Tribuna, noiembrie 1894 (Anul 11, nr. 232-255)

1894-11-01 / nr. 232

Pag. 926 S­i­b­i­i­u, Marţi, TRIBUNA 1/13 Noemvrie 1894 Din Mediaş. (Ovreii. — Jupuitorii. — Receptul lui „Magyar Hirlapu). Faptul că şi pe la noi lumea este trează şi întreabă mereu: „Ce va mai fi?“ — ’i-a întărîtat pe „amicii“ noştri seculari. Prin urmare au hotărît se ne intimideze, se ne chinue.* * * Nu-i chin, când în comunele noastre ni­ se trimit ca notari Ovrei, care nu ştiu limba norodului, şi care nu pot se ne facă, din această causă, decât numai supărări? în Călvaşer, Boarţa, Buia, Şeica-mică, Haşag, Şercaia tot perciunaţi în slujba satului. Ar fi putut se pună în unele locuri Saşi cel puţin, dar’ nici pe ei nu ’i-au pus, pen­­tru­ că îi sărută pe fa­ţă pe ei şi pe din dos le cu pumnul­* * * Nu-i chin când un funcţionar pretor, ca dl Maurer, spune ţeranilor români că ei sânt vrednici numai să li­ se tragă pelea peste cap? Acest funcţionar, care astfel vorbeşte, nu ar aplica receptul cu e­tapa? Acest func­ţionar e capabil se facă dreptate Românului, când este evident, din vorba lui, că-­l ureşte, că ’l-ar despoia de pele? Şi aşa a vorbit el cu Românul din Boz George Mija, om de cinste, faţă fiind şi primarul Johann Eichner, care auzind aşa vorbă a dat şi el din cap. Românul Mija şi încă un gospodar erau acusaţi că n’au făcut opritorile cânilor dela păşune destul de lungi şi cânii ar fi Intrat în teritorul de vânătoare. Dl Mija ’i-a zis: „Bine, bine, die Mau­rer, ce-ai face cu noi Românii e treaba d-tale. Dă-­mi pedeapsa pentru­ ce a stricat cânele meu şi altele nu-’mi mai spune, că n’ai drept să vorbeşti aşa cu mine“. ’I-a pedepsit cu câte 10 fi. şi s’au des­părţit — Românii cu ura în suflet. La acest resultat ajung funcţionarii de azi maghiari. X. Y. Din parlamentul cisleithan. La sfîrşitul şedinţei de la 9 Noemvrie deputaţii Dr. Gessman, Dr. Lueger şi soţii lor de principii au adresat următoarea interpelare ministrului - president principelui Windischgr­ätz: „Guvernul bulgar a publicat, imediat după căderea fostului ministru-president Stambulov, date autentice despre legături corupătoare, ce acesta întreţinea cu o mare parte a presei europene. Fiecare patriot austriac a trebuit se constate ruşinându-se cu acest prilegiu, că în lista ziarelor, sub­venţionate, adecă mituite de cătră mi­nistrul Stambulov, ziarele austriace ocupă, durere­­ un loc de frunte. Printre aceste ziare figurează la locul prim „Neue Freie Presse““, care a căpătat subvenţie anuală de câte 12.000 franci în timp de şese ani, aşadar, a primit în total 72.000 franci ca mituire din partea guvernului bulgar. „Subscrişii ştiu foarte bine, că faptul de a fi primit o gazetă bani de mituire nu se poate urmări nici în sensul legii de presă, nici în vigoare codicelui penal, ci că o astfel de faptă este supusă numai judecăţii despre moralitate­a opiniunii publice. Subscrişii cred deasemenea a avă voe să se pronunţe, că în caşul present judecata tuturor oameni­lor cinstiţi din toate partidele va fi cu desă­­vîrşire deopotrivă, şi că de­sigur în toate ta­berele politice se consideră ca o faptă necin­stită şi ca una care în anumite împregiurări are şi caracter periculos statului, când cineva