Tribuna, noiembrie 1893 (Anul 10, nr. 243-266)
1893-11-27 / nr. 264
Aliul X Sibiiu, Sâmbătă 27 Noemvrie (9 Decemvrie) 1893 Nr. 264 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru Romania și străinătate: 1« an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă, 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Supărarea Maghiarilor. Ii supără negreşit pe Maghiari nemulţumirea popoarelor nemaghiare din ţerile stăpânite de dînşii ale monarchiei austro-ungare. Nu e din cale afară greu a găsi, că e supărătoare pentru şovinismul Maghiarilor această nemulţumire a marei majorităţi a popoarelor guvernate din Budapesta. Suntem datori însă cu o mică constatare. Prea puţin li-ar păsa Maghiarilor dacă noi nemaghiarii din această parte a monarchiei am fi nemulţumiţi, dar’ am făcă, am îngădui să fim şterşi din rindul popoarelor, dacă am renunţa muţi la numele şi existenţa noastră naţională. Ceea ce e supărător pentru dînşii este, că nu tăcem când suntem loviţi şi nu renunţăm la vieaţa noastră naţională. Glasurile noastre de legitimă protestare se aud însă în lăuntrul monarchiei şi în afară de hotarele acestei monarchii, care de acolo se întoarce la Budapesta un răsunet nu tocmai favorabil neînţeleptei politice pornită cu un nesăbuit şovinism de guvernul ungar. Câtă vreme nemulţumirea noastră era mută în afară, cât timp ne-am mărginit a le spune numai lor nedreptăţile ce ne fac, până când am crezut că se vor găsi în sfirşit între Maghiari oameni, care să vadă că nu e nici just nici cuminte lucru ceea ce fac. Maghiarii nu ne-au auzit, n’au voit să ne audă, n’au găsit timp să se cuprindă cu cestiunea naţionalităţilor nemaghiare din această patrie. Adăpostiţi în urma celor opt sute de mii de baionete chemate a apăra monarchia împotriva duşmanilor de din afară şi a ţină cumpăna dreptăţii între popoarele din lăuntrul imperiului. Maghiarii s’au lăsat pradă pornirilor lor şoviniste. Au crezut, că aceste baionete sânt făcute pentru a ocroti politica lor de maghiarisare. Au nesocotit legi, au înlăturat justiţia, s-au năpustit asupra naţiunilor conlocuitoare cu o lăcomie lipsită de cea mai elementară prudenţă politică, ne-au socotit pe noi cele nouă milioane de nemaghiari drept nişte oameni incapabili a ne apăra existenţa noastră naţională, ne-au crezut oameni coruptibili, venali ori speriaţi. Au prăbuşit împotriva marei majorităţi a cetăţenilor nemaghiari întreagă mândria inherentă firii lor. Şi au crezut, că va fi de ajuns, ca să primească stăpânirea prin sistemul dualismului, pentru ca în mai puţin de o jumătate de veac să isbutească a face, ca să nu se mai audă în întinsul Ungariei, în Transilvania şi Bănat decât graiul maghiar. Chiar dela începutul „erei maghiare“ au dat curs neîntrânat acestei întreprinderi, fără a se gândi dacă nu cumva expediţiunea lor se aseamănă acelei a cruciatei copiilor. Au nesocotit legea naţionalităţilor, prin care se îngăduia şi popoarelor nemaghiare măcar o mică, o prea neînsemnată putinţă de desvoltare naţională. Au adus apoi legi, prin care să zădărnicească, fără a înlătura legile existente, restrînsele drepturi ce erau cuprinse în legea naţionalităţilor. Pentru a pută trece însă fără proteste legile ce aveau de gând să aducă, au făcut cu neputinţă intrarea în parlamentul Ungariei representanţilor popoarelor nemaghiare, care în lăuntrul ţerii au înlăturat prin arondarea comitatelor pe celelalte popoare și dela conducerea administrativă. Românii îndeosebi au văzut, că nu mai pot protesta acolo în parlament împotriva legilor ce se aduceau cu o grabă fără