Tribuna, ianuarie 1895 (Anul 12, nr. 1-24)
1895-01-14 / nr. 11
Anul Xn 0 datorie de împlinit. (..) Prin ucazurile sale fostul ministru de interne a crezut se împedece orice manifestaţiune a partidului nostru naţional. După ce a văzut că în contra ucazului întâiu, noi tot ne-am manifestat imposant prin adunarea naţională de la 28 Noemvrie, a mai dat încă două. S’a ajuns astfel, ca prin ordonanţe minsteriale să se ridice dreptul de intrante pentru milioane de cetăţeni reali ai statului. Un câştig acesta pentru noi, căci desigur, atunci când guvernele au apucat să sfăşie constituţia, sunt pe sfârşite. Volnicia cu care îşi mai lungesc vieaţa, la nici un cas nu va putea să înăbuşe glasul dreptăţii. Ear, prin manifestările noastre poporale, totdeauna glasul dreptăţii a răsunat. Iată de ce nu ne este teamă, că cele trei ucazuri ale răposatului Hieronymic să nimicească vieaţa partidului nostru naţional. Având rădăcini adânci în popor, partidul naţional român numai prin nimicirea totală a poporului român s’ar pută nimici şi el. Decât un partid poporal, trebue să dee într’una semne de vieaţă. Nu e permis să lase o singură ocasie, fără a se manifesta, fără a tinde să-’şi validiteze programul politic. O astfel de ocazie vor fi şi alegerile parţiale, care se vor face la Şiieu, Zlatna şi Panciova. Pretutindeni candidaţi sânt actuali miniştri, care au fost înainte aleşi ca simpli cetăţeni, care acum, că au ajuns cârmuitori ai ţerii, trebue să se supună unei noue alegeri, în toate aceste trei cercuri electorale sânt Români.Toţi, acei Români, care ţin cu scumpătate la cinstea numelui lor, care ţin a se socoti membri devotaţi ai partidului naţional român nu-a i permis să contribue cu voturile lor la alegerea ca deputaţi ai unor miniştri, de la care nimic bun nu avem de aşteptat. Ţinem să accentuăm acest lucru şi să conjurăm pe alegătorii români din amintitele cercuri electorale a sta departe de alegeri cu atât mai osebit, cu cât vedem deja, că foile ungureşti de acum iau ca sigură participarea Românilor la alegeri. Astfel „Magyarország“ dela 24 c. scrie, că „cercul electoral al lui Lukács László este veche proprietate guvernamentală“, dear’ „Budapesti Hírlap“ dela 23 c. vesteşte, că din Panciova a şi sosit la Budapesta o delegaţiune să ofere mandatul de deputat tot lui Daniel Ernő (ajuns ministru)... „în deputaţiu ne sânt representate toate naţionalităţile“. Numita foaie dă chiar numele câtorva Şerbi, Şvabi şi Unguri. Spre cinstea noastră, nu dă numele nici unui Român însă, deşi în cele vre-o douăzeci comune, câte aparţin cercului Panciovei, sânt şi Români. Ca mâne o să cetim, că „patrioţii“ din Şimleu vor merge şi ei să ofere mandatul de deputat tot fostului lor deputat, baronului Bănffy. Ne place a crede însă, că nici un Român nu se va înjosi să facă închinăciuni fostului paşă de la Bistriţa. Tot aşa, sperăm că în toate cele trei cercuri electorale, Românii vor lăsa ca miniştrii să fie aleşi fără a se pute zice, că şi-au ales Românii, majoritatea locuitorilor din acele părţi. Este o datorie sfântă aceasta mai ales acum, după ce guvernanţii maghiari au desvoltat atâta furie întru a nimici partidul nostru naţional, de ale cărui şiruri închegate s’a lovit de atâtea ori. Trebue să se arete, că nici după cele trei ucazuri, rîndurile nu s’au spart, organisaţia nu s’a destrămat, ci toţi ca unul gata sânt a dovedi, că în faţa stăpânirii actuale nu au altă devisă, decât lupta cea mai crâncenă. E în joc cinstea numelui tuturor Românilor. Nemernici ar fi aceia, care pentru interese meschine particulare, ar necinsti numele de Român, ar păta mândrul nostru drapel, ar păcătui contra credinţei mărturisite de toţi Românii: abţinere de la alegeri! FOIŢA „TRIBUNEI.” Ziarul unei femei— Roman — De Octave Feuillet. Tradus de Lucreția Popescu (Urmare). Se înclină foarte adânc, de adio. Mama lui plângea în tăcere. Făcui câțiva paşi spre el şi li întinsei liber mâna. — ’Mi-o prinse și ’mi-o strânse cu putere. „Dumnezeule!