primeşte deja un guvern străin bani de mi­tuire. „Dacă dar’, precum am zis, după legile penale existente nu se poate pune la cale ni­mic în contra unui astfel de cas ne mai auzit de corupţiune, totuşi li­ se pare subscrişilor, că ar fi nimerit a lua unele măsuri administra­tive, care, deşi nu pot să prefacă corupţia în neîntemplată şi a pedepsi cele întâmplate, to­tuşi ar fi menite a stăvili poate cel puţin pe viitor, sau măcar a îngreuna repeţirea astor­­fel de caşuri ruşinoase, admoniându-se res­pectivii. „Subscrişii îşi permit deci a aduce aminte, că ziarul „Neue Pr­eie Presse“ a fost adese­ori folosit de cătră resortul de presă al presidenţei ministeriale spre comunicare ofi­cioasă şi că în partea inseratelor a acestui ziar apar regulat publicaţiuni oficiale, adecă, că acestui ziar, care stă în solda unui gu­vern străin, se dau bani de ai contribuabi­lilor. Care persoane anume din redacţia zia­rului au luat din aceşti bani de mituire, nu se poate constata, dar­ se poate admite, că editorii ziarului, domnii Adolf Werthner, Dr. Eduard Bacher şi Moritz Bene­dikt, direct sau indirect erau părtaşi. Domnii aceştia sânt însă membri ai reuniunii de zia­rişti şi scriitori din Viena, cu numele de „Con­cordia“. Presidentul acesteia este un func­ţionar al ministerului comun ces. şi reg. al afa­cerilor externe şi al afacerilor Casei împără­teşti, anume I Winternitz. Aşadar, un funcţionar de stat superior austro-ungar şi pe deasupra un membru al ministerului de ex­terne presidează o reuniune, în care se află membri dovediţi, ca unii care au primit bani de mituire de la un guvern străin. „Considerând toate acestea, subscrişii îşi iau voe a adresa întreg ministerului urmă­toarele întrebări: „1. Au de gând oare domnii miniştri de a îngădui şi pe viitor, ca într’un ziar, care în mod vădit stă în serviciile străinătăţii, să publice înştiinţări oficiale, adecă ale auto­rităţilor cesaro-regeşti, pe banii contribua­bililor ? „2. Vede oare guvernul ces. reg. în im­­pregiurarea, că funcţionari de stat activi fi­gurează ca membri ai ziarului „Neue Freie Presse'­, ba pe deoparte îşi şi publică unii ar­­ticoli iscăliţi de ei înşişi, vede el oare într'a­­ceasta o procedură nepermisă după cele con­statate mai sus? Şi are de gând oare a în­drepta aceste stări ?“ Mai urmează încă două puncte, care însă nu sânt aşa de importante. Jidanii deci sânt desvăliţi că au lucrat cu Stambulov împreună. Ce faptă nimerită au săvîrşit depu­taţii antisemiţi, resulta­ţi din următoarele rîn­­duri, cu care perciunaţii de la „Pester Lloyd“ însoţesc telegrama prin care li­ se anunţă in­terpelarea sus pomenită: „Reproducem toate aceste insulte, deoare­ce în urma ur­melor totuşi trebue să fie trecute în protocolul şedinţei. (Ba bine că nu! Ar dori perciunaţii să nu fie trecute; ar plăti chiar scump! R. „Trib.