Tribuna, ianuarie 1895 (Anul 12, nr. 1-24)

1895-01-17 / nr. 13

Anul în ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V* an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl- 50 cr-, V* an 7 fl- 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: Vi an 10 franci, Va an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr . a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România, la dnul Carol Schulder în București, strada Labirint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Trei ani istorici. __ Un răspuns istoric la un articol politic. — II. După răsboiul crime­ic Austria se afla într’o situaţie diplomatică foarte grea; car’ Cavour, care reuşise să între în con­gresul dela Paris, puse aici chestiunea Italiei şi, mulţumit de succesele sale pro­­tegiate de Anglia şi Francia, putea acum săr zică: nous sommes ă cheval, adecă ne-am urcat în şea! Bismark ştia din gura lui Napoleon III, din Aprile 1857, că în Italia va fi răsboiut şi îşi intocmi sfaturile sale influente în sens anti-aus­­triac, pentru­ că ştia că după Cavour va întră şi ţeara lui într’o acţiune similă. Napoleon III, Cavour şi Bismark au scos Austria din Italia şi din Germania. Ra­­deczky murise în 1858 şi, declarându-se în 1859 răsboiul, în Italia stetea în fața generalilor Camrobert, Mac-Mahon, Niel un Gyulai! Crâncena luptă dela Solferino conduse la preliminariile de pace dela Villafranca și la pacea dela Zürich (10 Noemvrie 1859). Lombardia era perdută cătră Sardinia... Sistemul, care condusese la astfel de perderi şi care sdruncinase enorm finan­­cele statului, trebuia să fie abolit. Maies­tatea Sa „înmulţi“ prin membrii extra­ordinari Reichsrath-ul, care-­şi ţinu apoi în 31 Maiu 1860 întăia şedinţă. A c e a s t­a-i a doua „ anchetă “, despre care vorbeşte articolul „ Dreptăţii“ dela 5/17 Ianuarie, glăsuind precum urmează: „O altă anchetă cu bărbaţi de Încredere, dar’ In altă formă, în alte îm­pregiurări, a fost cea dela anul 1860. După caderea de la Solferino (1859), în confusiunea ce cuprinsese spiritele de sus până jos, Monarchul Francisc Iosif dimisionându-l şi ministerul căruia îi de­duse cea mai deplină încredere şi putere, prin care (Numai prin el??!! G. R. D.) apoi a fost dus la catastrofă, acum a aflat de bine a chema pe cei mai distinşi bărbaţi ai po­poarelor sale, pentru a-’i consulta asupra si­­tuaţiunii. Consiliul seu de stat de atunci constă din 15 membri, sub president archi­­ducelui Rainer, dar’ era aproape numai o unealtă a ministerului absolutistic omnipotent. Deci Monarchul ’l-a întărit cu bărbaţi de în­credere 45, chemaţi de prin toate părţile monarchiei. Dintre Români au fost chemaţi: Episcopul Şaguna, din Transilvania, An­drei Mocsonyi, din Bănat şi părţile un­­gurene; Mar’ Nicolau bar. Bet­rin­o, din Bu­covina. „Aceşti prea demni bărbaţi ai noştri s’au purtat bine de minune, măcar că nu în­tru toate urmau aceeaşi direcţiune, dar’ ple­dau toţi cu asemenea zel şi energie pentru interesele Românilor. Mocsonyi special, în şedinţă publică (Bine­înţeles! Ca şi ceialalţi! G. R. D.) s’a încercat a desvolta un sistem politic pentru monarchia habsburgică, prin care pe temeiuri democratice, în mod practic se poate executa programul bărbaţilor de în­credere români de la 25 Februarie 1849, cu ţeri de coroană (Kronlănder) naţionale, con­centrate şi representate ca atari în Viena, pentru care cutezată idee dînsul din tabera representanţilor maghiari (unul ca unul aris­tocraţi rafinaţi) la moment a fost timbrat de „garibaldian“, ceea­ ce pe atunci denota: per­fid şi trădător. *) „După discuţiuni lungi şi de multe­ ori înfocate, în 20 de şedinţe plenare şi multe comisiuni, resultatul a fost că toate casele şi propunerile democratice naţionale au fost respinse cu mare majoritate precum după calitatea elementelor decizătoare nici