să stai de vorbă despre toate în mod foarte amabil, întinsele lui cunoştinţe de limbi, înalta cultură, ştiinţele de tot felul, spiritul lui ager, chipul de a vorbi ademenitor, purtarea lui plăcută, toate acestea fac pe Lucaciu om iubit, care e în stare, cu vorbele îmbrăcate în haină de aur, cu strâlucitele-­i trase, să în­­tinză un vel orbitor de farmec chiar peste ochii cei mai tari, pentru­ ca prin vălul acesta să înfăţişeze lucrurile aşa ca­ şi­ când ar fi cele mai fireşti din lume. După­ ce istoriseşte ce a povestit cu părintele Dr. Lucaciu, şovinistul îşi încheie articolul astfel: După aceea m’am despărţit de renumitul preot al Şişeştilor, al cărui glas este atât de sonor, al cărui cuvânt este atât de dulce, dar’ care cu toate acestea este numai un şerpe în Paradisul unguresc.

Next