“); nu ştim dacă cei ata­ca­ţ­i (!!) vor crede de cuviinţă a da vr’un răspuns unor astfel de adversari, în ori­ce cas însă şi fără vr’un răspuns fiecare ar şti cât preţ trebue să pună pe astfel de denunţări murdare ale haitei antisemite aşa de bine cunoscute“. Par’că vezi înaintea ta tipuri d’acelea respingătoare, care înşelându-te în modul cel mai perfid, obraznic, el însuşi strigă „Gewalt“ şi te ocăreşte. Ori­ şi-cine dintre cetitorii Cine n’a văzut erou în vieaţa lui, n’are decât să privească la Gogulan când spune poesia: Me’-gl­î Dacia, g’­ăbeşte, Pe gâ’-daci de risipeş te.. Ştiţi cum l i­ se întunecă privirea? Ri­chard inimă de leu n’a privit mai strajnic de­cât priveşte Gogulan la gândacii din Dacia... Un irredentist! Mititica, din poarta grădinii Icoanei, e ciupită de vărsat şi are nişte ochi albi, albi ca doi franci. Ea întinde teierul de lemn şi cere blând, „din întunerec“ acelora „din lu­mină“. Intr’o zi ’i-am dat un ban şi un stru­gur. ’Şi a ridicat ochii albi în sus. ’Mi-a surîs. în vieaţa mea nu voiu uita acest surîs de pe o mască îndurerată cu ochii mari şi orbi. Şi fără să mă gândesc că voiu controla mila oamenilor, m’am aşezat pe o bancă din apropiere. Pe un domn elegant ’l-a împede­­cat mănușile ca să-’i dee. A voit ca să scoată din buzunar, dar’ n’a isbutit... mănușile! Un altul a scos un pumn de argint: ’i-a fost milă, dar’ n’avea schimbat. O milă care nici­odată n’a trecut de 10 centime. A profitat de acei ochi care nu vedeau şi s’a dus uitându-se în­dărăt. Când m’a văzut s’a înroşit. O doamnă s’a luptat cu evantaliul, cu umbreluţa şi cu rochia, şi n’a isbutit să scoată portmoneul. într’un clas 10 din 15 ’i-au dat... Mă sculai să plec, dar’ văzui un mic ştrengar, desculţ şi cu capul gol, care se apropia încet, încet, de cerşitoare. Un mo­ment se opri. Privi cu lăcomie la un coş cu struguri negri, apoi aruncă nişte ochi siniştri asupra cerşitoarei. Mă pitulai după un bos­chet de liliac. Vedeam tot şi nu eram văzut. Ştrengarul stă drept în faţa ei, îi aud­­resuflarea. Deschide gura; dă să vorbească; glasul îi tremură; se opreşte ; se şterge pe frunte... îl aud , abia ’i­ se aude glasul. — Dacă îmi dai cinci parale îţi dau un ban, că mama atât ’mi-a zis să-’ţi dau... Mititica pipăe averea sa, pipăe, şi întinde un „cinci parale“ în vîrful degetelor. Ştren­garul îl ia repede şi îi dă o piuliţă rotundă ca de mărimea unui ban de zece. Cerşitoarea îi zise prelung şi blând: Bodaproste! bodaproste! Mă scol repede. A! micului escroc îi cântăreşte Olteanul un strugur negru. Se văd semnele crimei. Clipeşte des, se uită în toate părţile. Şi tocmai când luă ciorchinul de coadă, îl apuc de ureche, îl string, şi îi zic cu o asprime exagerată în­­tradins: — De unde ai luat banul, hoţ mic!... A tresărit; a scăpat strugurul; a înce­put să tremure; s’a făcut ca hârtia de alb; lacrimile îi curg şi pe un obraz şi pe ce­lalalt.­­Mi­ s’a făcut milă, dar’ totuşi am avut hainia să-’l duc la cerşitoare, ca el, cu mâna lui, să-’i dee ciorchinul de strugur. — Tată, fetiţo, un băiat bun şi milos, îţi dă ţie un strugur cumpărat cu banul lui, pe care ’i­’l-a dat mă-sa fiindcă s’a purtat bine şi ’şi-a învăţat lecţia... Nici­ odată n’am văzut copil plângând mai cu foc pe tăcute. Un suflet bun în acest mic hoţoman de ocasie. ’Mi-a mărturisit că de trei zile se gân­dise să fure.... vezi că de trei săptămâni eşiseră strugurii şi el nu mâncase... (Din „Vieaţa“ nnul 37.) Delavrancea­ noştri a avut vr’odată a face cu Jidani, a dat de­sigur peste asemenea tipuri, din care nu face excepţii nici Weigelsberg Lehel, prieten