Tribuna, noiembrie 1893 (Anul 10, nr. 243-266)

1893-11-27 / nr. 264

Aliul X Sibiiu, Sâmbătă 27 Noemvrie (9 Decemvrie) 1893 Nr. 264 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru Romania și străinătate: 1« an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă, 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom.­ La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Supărarea Maghiarilor. Ii supără negreşit pe Maghiari ne­mulţumirea popoarelor nemaghiare din ţerile stăpânite de dînşii ale monarchiei austro-ungare. Nu e din cale afară greu a găsi, că e supărătoare pentru şovi­nismul Maghiarilor această nemulţumire a marei majorităţi a popoarelor guver­nate din Budapesta. Suntem datori însă cu o mică constatare. Prea puţin li-ar păsa Maghiarilor dacă noi nemaghiarii din această parte a monarchiei am fi nemulţumiţi, dar’ am făcă, am îngădui să fim şterşi din rindul popoarelor, dacă am renunţa muţi la numele şi existenţa noastră naţională. Ceea­ ce e supărător pentru dînşii este, că nu tăcem când sun­­tem loviţi şi nu renunţăm la vieaţa noas­tră naţională. Glasurile noastre de legitimă pro­testare se aud însă în lăuntrul monar­chiei şi în afară de hotarele acestei mo­­narchii, care de acolo se întoarce la Budapesta un răsunet nu tocmai favo­rabil neînţeleptei politice pornită cu un nesăbuit şovinism de guvernul ungar. Câtă vreme nemulţumirea noastră era mută în afară, cât timp ne-am măr­ginit a le spune numai lor nedreptă­ţile ce ne fac, până când am crezut că se vor găsi în sfirşit între Maghiari oameni, care să vadă că nu e nici just nici cuminte lucru ceea­ ce fac. Ma­ghiarii nu ne-au auzit, n’au voit să ne audă, n’au găsit timp să se cuprindă cu cestiunea naţionalităţilor nemaghiare din această patrie. Adăpostiţi în urma celor opt sute de mii de baionete chemate a apăra monarchia împotriva duşmanilor de din afară şi a ţină cumpăna dreptăţii între popoarele din lăuntrul imperiului. Ma­ghiarii s’au lăsat pradă pornirilor lor şoviniste. Au crezut, că aceste baionete sânt făcute pentru a ocroti politica lor de maghiarisare. Au nesocotit legi, au înlăturat jus­tiţia, s-au năpustit asupra naţiunilor conlocuitoare cu o lăcomie lipsită de cea mai elementară prudenţă politică, ne-au socotit pe noi cele nouă milioane de nemaghiari drept nişte oameni in­capabili a ne apăra existenţa noastră naţională, ne-au crezut oameni corupti­bili, venali ori speriaţi. Au prăbuşit împotriva marei ma­jorităţi a cetăţenilor nemaghiari întreagă mândria inherentă firii­ lor. Şi au crezut, că va fi de ajuns, ca să primească stăpânirea prin sistemul dualismului, pentru­ ca în mai puţin de o jumătate de veac să isbutească a face, ca să nu se mai audă în întinsul Unga­riei, în Transilvania şi Bănat decât graiul maghiar. Chiar dela începutul „erei ma­ghiare“ au dat curs neîntrânat acestei întreprinderi, fără a se gândi dacă nu cumva expediţiunea lor se aseamănă acelei a cruciatei copiilor. Au nesocotit legea naţionalităţilor, prin care se în­găduia şi popoarelor nemaghiare măcar o mică, o prea neînsemnată putinţă de desvoltare naţională. Au adus apoi legi, prin care să zădărnicească, fără a în­lătura legile existente, restrînsele drep­turi ce erau cuprinse în legea naţiona­lităţilor. Pentru a pută trece însă fără proteste legile ce aveau de gând să aducă, au făcut cu neputinţă intrarea în parlamentul Ungariei representan­­ţilor popoarelor nemaghiare, care în lăuntrul ţerii au înlăturat prin aron­darea comitatelor pe celelalte popoare și dela conducerea administrativă. Românii îndeosebi au văzut, că nu mai pot protesta acolo în parla­ment