păreche în lucrările parlamentare ale popoarelor. Poporul român s’a retras, nevoind să mai fee parte la aducerea unor legi, prin care se pune sfîrşit, egalei îndreptăţiri a tuturor popoarelor care locuesc această patrie. Pentru un timp această retragere li s’a părut Maghiarilor chiar prielnică lucrării de maghiarisare. Dar’ tocmai atunci când credeau Maghiarii, că ne-am dat prinşi, că le-am lăsat terenul liber pentru a înlătura pentru totdeauna numele de „Români“ de pe pământul acestei patrii, fruntaşii poporului nostru, el însuşi, poporul român întreg se întruneşte în conferenţe naţionale, protestează în contra excluderii noastre din vieaţa publică, îşi strînge rîndurile şi se organisează pentru a pută purta lupta legală de apărare, pentru a-şi apăra existenţa ca popor român. La început guvernul şi parlamentul maghiar n’au dat importanţă mai mare acestei organisări pentru o defensivă legală. în curând guvernul din Budapesta a pornit încercarea de a ne împrăştia, a ne desbina, a desface rîndurile. Ear’ cu lucrarea pentru maghiarizare a mers înainte scoţend de pretutindeni limbile nemaghiare. Au înlăturat pretutindenea din vieaţa publică tot ce nu e maghiar. A dat apoi năvală prin legea instrucţiunii şi asupra şcoalei, asupra vieţii particulare. Şi cum pofta creşte mâncând, guvernul din Budapesta şi societatea maghiară au pornit-o înainte pe acest drum fără altă îngrijire decât, ca legitima noastră protestare să nu răsune. Conferenţa noastră naţională de la 1884 a strîns rîndurile şi mai închegat, car’ glasul ei de protestare s’a ridicat găsindu-şi expresiune mai întinsă în presa română. De aci din Sibiiu s’a pornit o lucrare mai hotarîtă pentru protestarea legală a poporului românesc. Guvernul din Budapesta a simţit, că împlinirea datoriei noastre cătră poporul românesc şi pentru binele obştesc s’a închegat prin apariţiunea ziarului „Tribuna“. Suprimarea protestării noastre legale a început. „Observatorul“ şi „Tribuna“ au fost trimise înaintea curţii cu juraţi. Curtea cu juraţi din Sibiiu, care ne-a achitat în unanimitate, a fost desfiinţată şi în curând s’au pornit în contra „Tribunei“ două procese de presă, car’ noi am fost trimişi în judecata curţii cu juraţi din Cluj. Am fost osândiţi, trimişi în puşcărie şi ni s’au împus şi jertfe mari băneşti. Se credea că cu această osândire am fost înlăturaţi din calea lucrării de maghiarizare. Ear, pentru ca să inducă în eroare opiniunea publică din patrie şi din străinătate, pentru ca să zădărnicească protestarea noastră, ministrul president de atunci, domnul Coloman Tisza, a declarat în camera din Budapesta şi ziarele ungureşti scrise în limba germană ne-au arătat Tronului şi Europei ca „trădători de patrie“ şi „agitatori pentru idea daco-română“. Am mers înainte fără şovăire pe calea legală, dar, cu desăvîrşire plină de dignitate, ce ne-a fost indicată de poporul român prin representanţii săi întruniţi în conferenţele naţionale româneşti ţinute în Sibiiu. Procesele de presă pornite împotriva noastră au început a se ţinea lanţ, în parlamentul din Budapesta vorbitorii se întreceau în a cere cu stăruinţă, cu neastâmpărul propriu rasei maghiare, ca să iee măsuri împotriva noastră. Era explicabil acest neastâmpăr. Glasurile noastre au răsunat mai departe decât la Budapesta; guvernul din Budapesta angagia deputaţi, pentru ca în parlamentul ungar să se spună, că noi am fi „agitatori“, că am fi „trădători de patrie“, „Daco-Români“. Şi pentru ca guvernul să se pună la adăpost, el încerca să lucreze adăpostit în dosul opiniunii publice a