intim şi frate de cruce (!) cu pehli­vanul parvenit şi Şvabul renegat Wekerle. Reflexiuni. Cetind articolul „D’ale bisericii“ cu data de 20 Oct. a. c. din Mediaş („Tribuna“ nr. 226) deşi ştiu că nu sânt eu cel „dator cu răspunsul“ cum aşteaptă dl din Mediaş, şi cu atât mai puţin chemat, — vin a-’i reflecta, dar’ să nu ’mi­ se fee reflexiunile acestea de „răspuns“ ce d-sa doreşte. Recunosc şi eu şi cine dintre Români n’ar şti, că desbinarea corpului nostru na­ţional în două biserici, „unită şi neunită“ n’ar fi fost şi nu este dezastruos pentru des­­voltarea puterii, de ce mai ales în aceste zile de grea încercare avem lipsă, împărtăş­esc întru toate îngrijirile dlui din Mediaş, chiar şi durerea ce o simte în faţa acestei situaţiuni jalnice, şi fie încredinţat că tot Românul de bine simte întocmai; — dar’ vai! nu e timpul acum, nu chiar acum să deschidem rana aceasta de desbinare, deşi cu nobilul scop de a o vindeca. Trăim — cum trăim — şi în aceasta jalnică desbinare bisericească, dar’ să nu atingem acum susceptibilităţile nici unei părţi. După o muncă uriaşă şi întinsă am ajuns, mulţumită geniului viu românesc, de în privinţa vieţii şi luptelor noastre naţionale nu mai sântem desbinaţi, ei una, toţi Ro­mânii de la Tisa pân’ la Nistru. Puterea acestei uniri se manifestă cu atâta expansiune, încât vrăşmaşul se svîr­­coleşte în a făuri chip şi modru cum să ne slăbească, cum să ne desbine şi pe acest teren; care lumea externă, cultă, liberală şi nepreocupată priveşte spre noi cu simpatia şi încuragiarea ce ne adauge numai dorinţa de a ţină şi mai tare şi mai cu iubire dlaltă la una. Nu e timpul acuma, o nu­ să cer­căm căuşele şi efectele „unirii“ sau „neu­nirii“ noastre bisericeşti, ci avem datorinţa imperioasă de a veghia şi a ne feri, ca nu cumva unirea aceasta frumoasă şi mântui­toare pe terenul sentimentelor şi luptelor na­ţionale să fie ştirbită prin cineva sau ceva. Nu e timpul acuma, o nu! să cercăm care disciplină bisericească e mai mân­tuitoare, ni­­ci ni­ se impune să păstrăm dis­ciplina statorită în atâtea „soboare“ mărite şi naţionale şi prin atâţia „părinţi“ luminaţi şi cu inimă, o disciplină confirmată şi sfinţită prin atât de multe şi groaznice martirii. Nu e timpul să comparăm sublimităţile dogmelor bisericeşti, acum nu! Avem noi dogmă, Credeul nostru, pentru care atâta a răbdat şi au să mai rabde dreptcredincioşii de Români, muncile cele mai groaznice, ce sânt ruşinea veacului în care trăim. Nu este iertat, acum de loc nu, să discutăm, că purcede oare spiritul Sfânt dela Tatăl numai sau şi dela Fiiul, ci să stabilim ce e de făcut în lupta naţională. Nu cerc de care biserică se ţine cl din Mediaş, deşi nu se prea ascunde; văd că e de lege românească, şi-’mi ţin de plăcere a-’l saluta la acest loc. Lăsăm, domnule, deosebirile confesionale şi bisericeşti, lăsămu-le acum, şi să folosim ocasiunea norocoasă, momentul fericit, când neunit şi unit, preot şi mirean, ţinându-se şi unul şi altul de legea sfântă românească, nu caută după confesiunea fratelui seu, ci caută să fie Român deplin, în rărunchi, inimă şi suflet fără „cam“ şi „doară“, şi dacă ’l-a gă­sit astfel îi întinde braţul cuprinzându-­l pe sinul seu la inima