împotriva legilor ce se adu­ceau cu o grabă fără păreche în lu­crările parlamentare ale popoarelor. Po­porul român s’a retras, nevoind să mai fee parte la aducerea unor legi, prin care se pune sfîrşit, egalei îndreptăţiri a tuturor popoarelor care locuesc această patrie. Pentru un timp această retragere li­ s’a părut Maghiarilor chiar priel­nică lucrării de maghiarisare. Dar’ tocmai atunci când credeau Maghiarii, că ne-am dat prinşi, că le-am lăsat terenul liber pentru a înlătura pentru totdeauna numele de „Români“ de pe pământul acestei patrii, fruntaşii poporului nostru, el însuşi, poporul ro­mân întreg se întruneşte în conferenţe naţionale, protestează în contra exclu­derii noastre din vieaţa publică, îşi strînge rîndurile şi se organisează pen­tru a pută purta lupta legală de apă­rare, pentru a-­şi apăra existenţa ca popor român. La început guvernul şi parlamen­tul maghiar n’au dat importanţă mai mare acestei organisări pentru o defen­sivă legală. în curând guvernul din Budapesta a pornit încercarea de a ne împrăştia, a ne desbina, a desface rîn­durile. Ear’ cu lucrarea pentru maghiari­zare a mers înainte scoţend de pretu­tindeni limbile nemaghiare. Au înlătu­rat pretutindenea din vieaţa publică tot ce nu e maghiar. A dat apoi năvală prin legea in­strucţiunii şi asupra şcoalei,­­ asupra vieţii particulare. Şi cum pofta creşte mâncând, gu­vernul din Budapesta şi societatea ma­ghiară au pornit-o înainte pe acest drum fără altă îngrijire decât, ca le­gitima noastră protestare să nu răsune. Conferenţa noastră naţională de la 1884 a strîns rîndurile şi mai înche­gat, car’ glasul ei de protestare s’a ri­dicat găsindu-­şi expresiune mai întinsă în presa română. De aci din Sibiiu s’a pornit o lu­crare mai hotarîtă pentru protestarea legală a poporului românesc. Guvernul din Budapesta a simţit, că împlinirea datoriei noastre cătră po­porul românesc şi pentru binele ob­ştesc s’a închegat prin apariţiunea zia­rului „Tribuna“. Suprimarea protestării noastre le­gale a început. „Observatorul“ şi „Tri­buna“ au fost trimise înaintea curţii cu juraţi. Curtea cu juraţi din Sibiiu, care ne-a achitat în unanimitate, a fost desfiinţată şi în curând s’au pornit în contra „Tribunei“ două procese de presă, car’ noi am fost trimişi în jude­cata curţii cu juraţi din Cluj. Am fost osândiţi, trimişi în puş­cărie şi ni­ s’au împus şi jertfe mari băneşti. Se credea că cu această osândire am fost înlăturaţi din calea lucrării de maghiarizare. Ear, pentru­ ca să inducă în eroare opiniunea publică din patrie şi din străinătate, pentru­ ca să zădăr­nicească protestarea noastră, ministrul president de atunci, domnul Coloman Tisza, a declarat în camera din Buda­pesta şi ziarele ungureşti scrise în limba germană ne-au arătat Tronului şi Eu­ropei ca „trădători de patrie“ şi „agi­tatori pentru idea daco-română“. Am mers înainte fără şovăire pe calea legală, dar, cu desăvîrşire plină de dignitate, ce ne-a fost indicată de poporul român prin representanţii săi întruniţi în conferenţele naţionale ro­mâneşti ţinute în Sibiiu. Procesele de presă pornite împo­triva noastră au început a se ţinea lanţ, în parlamentul din Budapesta vorbitorii se întreceau în a cere cu stă­ruinţă, cu neastâmpărul propriu rasei maghiare, ca să iee măsuri împotriva noastră. Era explicabil acest neastâmpăr. Glasurile noastre au răsunat mai de­parte decât la Budapesta; guvernul din Budapesta angagia deputaţi, pentru­ ca în parlamentul ungar să se spună, că noi am fi „agitatori“, că am fi „trădă­tori de patrie“, „Daco-Români“. Şi pen­tru­ ca guvernul să se pună la adăpost, el încerca să lucr­eze