poporului maghiar, deşi în realitate acel guvern a întărîtat massele. Pornite odată pe această cale, guvernele au fost nevoite să meargă înainte, şi astăzi sunt de multe ori minate înainte fără a avă măcar putinţa de a masca tendenţa de maghiarizare. Pentru a-şî asigura după putinţă dăinuirea, guvernul actual e nevoit să facă declaraţiuni făţişe, el nu mai găseşte putinţa de a se împotrivi. Legitimitatea protestelor noastre a străbătut tot mai departe. Guvernul simte, că nedreptăţirea popoarelor nemaghiare din această parte a monarchiei e cunoscută. Ea nu mai poate fi ascunsă. Pentru un timp măcar ar fi prielnic guvernului din Budapesta şi politicii de maghiari care să asmuţească glasurile noastre. Nu binelui monarchiei, nici intereselor bine înţelese ale Ungariei îi e prielnică înăbuşirea legitimelor noastre protestări în contra nechibzuitei porniri de maghiarizare. Deocamdată, măcar pentru scurtă vreme, guvernul şi şovinismul maghiar au nevoie de a dovedi, că nu ar mai fi nici o nemulţumire în această parte a monarchiei, care face parte din tripla alianţă a acestei monarchii socotită o putere covîrşitoare în menţinerea păcii europene. Şi pentru ca să fie, trebue să se pună sfîrşit nedreptăţirilor, care nu să se înlăture cu orice preţ legitimele noastre protestări în contra maghiarizării. Guvernul din Budapesta îşi descarcă însă asupra noastră toată mânia. Deoparte voeşte să înăbuşească glasul poporului român, căruia noi îi dăm rostire, care de altă parte ne putem aştepta, ca să se înjghebeze, măcar pentru scurt timp, o întreprindere, care să-i servească guvernului drept piesă de justificare în faţa opiniunii publice din afară de cercurile maghiare. Suntem încredinţaţi însă, că ducem o luptă legală pentru vieaţa poporului român, pentru existenţa monarchiei, pentru a feri pe însăşi Ungaria de a merge în prăpastie, pentru ca puterile europene doritoare de pace să găsească aci popoare îndeajuns mulţumite şi gata a apăra pacea pentru a avă putinţa unei desvoltări pacinice. Ii supără pe Maghiari, căci glasurile noastre de legitimă protestare au străbătut departe. Să sperăm, că va veni în curând un timp, când nouă, acelora care voim egala îndreptăţire a tuturor popoarelor pentru existenţa acestei monarchii, pentru continuitatea Maghiarilor, şi mai pe sus de toate pentru ca noi să ne desvoltăm în pace. — Maghiarii nu ne vor mai răspunde cu procurorul şi cu temniţa, ci vor găsi că ceea ce voim noi e şi just şi legal, şi îndeosebi inevitabil. Zădărnicirea misiunii lui Zanardelli. Din Roma se anunţă, că Zanardelli a repăşit dela misiunea formării cabinetului italian, din causă, că nu s’a putut înţelege cu soţii sei de principii. „Popolo Romano“ aduce ştirea, că regele Umberto a declarat, că compunerea cabinetului în modul propus de Zanardelli, nu corespunde situaţiunii serioase. FOIŢA „TRIBUNE!1. Reflexiuni- E seară, şi prin urmare linişte deplină împrejurul meu. Obosită de ostenelile zilei, ’mi-am tras scaunul de predilecţie în faţa sobei şi cu ochii ţintă în tavan mă uit la reflexul slab al focului, car’ gândurile îmi joacă prin cap. Fără ca să-’mi dau seamă, ’mi-am închis ochii şi am întrat în lumea mea cea veche, în care vedeam numai lumină şi lărgime. Pare că s’au întors anii cu mult îndărăt şi mă văd cu rochiţa scurtă până în genunchi şi cu obrajii roşii ca para focului, alergând desnădăjduită după o minge, care nu ştiu pe unde a sburat. D’apoi mulţimea de copii, care aleargă, sar pe sfoară, toţi cu guriţele deschise pentru sgomot şi rîs. Dar’anii trec repede prin faţa mea, şi