sa, în care se unesc în cuget şi în simţiri. îmi iubesc legea, legea mea sfântă şi românească, îmi iubesc ritul oriental şi fără seamăn de frumos şi măreţ, şi mă doare că în această lege şi nu­ sântem desbinaţi. Dar’ îmi iubesc peste toate limba, această co­moară nepreţuită, cu care am întrat în legea sfântă, cu care m’am „lăpădat de satana“ şi prin care m’am „împreunat cu Christos“. Şi azi această comoară e aleşuită, tesaurul acesta îl vreau a răpi dela noi, ca răpindu-’l şi ne­­avându-’l noi, să nu mai fim, că fără limba sa dulce şi frumoasă, şi fără desvoltarea sa firească, liberă şi după toate drepturile ei, Românul nu mai este.............fie „unit“ sau „neunit“. Ni­ s'a pus alternativa de a fi ori a nu fi. Noi vrem să fim! Şi vom fi în ciuda şi mânia tuturor vrăşmaşilor ce-’i avem sau ’i-om avă. Românul, fie „unit“ sau „neunit“ a zis, că vră să fie! Ce frumos, ce fericire că sântem uniţi în aceasta „unit“ şi ne­unit“. N’avem timp mai mult! nu ne este permis a­z­i să aruncăm în această puternică cetate a unirii româneşti săgeţile desbinării confesionale sau sămânţa discordiei. Să ve­ghem cu trezvie, că vrăşmaşul e şiret şi lat ne ură a crea, ca noi înşine să ne neu­­nim. Să nu fie! Nici nu va fi! Veni-va timpul — şi nu e departe — când „unit“ şi „neunit“ uniţi şi bisericeşte vor arăta împlinirea profeţiei: Desta Dei per Romanos, că scris este: Viitor de aur româ­ni­mea are. De eşti preot, on. domnule din Mediaş, mă fac diaconul domniei-tale la slujba ce nea­mului românesc trebue să jertfim, şi-­ţi zic din Liturgicon: Vremea este să facem; şi dacă eşti mirean şi atunci numai aceasta­­ ţi zic: Vremea este să facem. Să facem! Şi Doamne, mult, foarte mult avem să facem, şi când fapta noastră săvîrşită va fi, şi am isprăvit lucrurile aşa, că vrăşmaşul nu va mai avă coarne şi ghiare, ce le-am lăsat noi să crească — nefăcând aceea şi aşa, ce şi cum trebuia să facem, atunci, numai atunci să răsboim contra desbinării şi să ne unim şi în privinţa disciplinei şi a dogmelor. Până atunci să grijim în biserică „unit“ sau „neunit“ ca să nu poată ajunge lupii la oi; şi păstorii năimiţi, care simbriaşi sânt, fie ei cu mitră sau cu punga lui Iuda, vădiţi să fie, şi ca slugi viclene aruncaţi afară, de­parte de noi, în întunerecul cel mai din afară, de unde îşi au încredinţarea de demoralisare şi ucidere. Constantin Lucaciu, preot român. Suntem de acord cu vederile ami­cului nostru C. Lucaciu, şi dacă am publicat articolul din Mediaş, e că nu putem refuza nici unui bun Român ocasia de a cere lămuriri, a discuta o chestie chiar când de altmintreri sunt la ordinea zilei alte chestii mai impor­tante. Exposiţie de vite. Exposiţia de vite arangiată de reu­niunea de agricultură din Caransebeş s’a ţi­nut la 4 Noemvrie amăsurat programului sta­­torit şi publicat mai nainte şi a măsurat deci­sului luat în adunarea generală din 25 Fe­bruarie 1894. Admiţăndu-se la exposiţie deocamdată numai vitele din comunele aparţinătoare cer­cului pretorial Caransebeş, s’au expus 52 capete de vite şi anume: 7 părechi de boi de 3Va—4 ani. 8 vaci de 3—8 ani. 15 vitele de 1—3 ani. 4 vitele sub 1 an. 7 tauri de 1—3 ani. 1 taur de 8 luni. 3 berbeci castraţi din 1893. Vitele