adăpostit în dosul opiniunii publice a poporului maghiar, deşi în realitate acel guvern a întărîtat massele. Pornite odată pe această cale, gu­vernele au fost nevoite să meargă îna­inte, şi astăzi sunt de multe­ ori minate înainte fără a avă măcar putinţa de a masca tendenţa de maghiarizare. Pentru a-­şî asigura după putinţă dăinuirea, guvernul actual e nevoit să facă declaraţiuni făţişe, el nu mai gă­seşte putinţa de a se împotrivi. Legitimitatea protestelor noastre a străbătut tot mai departe. Guvernul simte, că nedreptăţirea popoarelor ne­maghiare din această parte a monar­chiei e cunoscută. Ea nu mai poate fi ascunsă. Pentru un timp măcar ar fi priel­nic guvernului din Budapesta şi politicii de maghiari care să asmuţească glasurile noastre. Nu binelui monarchiei, nici intere­selor bine înţelese ale Ungariei îi e prielnică înăbuşirea legitimelor noastre protestări în contra nechibzuitei porniri de maghiarizare. Deocamdată, măcar pentru scurtă vreme, guvernul şi şovi­nismul maghiar au nevoie de a dovedi, că nu ar mai fi nici o nemulţumire în această parte a monarchiei, care face parte din tripla alianţă­­ a acestei mon­­archii socotită o putere covîrşitoare în menţinerea păcii europene. Şi pentru­ ca să fie, trebue să se pună sfîrşit nedreptăţirilor, care nu să se înlăture cu ori­ce preţ legitimele noastre protestări în contra maghiarizării. Gu­vernul din Budapesta îşi descarcă însă asupra noastră toată mânia. Deoparte voeşte să înăbuşească glasul poporului român, căruia noi îi dăm rostire, care de altă parte ne putem aştepta, ca să se înjghebeze, măcar pentru scurt timp, o întreprindere, care să-­i servească gu­vernului drept piesă de justificare în faţa opiniunii publice din afară de­ cer­curile maghiare. Suntem încredinţaţi însă, că ducem o luptă legală pentru vieaţa poporului român, pentru existenţa monarchiei, pentru a feri pe însăşi Ungaria de a merge în prăpastie, pentru­ ca puterile europene doritoare de pace să găsească aci popoare îndeajuns mulţumite şi gata a apăra pacea pentru a avă putinţa unei desvoltări pacinice. Ii supără pe Maghiari, căci glasu­rile noastre de legitimă protestare au străbătut departe. Să sperăm, că va veni în curând un timp, când nouă, acelora care voim egala îndreptăţire a tuturor popoarelor pentru existenţa acestei mon­­archii, pentru continuitatea Maghiarilor, şi mai pe sus de toate pentru­ ca noi să ne desvoltăm în pace. — Maghiar­ii nu ne vor mai răspunde cu procurorul şi cu temniţa, ci vor găsi că ceea­ ce voim noi e şi just şi legal, şi îndeosebi inevitabil. Zădărnicirea misiunii lui Zanardelli. Din Roma se anunţă, că Zanardelli a re­­păşit dela misiunea formării cabinetului italian, din causă, că nu s’a putut înţelege cu soţii sei de principii. „Popolo Romano“ aduce şti­rea, că regele Umberto a declarat, că compu­nerea cabinetului în modul propus de Zanar­delli, nu corespunde situaţiunii serioase. FOIŢA „TRIBUNE!1. Ref­lexiuni- E seară, şi prin urmare linişte deplină împrejurul meu. Obosită de ostenelile zilei, ’mi-am tras scaunul de predilecţie în faţa sobei şi cu ochii ţintă în tavan mă uit la reflexul slab al fo­cului, car’ gândurile îmi joacă prin cap. Fără­ ca să-’mi dau seamă, ’mi-am închis ochii şi am întrat în lumea mea cea veche, în care vedeam numai lumină şi lăr­gime. Pare­ că s’au întors anii cu mult îndă­răt şi mă văd cu rochiţa scurtă până în ge­nunchi şi cu obrajii roşii ca para focului, alergând desnădăjduită după o minge, care nu ştiu pe unde a sburat. D’apoi mulţimea de copii, care aleargă, sar pe sfoară, toţi cu guriţele deschise pentru sgomot şi rîs. Dar’­anii