“ — zise el încet de tot. Apoi mă privi lung. „Scusă, d-şoara... nu găsesc cuvinte.... inima ’mi-e aşa de plină, spiritul aşa de turburat... atât de iute sânt transportat din adâncimile iadului In raiul Dar’ lasă-me cel puţin să-’ţi dovedesc, ce sincer am fost... ce mult mă tem, a abusa de o emoţie nobilă şi de o erupţie de însufleţire.... Lasă-’ţi vreme să te mai răsgândeşti, te rog pentru asta.... După câteva luni.... după un an de pildă.... dacă mai persişti pe lângă intenţia d-tale, dacă nu te înspăimânţi mai mult ca azi de jertfa d-tale... ei bine, da, atunci o primesc... Dar’ până atunci, dă-’mi voe să te absolvez de orice legătură, să-’ţi redau toată libertatea*. Fiindcă îmi ţinuse mâna Intr’a lui, n’a trebuit să ’i-o mai întind spre sigilarea tratatului nostru, de care doamna de Louvercy părea foarte mulțumită; presupun fiindcă spera — și poate cu drept, — că va avă soartea multor contracte moderne, îi răspunsei simplu: „Cum dorești, domnule, dar’ eu nu mă voiu schimba.. La revedere .. după acestea... căci presupun, că nu mai insiști pe lângă plecarea noastră imediată?... Ne vei acorda o amînare de câteva zile?* Clătină din cap zimbind şi-mi sărută mâna. — Apoi mama lui și eu ne depărtarăm. După ce bunica mea află resultatul acestei convorbiri, declară purtarea dlui de Louvercy de cinstită și corectă. — Și eu gândesc acum, că aş fi regretat, dacă proceda altfel, deşi la început m’am simţit ofensată şi neîndestulită, că se grăbia aşa de puţin, a mă primi şi a-’mi răspunde. îi sânt recunoscătoare pentru hesitarea şi precumpănirea lui, după o meditare mai adâncă simt, că zace mai mult în tot lucru, decât ’mi-a spus el. — Da, fără îndoeală se temea, a face întrebuinţare de un acces provenit dintr’o inspiraţie romantică, ce mai târziu ar pută da loc căinţelor; dar’ se şi sfieşte a primi o inimă rănită, care încă nu e alinată, şi poate nici odată nu ’i se vor vindeca rănile. Căci sânt sigură, că a presupus cel puţin înclinările mele faţă cu dl de Eblis. Nu ’şi-ar pută permite să-’mi ceară o lămurire în această privință, dar’ ori cât de greu îmi va fi. Sentimentiîl meu m’a d vărată. Cu toate acestea mai curând sau mai târziu fiindcă e un bărbat de onoare cu mine.. Da, e o inimă sângerândă, aceea pe care toate acestea e o inimă de foioasâ. Capitolul XIL .5 August, is pe cale ademiu vreau să mă amăgesc. Nu sânt fericită, nu nai pot fi. o fericire prea mă pot consola Totuşi nu mei Am văzut zimbindu-mi mare, prea perfectă, decât să vre-odată, de perderea ei. sânt prada acestui singur gând; vieaţa mea are din nou un scop şi o ţintă; am luat asupra’mi o datorie, prin care va fi umplut, o datorie, care mă atrage. A reînvia un suflet deprimat ’l smulge din desperare, a-’i reda pacea şi cura, a-’l conduce spre devotament, spre el. . . la Dumnezeu, — aceasta e o datorie atracţioasă, seducătoare. Acestea sânt datiile, cărora mă dedic cu drag, care din zi h ki mă vor preocupa mai mult, ca iubirea iei mame faţă de copilul ei bolnav, şi care iu I va lăsa să se căească, pe cel care e obiectul ei De pe acum vede şi Melege, cât şi cu câtă sinceritate Ii pot da unele ’Me spun, celelalte le ghiceşte Ş* pare a fi fericit Dupăcum am presupus, nu ne vom țină de contractul nostru: insistă, este adevărat, I .in lucrul; nu mă opun, dar’ rămân, și el nu si plânge. Cred, că in câteva săptămâni vom face nunta. In sfârsit a trebuit să împărtășim Cecilei și logodnicului ei, marele secret. ’Mi se pare, că dlui