numerisate s’au expus în curtea magistratului orăşenesc, unde la orel* 11 în­­făţişându-se şi membrii juriului, ales în şedinţa care a urmat examinării exacte a animalelor, din suma de 200 coroane destinată pentru premiarea vitelor a distribuit următoarele premii: laolaltă 197 coroane, care restul de 3 coroane , s’a restituit cassei reuniunii. Premiul cel dintâiu de 20 coroane ’i-a câştigat taurul de 8 luni de rasă Möllthal al dlui învăţător în Ciuta Virgil Stefaniga, cărui în faţa locului ’i­ s’a şi făcut ofert de cumpă­rare oferindu-’i-se 60 fl. Premiile de 16 coroane le-au obţinut: Ioan Pârvoni din Ciuta pentru 2 tauri de 2 ani de rasă Pinzgau. George Hertila pentru o păreche de boi (Pinzgau) de 4 ani. Filip Müller pentru vitele de rasă Möllthal. Nicolae Cârpan pentru o păreche de boi de rasă Pinzgau de 4 ani. Nicolae Ivaşcu pentru o păreche de boi de rasă Pinzgau. Premiul de 12 coroane­ l-a câştigat Ioan Cucu pentru o păreche de boi de rasă Pinzgau. Premii de câte 10 coroane au câştigat: Friederic Bartholf din Caransebeşul-nou pentru viţelele de rasă Möllthal. Anton Stauber pentru o viţea de rasă Möllthal. Mitra Penciu pentru o păreche de boi Pinzgau. George Andreev­ici pentru 2 vaci (încru­­cire de rasă olandeză şi indigenă). Petru Nemeş pentru o păreche de boi Pinzgau. Toma Ambruş pentru o păreche de boi Pinzgau. Petru Zigriş pentru o păreche de boi Pinzgau. în fine premii de câte 5 coroane au primit: Iova Popovici pentru o păreche de boi. Ioan Rădoiu pentru un june. George Mihaescu pentru o păreche de boi. Afară de concurs ca demne de premiat s’au aflat 2 viţele ale reuniunii şi 3 berbeci castraţi, care s’au distins prin grăsimea lor şi prin lâna cea multă moale şi fină. Asupra acestui din urmă avantagiu al castrării berbecilor s’a atras atenţiunea publi­cului îndemnându-se spre imitare înainte de distribuirea faptică a premiilor, vicepreşedintele reuniunii dl Ioan Bartolomeiu a ţinut înaintea publicului adunat următoarea cuvântare: Onorabil public ! „Societatea de economie rurală din oraşul nostru Caransebeş, înfiinţată înainte cu 25 de ani prin mai mulţi bărbaţi zeloşi, iubitori ai înaintării şi devotaţi binelui comun, trecând şi ea prin diferite peripeţii şi învingând cu succes greutăţile începutului, s’a resolvat de astă-dată a face un pas mai departe în afară şi aşa a decis ţinerea unei expoziţii de vite cornute din Caransebeş şi din ţinut, având a fi premiate acele vite expuse, care fiind de soiu mai nobil se vor arăta ca bine crescute, bine ţinute şi bine îngrijite şi astfel vor co­respunde condiţiunilor de premiare deja pu­blicate. Stimat public! Parcela aceea de pământ, care până ieri-alaltăieri susţinea şi nutria în mod înde­­stulitor o familie cu numeroşii ei membrii, această parcelă deja astăzi are să susţină şi să nu­trească 2 şi 3 familii, pentru­ că este lucru cu­noscut tuturor, că oamenii se înmulţesc ne­contenit, pe când pământul nu creşte, nu se lăţeşte în proporţie cu înmulţirea popora­­ţiunii. Mai departe vin a se lua în conside­rare invenţiunile cele noue şi mari pe toate te­­renele activităţii omeneşti. Aservirea abure­­lui şi a electricităţii a spiritului şi voinţei ome­neşti a produs o revoluţiune