mă văd cu rochia ceva mai lungă, cu obrajii cam subţi şi palizi, şezând cu capul între mâni pe un pupitru plin de cărţi. Ce de lecţiuni mai sânt de preparat? Stau cu panta măgarului în faţă şi trag nişte căscaturi de-mi curg lacrimile." De ar fi numai atât de învăţat, tot ar mai merge, — dar’ cristalisaţiunea mineralelor!? dar’ comptabilitatea în partidă duplă! — ba mai trebuia să trecem ceva şi în Cartea Mare. Asta totuşi era prea mult, dar’ se putea oare să nu învăţ? ’mi-ar fi plesnit obrajii de ruşine să mă întrebe a doua zi profesorul şi eu să nu ştiu. Şi, Doamne, multe am mai învăţat, îmi aduc aminte când făceam „epure“, ce termin „ştientific!“ nu ne auziat, când ne găsiam în recreaţiune, decât întrebându-ne şi accentuând cât se putea de tare cuvântul „epură“. ’Ţi-ai făcut epure ? Nu ’mi-ai făcut epura; — epura în sus, epura în jos, compătimiam pe ignorantele, care nu înţelegeau cuvântul nostru ştienţific, şi rîdeam de ne prăpădiam, gândindu-ne cum ele cred, neapărat, că vorbim de bietul iepure. Şi ce alee splendide puneam în perspectivă, îmi aduc aminte cum eram de sigură, că tocmai aşa voiu avă odată o alee, şi mai rămânea ca In fond să mai zidesc şi o vilă frumoasă. Cum eram şi o desemnătoare perfectă, îmi şi făcusem planul viitoarei mele case; să mă fi întrebat cineva atunci, că din ce voiu zidi-o, aş fi fost indignată. Auzi vorbă! Să ştie cineva atâta carte şi să se gândească, că nu va avă din ce să zidească. Dar’ în mineralogie câtă erudiţiune! ? Să fi poftit orişicine la trei dulapuri pline cu perle şi nobile şi nenobile, şi să fi văzut cum îmi mergea gura, în ce sistem cristalisează, ce duritate au, la ce temperatură se topesc etc. Bine, dacă am vre-un năcaz, apoi e acela că ’mi-am umplut capul cu bolovani şi petri de abia puteam să ’mi’l ţin în sus. A trebuit să’mi cumpăr nişte pince-nez-uri, cu care vă mărturisesc că nu vedeam nimic, dar’ ce să fi făcut, ca să fiu silită să stau cu nasul pe sus, după cum se cuvine unei persoane cu atâta învăţătură. Taliile de la rochiile noastre, ce-i drept, de multe ori abia se mai ţineau de foi; — dar’, ca lucru comod pentru persoane aşa de tare ocupate, le prindeam şi noi în ace cu gămălie, din care aveam o provisie întreagă. Dacă se rupea vreun şiret de la fustă, ce lucru mare! ? — înodam repede betelia fustei cu şiretul cel subţire, ba, ca să fim mai sigure, făceam o gaură în betelie şi petreceam bietul şiret, ca să ţină mai bine. Ce ne trebuia dar’ ac şi aţa!? Nici să le fi văzut în ochi! Nu se pomeniau pe la noi prin pupitre. Eram şi noi în curent cu emanciparea femeilor şi tare încântate de idea Englezoaicelor, care voiau să se împace cu pantaloni; negreşit că noi am fi fost cele dintâi să le imităm. Nu voiam în sfîrşit cu nici un preţ să rămânem femei. Dar’ ce eram noi vinovate?! Cu atât mai puţin profesorii şi profesoarele. Ne făceam datoria cu toţii, aşa era moda; voiam să ne facem femei moderne. Dacă mergeam pe acasă, credeţi că mamele noastre ne depriindeau la viitoarea noastră vieaţă casnică? Doamne fereşte! ziceau să ne odihnim, că vai de noi cât mai învăţăm şi nu era lucru de glumă să între în capul cocoanei sau al jupânesei X., că fetele lor învaţă pe lângă românească, franţuzeşte, nemţeşte, italieneşte, englezeşte, canto, pianul, desemn, pictură etc. Dare-ar bunul Dumnezeu să mai vină la modă şi limba chinezească, pentru ca să se sporească în cele din urmă numărul acelora, care înţeleg, că prea multe învăţături frumoase şi prea puţine bune învăţături li se dau femeilor în zilele noastre. Cum să ese apoi lucrurile bune, după ce ele întră în vieaţa practică!? „1Corespondenţa română..1 Hella. Cum se face aurul. (O nostimă şi adevărată poveste pentru şcoală şi casă). Dspă Enric Zschokke. întocmită de Mugur. (Urmare.) 