de Eblis nu ’i-am spus nici o noutate, zise simplu: „E demn de d-ta fi Căcile din parte-’i după câteva secunde de uimire completă, trecu tntr’o extastare dulce. Vom deveni verişoare, aproape surori: acesta era idealul ei. îşi închipueşte, că prin această căsătorie va deveni şi mai intimă prietnia noastră şi existenţa noastră, aşa zicând se va contopi. In acest punct se înşeală, va rămână cea mai dragă prietenă a mea, dar’ e probabil, că cel puţin o vreme vom trăi despărţite. Descuragiarea totală, ’1 a reţinut pe dl de Louvercy a urma sfatul medicilor, care ’i-au recomandat a petrece un timp In Sud. Acum vrea să trâească. l-ara propus deja să petrecem o iarnă în Nizza, și am observat, că’mi e recunoscător, poate din mai multe motive. Aici Îmi lucheiu ziarul, ca, după cum sper, să nu-’l mai deschid niciodată. Cred, că o femeie, dacă se mărită odată, să nu mai aibă alt confident, afară de bărbatul ei. Rămâi dar’ cu bine, tu visătoare şi pătimaşe Charlotte. (Va urma.) s ’i-o dau, şi I va fi mulţumit Imită, o inimă -o ofer, dar’ cu olată s, emu Ngolul acesteia mă preocupă şi Sibiiu. Sâmbătă 14/26 Ianuarie 1895 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr.,* an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/l an 3 fl. 50 cr., l/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: »/* an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE . Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România, la dnul Carol Schulder în Bucureşti, strada Labirint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a san 15 baai rom O nouă declaraţie a lui Bantty în favorul Jidanilor. Mercuri în 23 Ianuarie s’a presentat în palatul ministrului president o deputăţie a Jidanilor ortodoxi din ţeară, în numele deputaţiunii rabinul din Şimleu Rosenbaum Mózes, a ţinut o vorbire, în carel-a salutat pe prim-ministrul Bănffy, exprimându-şi speranţa că el va sprijini tendenţele Jidanilor ortodoxi de a forma autonomia confesiunii lor bazată pe o organizare proprie. Ministrul-president m i-a răspuns cu termini foarte măgulitori asigurându-i de dragostea şi interesul seu faţă de Jidani: „Eu cunosc bine patriotismul d-voastre — zise ministrul — şi am încredere în acest patriotism, de aceea când vă asigur despre deplina mea bunăvoinţă, vă cer şi contez şi mai departe la sprijinul d-voastre în munca mea anevoioasă îndreptată spre binele Tronului şi al patriei.“ Nouele căi ferate locale în Bucovina, în Bucovina se proiectează construirea unor căi ferate locale. Tratările cu „societatea pe acţii pentru construirea căilor ferate locale din Bucovina“ sunt aduse aproape la capăt. Dieta ţerii a acordat o subvenţie de 500 000 fl. pentru acest scop, care fondul religionar gr.or. va contribui probabil cu suma de un milion florini v. a. Aducându-se sacrificii atât de mari din fonduri publice, poporul e îndreptăţit a cere, ca cel puţin acum să fie considerate trebuinţele reale ale ţerii şi nu câştigul unor societăţi de speculaţiune sau interesul câtorva proprietari mari. Mai multe deputaţiuni s’au presentat presidentului şi mareşalului ţerii, cerând activarea liniilor: Hliboca—Sirete, Vijniţa—Nepolocăuţi, Rădăuţi— Straja. Din isvor sigur ştim, că mai mulţi deputaţi din grupul român sprijinesc un alt plan. Sântem curioşi, cine va reeşi învingător: interesul comun, sau egoismul câtorva. Vom reveni. Presa străină, despre situaţia din Ungaria. „ Münchener Neueste Nachrichten“ de la 15 ianuarie publică o corespondenţă din Viena, din care extragem următoarele pasagii interesante: „Vecinii spre Răsărit ai Austro-Ungariei sânt Rusia şi România. Nimeni nu crede că Rusia ar fi părăsit tendenţele «ale îndreptate spre strîmtorile mării dela Bosfor, şi nimeni nu crede