formală In toate ramurile economiei şi industriei. Astăzi în ţe­­rile mai înaintate In cultură oamenii ară cu puterea aburului şi a electricităţii. Nu ne este iertat a trece cu vederea nici împregiurarea, că părţi mari ale lumii cu câmpii întinse cu sol virgineu au început a se ocupa cu producerea în masse mari de cerealii şi de vite. Apoi fiind comunicaţiunea pe căile ferate şi cu vapoarele pe ape foarte înlesnită şi eftină, aceste ţeri aduc spre vânzare pro­ductele economiei lor acolo, unde preţurile li se arată mai acceptabile, prin ce a luat naştere o concurenţă foarte primejdioasă, în contra căreia s’a văzut necesitate de a lua măsuri prohibitive până şi guvernele mai mul­tor state. Din cele­ ce­­mi-am permis pe scurt a aduce înainte, se comproabă învederat, că lupta pentru existenţă şi pe terenul economic devine tot mai grea. Faţă cu aceste adevăruri noi nu putem rămână cu mânile în sîn chiar în interesul conservării noastre proprii, ci este datorinţa noastră a tuturor, să ne căutăm căile şi mijloacele, prin cari să putem iniţia şi pe economii noştri de la natură conservativi dar’ vânjoşi şi docili în evantagiele şi cuceririle ştiinţelor economice ale erei celei noue, în care trăim, — să-’i aducem în posiţia aceea, ca să se poată lupta cu concurenţa, ce-’i împresoară din toate părţile şi astfel şi ei să-’şi afle răsplata cruntelor lor osteneli şi muncilor celor grele, să poată trăi şi ei în condiţiuni mai bune şi se rămână cetăţeni folositori în toate direcţiunile, în fine ca pe acei economi, cari satisfăcând referinţelor timpului vor dovedi înaintare în ori­şi­care ram al economiei, să-­i încurag­ăm, îmbărbătăm şi prin premii să le recunoaştem meritul şi osteneala lor. Acestea au fost în trăsături generale ideile conducătoare ale societăţii agronomice din loc, când s’a resolvat punerea la cale a expoziţiei de astăzi împreunate cu premieri. Mijloacele actuale ale societăţii de care dis­pune ea sânt încă modeste şi prin urmare şi resultatul ce-­l aşteaptă de la această între­prindere care numai modest poate fi. Vă rog însă şi cu această pensiune pe toţi, ca să vă grupaţi în giurul societăţii, să arătaţi un interes mai viu pentru promovarea scopurilor ei nobile şi umanitare. Cu deosebire pe economii noştri îi rog, ca cu ocasiunea procurării vitelor de prăsilă, cu ocasiunea producerii nutreţului necesar pentru ele, la instalaţiuni de zidiri economice, la sădirea de grădini cu pomi roditori şoi, să consulte societatea noastră, care la toată ocasiunea le va sta într’ajutor cu experienţele teoretice şi practice ale organelor de spe­cialitate ale ei Sperând, că veţi urma cuvintele m­ele în viitor, vă mulţumesc încă odată pentru par­ticiparea la această exposiţie şi vă poftesc ca D-zeu să vă ţină şi se Vă dee putere în ocupaţiunea grea a d-voastre“. Cu ocasiunea acestei exposiţii membrii reuniunii s’au putut convinge despre frumosul progres, care ’l-au făcut economii noştri pe terenul economiei de vite şi au putut câştiga zel îndoit de a lucra pentru desvoltarea mai departe a acestui ram de economie, ear’ eep- 1premiu de 20 coroane . . . 20 5 1 n16n .... 80 1 7)n12 n­ .... 12 7 n n10n .... 70 3 » 1)5 » .... 15 197 Hr. 231

Next