trec repede prin faţa mea, şi mă văd cu rochia ceva mai lungă, cu obrajii cam subţi şi palizi, şezând cu capul între mâni pe un pupitru plin de cărţi. Ce de lec­­ţiuni mai sânt de preparat? Stau cu panta măgarului în faţă şi trag nişte căscaturi de-­mi curg lacrimile." De ar fi numai atât de învă­ţat, tot ar mai merge, — dar’ cristalisaţiu­­nea mineralelor!? dar’ comptabilitatea în partidă duplă! — ba mai trebuia să trecem ceva şi în Cartea Mare. Asta totuşi era prea mult, dar’ se putea oare să nu învăţ? ’mi-ar fi plesnit obrajii de ruşine să mă în­trebe a doua zi profesorul şi eu să nu ştiu. Şi, Doamne, multe am mai învăţat, îmi aduc aminte când făceam „epure“, ce termin „ştientific!“ nu ne auziat, când ne găsiam în recreaţiune, decât întrebându-ne şi accen­tuând cât se putea de tare cuvântul „epură“. ’Ţi-ai făcut epure ? Nu ’mi-ai făcut epura; — epura în sus, epura în jos, compătimiam pe ignorantele, care nu înţelegeau cuvântul nos­tru ştienţific, şi rîdeam de ne prăpădiam, gân­­dindu-ne cum ele cred, neapărat, că vorbim de bietul iepure. Şi ce alee splendide puneam în per­spectivă, îmi aduc aminte cum eram de si­gură, că tocmai aşa voiu avă odată o alee, şi mai rămânea ca In fond să mai zidesc şi o vilă frumoasă. Cum eram şi o desemnătoare perfectă, îmi şi făcusem planul viitoarei mele case; să mă fi întrebat cineva atunci, că din ce voiu zidi-o, aş fi fost indignată. Auzi vorbă! Să ştie cineva atâta carte şi să se gândească, că nu va avă din ce să zidească. Dar’ în mi­neralogie câtă erudiţiune! ? Să fi poftit ori­­şi­cine la trei dulapuri pline cu perle şi nobile şi nenobile, şi să fi văzut cum îmi mergea gura, în ce sistem cristalisează, ce duritate au, la ce temperatură se topesc etc. Bine, dacă am vre-un năcaz, apoi e acela­ că ’mi-am umplut capul cu bolovani şi petri de abia puteam să ’mi­’l ţin în sus. A tre­buit să­’mi cumpăr nişte pince-nez-uri, cu care vă mărturisesc că nu vedeam nimic, dar’ ce să fi făcut, ca să fiu silită să stau cu nasul pe sus, după­ cum se cuvine unei persoane cu atâta învăţătură. Taliile de la rochiile noastre, ce-i drept, de multe­ ori abia se mai ţineau de foi; — dar’, ca lucru comod pentru persoane aşa de tare ocupate, le prindeam şi noi în ace cu gămălie, din care aveam o provisie întreagă. Dacă se rupea vre­un şiret de la fustă, ce lu­cru mare! ? — înodam repede betelia fustei cu şiretul cel subţire, ba, ca să fim mai sigure, făceam o gaură în betelie şi petreceam bietul şiret, ca să ţină mai bine. Ce ne trebuia dar’ ac şi aţa!? Nici să le fi văzut în ochi! Nu se pomeniau pe la noi prin pupitre. Eram şi noi în curent cu emanciparea femeilor şi tare încântate de idea Englezoai­celor, care voiau să se împace cu pantaloni; negreşit că noi am fi fost cele dintâi să le imităm. Nu voiam în sfîrşit cu nici un preţ să rămânem femei. Dar’ ce eram noi vino­vate?! Cu atât mai puţin profesorii şi profe­soarele. Ne făceam datoria cu toţii, aşa er­a moda; voiam să ne facem femei moderne. Dacă mergeam pe acasă, credeţi că mamele noastre ne depriindeau la viitoarea noastră vieaţă casnică? Doamne fereşte! ziceau să ne odihnim, că vai de noi cât mai învăţăm şi nu era lucru de glumă să între în capul cocoanei sau al jupânesei X., că fetele lor învaţă pe lângă românească, franţuzeşte, nemţeşte, italie­neşte, englezeşte, canto, pianul, desemn, pic­tură etc. Dare-ar bunul Dumnezeu să mai vină la modă şi limba chinezească, pentru­ ca să se spo­rească în cele din urmă numărul acelora, care înţeleg, că prea multe învăţături frumoase şi prea puţine bune învăţături li­ se dau femeilor în zilele noastre. Cum să ese apoi lucrurile bune, după­ ce ele întră în vieaţa practică!? „1Corespondenţa română..