că am sta nepăsători faţă cu aceste insuinţe. Ni-se impune a zădărnici îndeplinirea acestor insuinţe până la o vreme când faptul acesta nu ar mai ai primejdie pentru noi, sau dacă nu oferiem zădărnici, trebue să căutăm nişte împregiurări, care vor micşora pe cât se poate primejdia întâmplării. Care din aceste două căi vom apuca în momentul decisiv — care momentul acesta nu noi îl vom alege, ci partea agresivă: Rusia — poate hotărî numai constelaţia europeană în acea vreme. Pentru a pute însă peste tot a ne spune şi noi vorba, trebue să fim pregătiţi atât privitor la armata cât şi la politica noastră. Nu mai e aşa depărtat terminul, pentru care principele Bismark a propoveduit o nouă regulare a chestiunii orientale. „în cazul unei astfel de regulări va fi de mare importanţă să avem România pe partea noastră. Fapt e însă, că disposiţia spiritelor la România demult e sto îndrepta® în măsură vehementă contra noastrâ şi anume din ciuta situaţiei în care se află Românii Ungariei. Nu se foloseşte absolut nimic când se scriein frumoşii articoli de ziare, că toate acestea sânt operat rublelor ruseşti şi că camarila vieneză cea rai care caute, a slăbi partidul liberal în Budapesta, îmbărbătează pe agitatori. Un lucru e sigur: Românii sânt nemulţumiţi cu pretenţiunile ce li se pun în numele ideii de stat naţional maghiar. De sigur ei merg prea departe în o p o s i ţ ia lor, apucând căi neconstituţionale. (Se vede că autorul articolului tot nu este în clar cu mişcările naţionale române, ci le atribue un caracter pe care nu-’l au. Red. „Trib.“) Dar’ oare Maghiarii nu s’au avântat şi ei mai departe decât trebuia faţă cu Românii? Aceiaşi Maghiari care sânt cât se poate de sgârciţi în jertfele lor pentru întreagă monarchia — şi partidul independist găseşte chiar şi aceste jertfe încă prea mari — aceiaşi Maghiari reclamă pentru statul lor mult mai mult. Dacă continuă în această direcţie, desigur vor învrăjbi monarchia cu regatul român în mod ireparabil, vor îngreuna, ba chiar primejdui poziţia dinastiei române. Cea mai mare parte a personalităţilor conducătoare politice din Ungaria este pe deplin luminată în această privinţă, n’au prins Insă până acum curagiu a se împotrivi şoviniştilor şi a declara poporului, că trebue să ţină seamă de împregiurări că cu toată vitejia lui, nu poate să se încăiere cu toata lumea şi a face pretenţii la absoluta stăpânire în ţeară, şi că înainte de toate unul din atributele liberalismului e şi respectul pentru convingerile altuia. Greşelile ce au comis Wekerle şi Szilágyi In acţiunea lor religionară, şi din care cea mai mare era lipsa în apărarea autorităţii coroanei, greşelile care au pricinuit căderea ministerului, sânt de regretat şi pentru cuvântul că tocmai aceşti doi bărbaţi ar fi putut avă putere să facă o astel de mărturie faţă cu poporul lor. Deoarece ei acuma, cel puţin deocamdată nu sânt posibili la cârmă, partidului liberal şi-ar incumba sub altă conducere, a regula şi raporturile faţă cu naţionalităţile — înspre mai mare bine al Maghiarilor în?“..... „Politik“ din Praga, scrie în numărul seu dela 22 Ianuarie între altele: „Lozinca baronului Bănffy, pe când era fişpan, glâsuia: „Nici o concesiune na-ţionalităţilor“ şi el se şi purta astfel. Acuma însă totuşi s’a hotărît a face o concesiune, lăsând ca ministerul de interne să fie condus de altcineva, nu de el, cu scop de a nu brusca pe deputaţii nemaghiari Dar’ aceasta de tot foarte puţin. Şi declaraţiunile lui făcute în discursul program nu sânt de loc menite a mulţumi. A se provoca simplu la legea naţionalităţilor din 1868, nu ajunge. Legea aceasta există de mai mult decât de un sfert de veac, totuşi nici un minister maghiar nu s’a simţit îm pedecat a