că se putea altfel. Adoptată res­pective recomandată Monarchului a fost „basa dreptului istoric*1, adecă organisarea monar­­chiei astfel, ca ea să rămână domeniul celor­­ce prin secolii barbari ai întunerecului s’au ştiut avânta prin forţă fisică, prin minciună şi înşelăciune în fruntea ţerilor şi popoarelor; dar­ monarchul primind această basâ, prin diploma din Octomvrie 1860 a încercat a o îndulci întru câtva pentru bie­tele popoare şi naţionalităţi sub­jugate“. „De această diplomă şi din activitatea prudentă a celor trei bărbaţi români de în­credere, activitate desvoltată mai ales afară din şedinţe prin audienţe particulare, au ră­sărit la dieta din Transilvania de la 1863—5, cu autonomia destul de precară a acestei ţeri, şi cu recunoaşterea naţiunii române în ea ca factor îndreptăţit al ei; 2) metropolia ortodoxă cu autonomia ei bisericească, şco­lară şi fundaţională“. Textul acesta este mai obiectiv, deşi denotă şi el lipsa de precisiune şi­­ este, prin recunoaşterea urmă­rilor fericite, o dovadă în con­tra tesei generale, a cărei moti­vare se încearcă în articolul ce-­l discutăm. Dar, fiind vorba de atitudinea lui Șaguna, care, se pare, trebue să fie acusat, devine și el neclar sau ten­dențios, nu pot ști sigur cum. De ar fi fost ori de ar fi voit să fie clar, au­torul nu ar fi putut să arunce o umbră asupra unui nume, care, ori­ce s’ar zice, este o glorie română. Şi ar fi putut să fie clar, pentru­ că şi lui, ca şi ori­cui, protocoalele stenografice ale Reichsrath­­ului înmulţit dela 1860 ne stau cu multă uşurinţă la disposiţie. Voiu spune deci şi eu cum s’au pe­trecut discuţiunile, care (în şedinţa VII, dela 24 Septemvrie 1860)­­i-au atras lui Andreiu Mocsonyi porecla de „garibal­dian­“ şi anume din partea lui Mail­áth care a zis, că dl Mocsonyi „se află, poate inconştient, pe terenul Garibaldi, fiind penrntr­u principiul de normalitate şi în contra dreptului istoric“ şi s-a asociat la părerea influentului cardinal Rauscher, care zisese că Austria „este în străinătate singura pavăză a dreptului istoric şi acest drept trebue să fie validitat şi în monar­chie “ şi a mai spus că principiul naţional cu toate consecvenţele sale numai socialismul îl poate în­trupa ! Dar e — şi Strossmayer, naţionalul episcop croat, a zis (în şedinţa XVIII, de la 25 Septemvrie 1860) o vorbă aspră. El a numit teoria lui Mocsonyi o „di­recţie şi doctrină absurdă“, îndulcind acest cuvânt, prin exprimarea convingerii că Mo­csonyi a representat „o causă în sine bună şi dreaptă prin expresii poate in­corecte“. Teoria lui Mocsonyi este tocmai cea de la 1849. Un succes la 1860 era ex­clus deja prin caracterul oamenilor, care alcătuiau Reichsrath-ul înmulţit. Totuşi nu pot suprima impresiunea că, judecând după discursul-program al lui Mocsonyi (ţinut în şedinţa XVII, dela 24 Septemvrie 1860) lămurirea ei nu făcuse în de­curs de peste zece ani nici un pro­gres serios. Cusurul petiţiilor dela 1849 este lipsa de propuneri destul de clare, de desvoltate, de concrete, de minuţioase, basate pe studii serioase; același cusur — ar fi trebuit să lipsească la 1860, dacă era ca el să obțină cel puțin o mai mare atențiune. Mocsonyi accentua în discursul său mai întâiu „unitatea imperiului“ și „prin­cipiul monarchic“ , care în loc de dreptul istoric ceru­să se considere „interesul ac­tual“, care este al naţionalităţii; îşi ex­primă apoi „părerea, că pentru recâşti­­garea încrederii generale şi pentru pro­movarea egală a binelui tuturor popoa­relor din Austria este necesară o schimbare a sistemului de până acum şi o înlocuire a lui cu in­­stituţiuni democratice autonome (volksthümliche Selbstverwaltungs-Institu­tionen). El vorbi, ca explicare a sen­sului principiului său, de naţionalitatea comunei, cercului, ţeri­lor, între care el da ca pildă Voivodina şi Banatul, pe