10 Oamenii vorbesc pe Gheorghiţă de râu. în Dumineca următoare preotul a vestit în biserică pe învăţătorul Gheorghiţă cu Anuţa lui Ştefan morarul ca logodiţi pentru sfânta taină a căsătoriei. Oamenii din Valea-aurului făceau ochi mari şi căscau gura, auzind aceasta, muierile îşi şopotiau fel şi fel de lucruri în urechi, car’ Zăvod eşi mănios din biserică şi se jură că nu-’şi dă pace, până nu va nimici pe mincinosul de morar cu toată casa lui şi pe învăţătorul, şi până nu-’i va scoate din sat şi nu-’i va înfunda în temniţă. Cu toate acestea Gheorghiţă şi Anuţa se cununară la trei săptămâni, şi se făcu o nuntă veselă la moară, în ciuda lui Zăvod. Iar’ după ce seara mirii s’au dus dela moară acasă la Gheorghiţă, Anuţa îşi cuprinse bărbatul în braţe şi zise: „Doamne, cât de fericită sânt. Nici nu-’mi vine a crede, că toate sânt adevărate. Se zice că sânt şi căsătorii nenorocite; dar’ noi nici-când nu vom înceta a ne iubi, nici-când nu s’ar pută întâmpla să dorim a fi despărţiţi, ci vecinie ne vom iubi şi vom fi împreună“. Gheorghiţă răspunse: „Vom fi fericiţi împreună, cât vom trăi pe acest pământ. Dar trebue să punem astăzi trei jurăminte. Şi câţi vreme vom ţină aceste jurăminte, buna înţelegere şi binecuvântarea lui Dumnezeu va fi în căsătoria noastră. De astăzi înainte tu trăeşti pentru mine şi eu trăesc pentru tine. Şi de aceea să jurăm că nu vom tăinui nimic unul dinaintea celuialalt, şi chiar dacă ne vom greşi deodată ceva, trebue să ni-o spunem numaidecât unul altuia. Prin aceasta ne vom feri de multe neînţelegeri şi de multe supărări. Apoi să jurăm că nu vom spune despre daraverile noastre casnice nimărui nimica, nici chiar tatii şi mamii, pentru ca nimenea să nu se poată mesteca în trebile noastre şi să ne facă gâlceavă. Numai aşa vom fi cu desăvîrşire ai noştri, ca şi când nimenea n’ar mai fi în lume. Pe urmă să jurăm că niciodată nu ne vom supăra unul pe altul, nici chiar în glumă. Căci de multe ori din glumă se face serios, şi omul curând se obicinueşte cu ceea ce a făcut câteodată“. Astfel grăi Gheorghiţă, şi amândoi făcură aceste trei jurăminte înaintea lui Dumnezeu. Şi pe când încheiară legătura făcută cu un dulce sărutat, se auzi în uliţă lângă casă un cântec frumos, cântat de multe glasuri. Erau şcolarii şi şcolăriţele lui Gheorghiţă, care au ţinut să-’i facă o bucurie învăţătorului. Iar’ când tinăra păreche s’a sculat în dimineaţa următoare, au văzut o mulţime de bărbaţi, femei şi copii adunaţi înaintea lor, privind şi arătându-şi ceva neobicinuit ce se întâmplase acolo. Gheorghiţă deschise mirat fereastra şi văzu întreaga casă împodobită cu flori şi verdeaţă. Şi aceasta o făcuseră în taina nopţii şi fără sgomot şcolarii şi şcolăriţele lui Gheorghiţă. Chiar şi cei mai mărunţei dintre copii au adus spre sfîrşitul acesta flori de câmp şi din grădină. De când Gestiunea română Şi politica culturală maghiară. (Răspuns la articolui dini Jancso Benedek). V. Cultura maghiară. Dar’ să cercetăm odată care este acea cultură renumită maghiară, care a dat naştere culturii româneşti şi cu ajutorul căreia crede dl Jancsó a pută resolva cestiunea naţionalităţilor. Statul ungar există de aproape o miie de ani. Nu peste mult se va sărba din partea Maghiarilor „Mileniul“, care celelalte popoare vor sta nepăsătoare la o parte; bucurie şi mulţumire nu le va insufla acea sărbare.