­1 Hella. Cum se face aurul. (O nostimă şi adevărată poveste pentru şcoală şi casă). Dspă Enric Zschokke. întocmită de Mugur. (Urmare.) 10 Oamenii vorbesc pe Gheorghiţă de râu. în Dumineca următoare preotul a vestit în biserică pe învăţătorul Gheorghiţă cu Anuţa lui Ştefan morarul ca logodiţi pentru sfânta taină a căsătoriei. Oamenii din Valea-aurului făceau ochi mari şi căscau gura, auzind acea­sta, muierile îşi şopotiau fel şi fel de lucruri în urechi, car’ Zăvod eşi mănios din biserică şi se jură că nu-’şi dă pace, până nu va ni­mici pe mincinosul de morar cu toată casa lui şi pe învăţătorul, şi până nu-’i va scoate din sat şi nu-’i va înfunda în temniţă. Cu toate acestea Gheorghiţă şi Anuţa se cununară la trei săptămâni, şi se făcu o nuntă veselă la moară, în ciuda lui Zăvod. Iar’ după­ ce seara mirii s’au dus dela moară acasă la Gheorghiţă, Anuţa îşi cuprinse bărbatul în braţe şi zise: „Doamne, cât de fericită sânt. Nici nu-’mi vine a crede, că toate sânt adevărate. Se zice că sânt şi că­sătorii nenorocite; dar’ noi nici-când nu vom înceta a ne iubi, nici-când nu s’ar pută în­tâmpla să dorim a fi despărţiţi, ci vecinie ne vom iubi şi vom fi împreună“. Gheorghiţă răspunse: „Vom fi fericiţi împreună, cât vom trăi pe acest pământ. Dar­ trebue să punem astăzi trei jurăminte. Şi câţi vreme vom ţină aceste jurăminte, buna înţelegere şi binecuvântarea lui Dumnezeu va fi în căsătoria noastră. De astăzi înainte tu trăeşti pentru mine şi eu trăesc pentru tine. Şi de aceea să jurăm că nu vom tăi­nui nimic unul dinaintea celuialalt, şi chiar dacă ne vom greşi de­odată ceva, trebue să ni-o spunem numai­decât unul al­tuia. Prin aceasta ne vom feri de multe ne­înţelegeri şi de multe supărări. Apoi să jurăm că nu vom spune despre dara­­verile noastre casnice nimărui ni­mica, nici chiar tatii şi mamii, pen­tru­ ca nimenea să nu se poată mesteca în trebile noastre şi să ne facă gâlceavă. Numai aşa vom fi cu desăvîrşire ai noştri, ca­ şi­ când nimenea n’ar mai fi în lume. Pe urmă să jurăm că nici­odată nu ne vom su­păra unul pe altul, nici chiar în glumă. Căci de multe­ ori din glumă se face serios, şi omul curând se obicinueşte cu ceea­ ce a făcut câte­odată“. Astfel grăi Gheorghiţă, şi amândoi fă­cură aceste trei jurăminte înaintea lui Dum­nezeu. Şi pe când încheiară legătura făcută cu un dulce sărutat, se auzi în uliţă lângă casă un cântec frumos, cântat de multe gla­suri. Erau şcolarii şi şcolăriţele lui Gheor­ghiţă, care au ţinut să-’i facă o bucurie învăţătorului. Iar’ când tinăra păreche s’a sculat în dimineaţa următoare, au văzut o mulţime de bărbaţi, femei şi copii adunaţi înaintea lor, privind şi arătându-­şi ceva neo­bicinuit ce se întâmplase acolo. Gheorghiţă des­chise mirat fereastra şi văzu întreaga casă îm­podobită cu flori şi verdeaţă. Şi aceasta o fă­cuseră în taina nopţii şi fără sgomot şcolarii şi şcolăriţele lui Gheorghiţă. Chiar şi cei mai mărunţei dintre copii au adus spre sfîrşitul acesta flori de câmp şi din grădină. De când Gestiunea română Şi politica culturală maghiară. (Răspuns la articolui dini Jancso Benedek). V. Cultura maghiară. Dar’ să cercetăm odată care este acea cultură renumită maghiară, care a dat naştere culturii româneşti şi cu ajutorul căreia crede dl Jancsó a pută resolva cestiunea naţionalităţilor. Statul ungar există de aproape o miie de ani. Nu peste mult se va sărba din partea Maghiarilor „Mileniul“, care celelalte popoare vor sta nepăsătoare la o parte; bucurie şi mulţumire nu le va insufla acea sărbare.

Next