care le representa. Totuşi el zise în urmă: „De altfel eu sânt departe de a avă presump­ţiunea, se indic eu forma, felul, modul, în care s’ar pută mijloci autonomia pen­tru­ ca ea se corăspundă unităţii statului“. Cu această proprie mărturisire Mo­csonyi ab zicea la impunerea unui plan şi lăsa şi el guvernului — se vadă el ce-o fi de făcut. I­ s’au făcut apoi critici, ’i­ s’a zis „garibaldian“ şi „socialist“, dar’ el nu a mai încercat o desfăşurare şi mai clară a vederilor susţinute şi de el. La 1860, după o epocă de absolu­tismul cel mai intolerant şi în faţa unei majorităţi conduse de mari boeri maghiari şi boemi, iarăş era o fatalitate istorică ca Mocsonyi să se expună unui eşec complet. Şaguna a vorbit o zi înainte de închiderea Reichsrath-ului, două zile după Mocsonyi (în şedinţa XIX, de la 26 Septemvrie 1860). El, care la 1849 se convinsese, că modificarea radicală cerută de principiul naţional dus la ultima li­mită, permisă care-’i, în caşul nostru, rea­litatea cătră Tron şi cătră integritatea imperiului, nu o poate obţină, de astă-dată nu s’a mai expus şi el obiecţiei de „garibaldian“ şi „socialist“ ; el nu „a voit să discute relativ la viitorul monarchiei nici o chestie prin­cipială“, el s’a pus pe temeiul voinţii cunoscute a monarchului din rescriptul dela 19 Aprilie 1860, prin care — re­­luându-se principiul care triumfase şi la 4 Martie 1849, al autonomiei ţerilor cu limite istorice — se puneau în perspec­tivă dietele ţerilor şi a făcut propu­neri, fără de care, zise el, „nu se poate obţină“ bunăstarea internă şi pu­terea externă a monarchiei. Principiul Şagu­na nu s’a legat cu nimic;practic el a cerut lucruri, pe care autorul arti­colului din „ Dreptatea nu le ştie ori le-a uitat când îi aruncă obiecţia de slu­gărnicie, dar­ pentru care alţii, spre pildă biograful lui Şaguna, N. Popea (Biografia, pag. 268 ş. m. d.) îl laudă. Acestea sânt: 1. Unitatea monarchiei cu atributele, pe care M. Sa le va hotărî. 2. Publicareii de corespunzătoare cons­tituţii asupra autonomiei singuraticelor ţeri. 1. Egala îndreptăţire a tuturor na­ţiunilor şi validitatea limbilor lor la toate autorităţile. 4- Egala îndreptăţire a religiunilor creştine intreolaltă şi faţă cu statul. p. Reîntoarcerea fondurilor bisericeşti şcolare şi altor pioase fondaţiuni cătră re­­presentanţa respectivelor biserici. 6. Asigurarea institutelor confesionale de invi­ţământ cu privire la caracterul lor confesional şi la limbă. 7. Sprijinirea loială şi din visteria sta­tului a scopurilor bisericeşti şi şcolare ale religiunilor creştine. 8. Promovarea ştiinţelor, industriei, şi a tuturor romilor de meserie şi câştig şi li­bertatea presei în limitele legilor. p. Hotărîrea dării de păment după ra­porturile reale locale. 10. Aplicarea de bărbaţi capabili din sinul tuturor religiunilor şi naţiunilor creştine nu numai în ţerile de coroană, cărora ei aparţin ci şi la autoritatea centrală. Epoca dela 1860 încoace ne-a adus reînvierea metropoliei autonome, dieta Ardealului cu legile ei etc. — tot creaţiuni în care Şaguna a avut un rol succes şi totdeodată atât de bine cunoscut, încât mă pot abţine dela zugrăvirea lui. Ace­ste consecvenţe şi ale „anchetei“ din 1860 sânt de altfel recunoscute şi de autorul „ Dreptăţii “. Este drept, că „ancheta“ de la 1860 a avut consecvenţe favorabile şi pentru crearea dualismului. Despre aceasta voiu vorbi însă în al treilea articol. Aici voesc să mai discut o singură chestiune, relativă tot la Şaguva şi domnii maghiari, cătră care se pretinde— în nota „Dreptăţii“ — că el era aşa cu sfieală, slugărnicie. Unul dintre aceşti domni era şi M­a­i­­lătl­, în şedinţa V. de la 21 iunie 1860 Mailătl susţinu — în contra lui Stross­­mayer — că „după convingerea sa în­­ Ungaria istoricește, politicește și i­legal numai limba maghiară este