se purta voiniceşte şi brutal cu n aţionalităţile n e tu a g h i a r e. De altfel „marele* Wekerle numai acum nu demult a declarat că legea aceasta nu se poate aplica, dar’ bar. Bănffy îşi propune a merge pe vâgaşul, pe unde a umblat Wekerle. Atitudinea deputaţilor nemaghiari din partidul liberal e de neînţeles şi încrederea ce o acordă noului guvern va fi desigur înşelată în modul cel mai josnic. Noul minister însă şi el se amăgeşte crezând că atrăgând pe partea sa pe aceşti deputaţi, va face să dispară chestiunea naţionalităţilor. Oamenii de stat cei mai de frunte ai Maghiarilor adeseori au scos la iveală că de la resolvirea norocoasă a acestei chestiuni de pu de tot viitorul statului ungar. Aşa spre pildă Eötvös a accentuat cu cea mai mare stăruinţă, că nu există ţeară, unde chestiunea naţionalităţilor ar avă influenţă mai generală şi mai hotârîtoare asupra stărilor lăuntrice ca în Ungaria, iar nobilul Széchényi adresa următoarea admonestare conaţionalilor sei: „Nu vă lăsaţi a vă răpi de exagerări şi nu cereţi de la alţii lucrul contra căruia ar trebui să se răsvrâtească simţământul vostru naţional şi demnitatea voastră de om, dacă vi s’ar cere să faceţi voi!“ Durere că cuvinte şi admonieri de acestea au fost rostite în vânt. Maghiarii credeau resolvată chestiunea naţionalităţilor prin volnicii şi acum câţiva ani ministrul de culte Trefort declarase înaintea alegătorilor sei ca o „cucerire“, că representanţii naţionalităţilor au fost alungaţi din dieta de la Budapesta. Aşadar pe un nonsens a aştepta dela Bănffy şi acoliţii sei o resolvare a chestiunii naţionalităţilor, măcar numai pe jumătate Indestulitoare şi dreaptă*. Nr. 11 Discursul dlui V- A. Urechii Rostit în şedinta dela 9 Decemvrie a Senatului român. (Urmare). Mai iată şi alt extras: „ Magyarország “ România şi agitaţiunile valahe. Budapesta, 15 Decemvrie „Discuţiunea răspunsului la mesagiu, care decurge în camera română a adus pe tapet chestiunea valahă din Ardeal, făcând pe ministrul de externe al României să se declare în această privinţă, „în declaraţiunea ministrului de externe român vedem un slab resultat al erupţiunilor Berzeviczy-Tisza din delegaţiunea maghiară. După sărbătorescul discurs de deschidere presidial şi după declaraţiunile ministrului de externe comun Kălnoky, după declaraţiunile tiszaiste, falkiste şi ale altor ponderaşi bărbaţi liberali, ne aşteptam ca ministrul de externe austro-ungar să por Crăciunul în temniţă. (Urmare şi fine.) Apoi dă-te. Ca şi piţărăii cu colacul subsuoară, noi cu scumpul permis rîzând, începurăm a eşi pe întrecute afară. Pe la noi piţărăii unde capătă colaci se despart de casă cu cinste „cruce în casă, cruce în masă, rămâi gazdă sănătoasă“, car’ unde nu capătă colaci, acolo’i aruncă un maliţios: „câte fire în măsăriţă“... etc. Eu, om cinstit, cu colacuţul subsuoară n’am putut rămână nerecunoscător, directorului, şii-am zis un graţios „cruce In casă" etc., să ştie şi el că e blagoslovit de Crăciunul românesc, doar’ se va îndura Dumnezeu de dînsul să-’i dee inimă mai bună faţă de suferinţele oamenilor. La uşa temniţei schiaună odată cerberuşul în clopoţel şi charonul deschide uşa, noi ne legitimăm ca permisele, şi Intrăm în temniţi. „Unde‘s?“ strigară d-soarele Raţiu. „Colea“, le arătai şi sburau rotondele de pe domnişoare ca nişte aripi uriaşe, „drag unchiul“ în dreapta, „drag unchiul“ în stânga, şi pocniau obrajii „unchiului“ Patiţa de sărutări ca nucile sparte în pumni. Eu nu-’mi aduc aminte pe care l-am prins ori care m’a prins mai nainte, atâta ştiu, că între braţele lor am ajuns în salonul de primire, o cameră scundă, în care toţi întrebau şi nici unul nu răspundea la întrebare, par’că toţi ne înecam, aşa ne sutrediam, şi