în­drept**1’** * Qo 0*r*'•'»*» —--------A,- J-- ---------------------------------------­tul vorbi atunci despre egala îndreptățire și zise lămurit și hotărît, că „trebue să declare de o aberaţie afir­marea, că sub sceptrul Austriei s’ar mai afla vre-o naţiune, care de dragul altei naţiuni ar fi gata să-’şi jertfească naţionali­tatea, limba şi în general existenţa politică“. Cuvântul de „renegat“, cuprins în discursul seu, şi pe care ’i-’l arunca de sigur lui Mailăth, este o dovadă de ce sfioase saluturi era şi Şaguna capabil­ în resumat: Andreiu Mocsonyi nu renunţase încă la ţeri autonome cu limite etnografice, Şaguna admi­sese politica guvernului şi era pentru ţeri autonome cu limite istorice şi cu egala îndreptăţire a naţiunilor din e­l­e. Deosebirea este, ce e drept, colosală, dar’ care istoric obiectiv ar putea să-’i facă lui Şaguna din atitudinea sa o crimă, când cu a lui Mocsonyi — s’ar fi depărtat de Tron şi guvern şi ar fi riscat, tocmai atunci, foarte mult ? El s’a potrivit unui sistem admisibil, şi aplicarea lui ulterioară a dovedit că era şi sincer gândit acest sistem admis şi de el. Sânt momente, în care un bun ofert este de preferit unei neşovăitoare accentuări fără şanse de reuşită a unui ideal politic. Un astfel de moment a fost anul 1860. Andreiu Mocsonyi a desvoltat un ideal, Şaguna a fost poli­ticianul real. Eu zic: avem motive să fim mulţumiţi cu amândoi represen­­tanţii români d­in Reichsrath-ul de la 1860. Aş fi dorit deci, ca şi istoricul „Dreptăţii“ să fie obiectiv, precum am fost eu la contemplarea activităţii lor şi — ce-’i al chesanului să-’i dee chesarului­ G. Bogdan-Duicoi. Post script. P. S. S. episcopul N. Popea ne-ar obliga la o profundă recunoş­tinţă, dacă ar continua cu publicarea me­morialului lui Şaguna şi actelor acestuia. După apariţiunea lui s’ar putea decide, cred, definitiv asupra unei chestii, pe care dl V. Babeş a pus-o relativ la Şa­guna într’o lucrare a sa cetită în Aca­demia română la 19 Martie 1882 , nu se poate a­z­i decide dacă Şaguna la 1860 a „esu­at, gravitând“ spre aristocraţi şi feudali, cum zice dl Babeş. Eu nu cred — quia absurdum. Cred ce-ai dovedit evident şi pentru aceasta voiam să­cret: că şi Însuşi dl V. Babeş — şi D-sa este, probabil, la redacţia „Dreptăţii“ mai acre­ditat decât mine — a trebuit să recu­noască, că şi punctul de vedere al lui Şaguna nu era greşit. Dl Babeş zise (Analele academiei române, seria II., to­mul IV, p. 364): „Şaguna — lung timp eşită, gravitănd (? G. B. D.) tot spre acea parte şi — mie ’mi-a rămas în memorie neşterse încercările sale acuşi serioase, acuşi glumeţe, — de a convingere pe Mocsonyi, că pentru monarchie şi chiar pentru români, sistema antică, ari­stocratică — patrimonială, sau patriarchală, cu câte­va corecturi moderne, ar fi cea mai bună; în cele din urmă (Aş! G. B. D.) nsă tactul seu şi inteligenţa sa tot­­l-au separat de cătră acea grupă şi dînsul in şedinţa a XIX cea din 26 Sept. 1860, fără a se decide expres pentru vre-una din sistemele propuse, a for­mulat în 10 puncte postulatele speciali pentru Români, postulate ce teoreticamente sar pute admite în ori­care sistemă«. Din partea dlui Babeş la adresa lui Şaguna şi atâta — e de­ ajuns! Mai ales că totuşi şi d-sa se vede silit a mărtu­risi (tot acolo, pag. 387), că „Şaguna este şi va rămâne mare în isto­ria bisericei noastre şi a lupte­lor noastre naţionale“. Ce mai are­­ acum de zis autorul cel a­n­o n­i m al ar­­­­ticolului, al cărui cuprins de altfel este în multe privinţe perfect asemenea cu notiţele dlui V. Babeş scrise în stu­diul citat ? Pentru cei­ ce doresc a pri- I cepe mai adânc ce se petrece azi­­ între noi, eu recomand cetirea acestor notiţe foarte caracteristice; rostul lor este azi mult mai lămurit decât era la 1882, când s’au scris. G. B. D. *) Aici „Dreptatea“ publică şi notiţa urmă­toare : Fie iertatul Bariţiu greşeşte In istoria sa când acest episod îl pune în legătură cu persoana lui Şa­­i­guna. Acesta era In toată privinţa mai reservat şi­­ precaut faţă cu domnii cei mai mari, special faţa cu­­ Maghiari. Sibiiu, Marţi 17/29 Ianuarie 1895 caigtnift mmasmm Nr. 13 Proces de presă. Din Cluj ni­ se scrie, că dl Andreiu Babteş, care-­şi face acolo pedeapsa de patru luni temniţă ordinară, a primit citaţie, ca pe ziua de 6 Martie se se înfăţişeze înaintea Curţii cu juraţi, unde se va pertracta procesul intentat Turzenilor pen­tru adresă de felicitare la Replică, proces, care a fost de două­ ori amînat până acum. Simpatii pentru noi. „11 Giornale", de la 23 Ianuarie, ziar din Roma, scrie, că o adunare a studenţilor universitari din Roma a votat o mulţime de simpatii pentru studenţii români de la universitatea din Cluj. Moţiunea se subscrie şi va fi în curând expedată. Textul ei este urmă­torul : „Studenţii universităţii din Roma, inspi­­­rându-se de principiile de libertate şi de fră­­­ţie, în puterea cărora popoarele au dreptul „de a se constitui ca naţiuni, trimit un afec­tuos salut şi călduroasă dorinţă de încura­­­ajare generoşilor studenţi universitari români, „care, inspiraţi de glorioasele tradiţiuni ale „Romei, mamei comune, luptă pentru cuce­rirea libertăţii naţionale în contra poporului „maghiar din Ungaria şi Transilvania, care în „toate chipurile şi cu toate mijloacele caută „să suprime drepturile lor civile şi politice“. Bánffy şi kossuthiştii. Se pare, că o mare destrăbălare există în partidul kos­­suthist: până­ ce deputaţii din Dietă duc războiu crâncen contra lui Bânffy, kossuthiştii din provincie „câştigaţi“ în oare­care chip, merg la alegere alături cu Bânffy. Dovadă urmă­toarele rînduri ce le primim din Ş­i­m­l­e­u. „Astăzi, în 25 Ianuarie, la un apel al primarului oraşului Şimleu s’au adunat în sala teatrului cam 100 de alegători, — cea mai mare parte Jidovi din Şimleu, — şi după­ ce preşedintele partidului independist, advocatul Bartha Endre, a declarat, că de astă-dată partidul seu, — In considerarea meritelor ce Băn­ffy ’şi-a câştigat ca bun Ungur şi pa­triot, dar’ cu deosebire In considerarea, că partidul independist nu voeşte să facă apă sărată acelei persoane, în care Maiestatea Sa ’şi-a pus toată încrederea — nu va paşi cu contra candidat faţă cu Banffy. Bartha a pretins, cu declaraţiunile sale, că „partidul indepen­dist singur din considerarea, că Banffy este persona grata la Cur­tea din Viena nu păşeşte cu contra candidat“, — să se fee la protocol şi se se notifice celora ce afirmă, că partidul său (in­dependist) ar fi partid revoluţionar, Dl Petru Carp şi Drul Bloch. Pri­mim la redacţie scrisoarea lui Dr. Bloch că­tră deputaţii italieni în chestia evreească. Titlul sună Agn­ onorevoli collegia della Ca­mera italiana dei deputaţi. Scrisoarea este scurtă. Actele adause sânt: a) memoriul de la 27 Martie 1894 dat de Jidovii din Bă­­cău regelui Carol şi b) cel din 31 Martie 1894 dat ministrului de interne român de aceeaşi domni; c) memoriul evreesc din Apri­lie 1893 al „uniunii generale a Israeliţilor născuţi în România“, dat regelui, camerelor şi guvernului; d) şi în fine discursul prea vestit al dlui Carp ţinut în camera română la 16 Februarie 1893. Dl Bloch tipăreşte la pa­gina 35 cu cuvinte mai mari decât Carp trasa în care ministrul român spunea, că — Ji­dovi au fost înecaţi în Dunăre! Cu aceleaşi litere, Bloch tipăreşte şi textul final al broşurii sale: „Cu tot discursul acesta al unui ministru român, care, fiind un pro­fund cunoscător al chestiei israe­­lite(!), luptă de ani pentru un tratamant mai uman al coreligionarilor israeliţi, trista pozi­­ţie a lor nu s’a ameliorat de loc, probă in­discutabilă memorandele adresate facto­ilor români competenți“.

Next