Tribuna, ianuarie 1895 (Anul 12, nr. 1-24)

1895-01-15 / nr. 12

Anul XII ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 Urnă 85 er., V« an 2 fl. 50 cr., V2 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: */, an 10 franci, 1/2 an 20 franci, 1 an 40 franci. Sibiiu, Dumineca 15/27 Ianuarie 1895 Nr. 12 Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare In fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr . a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România, la dnul Carol Schulder în Bucureşti, strada Labirint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. —­ Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a sau 15 bani rom Trei ani istorici. — Un răspuns istoric la un articol politic. I I. „Dreptatea“ (Anul II, nr. 5) a pu­blicat sub titlul Anchetele un mare arti­col. Opt coloane abia ’l-au încăput. Dacă articolul ar fi fost mai scurt, de­sigur în el nu ar fi putut să încapă atâta lipsă de cunoştinţa deplină a lucrurilor, asupra cărora stărueşte, câtă — în ade­văr a încăput. Şi cu toate acestea autorul anonim — de ce? — crede că poate vorbi despre (citez): „nişte caşuri, la care doară nime(i) nu se mai gândeşte astăzi, ba, probabil că dintre conducătorii de azi ai Românilor doară nimenea nici nu le cunoaşte bine, măcar că ele, tocmai între împregiurările de azi ale noastre, n’ar trebui perdute din vedere! “ Şi care (citez iarăşi): „sânt şi destul de instructive pentru de a ne orienta asu­pra ultimei anchete şi a importanţei ei“. Eu, prea umilit subscrisul, nu sânt nici măcar unul „dintre conducătorii de azi ai Românilor“, sunt ceva mult mai neimportant decât un conducător, şi to­tuşi sânt atât de îndrăsneţ să cred că am o bună cunoştinţă despre acele an­chete de la 1849, 1860 şi 1867, despre care articolul nesubscris al „ Drept­ăţii“ vor­beşte cu un aer, ca­ şi­ cum autorul lui ar fi auzit în a sa vieaţă şi iarba cum creşte... Şi pentru aceea Îmi exprim sin­cera îndoeală, că anchetele acelea trei ar pută să ne orienteze asupra anchetei ul­time, după care — evit a zice din cale­o, răsărit Montelui Bănffy. Pentru a dovedi, că am drept să hrănesc mai sus mărturisită îndoeală, voiu face şi eu puţină istorie, exprimând însă din capul locului părerea de rău, că obiec­tivitatea, ce l i­ se vede bine istoriei, este violată într’un chip inadmisibil. Întâia „anchetă“ s’a făcut la 1849. Bărbaţii de încredere ai Românilor apă­rură înaintea Maiestăţii Sale şi a miniş­trilor având în inimă şi pe buze un sin­gur principiu: egala Îndreptăţire şi în urma lor o oaste de fantome: fantomele celor­ ce căzuseră şi cădeau încă in lupta cruntă şi grea In contra Maghiarilor. Articolul „Dreptăţii“ expune cursul acestei „anchete“ In modul următor: „A fost la anul 1848, pe când imperiul întreg se afla In flăcările de resboiu şi de răscoale, iar imperiul Habsburgilor era, cara cânta imnul lui Radetzki: „In tabăra aces­tuia“. Atunci Francisc Iosif­­ cel mai sprin­ten dintre fiii archiducelui Francisc Carol, după renunţarea la tron a unchiului seu Fer­dinand şi a tatălui seu, chemat fiind la tron, s’a proclamat şi instalat în Olmu­ţ şi Krem­­si­er de împărat şi rege, care la propunerea ministrului seu contele Stadion sub data 2 Decemvrie a dispus convocarea de „bărbaţi de încredere“ din sinul acelor popoare, care pe timpul tulburărilor generale se dovediseră strict reale şi devotate absolut casei domni­toare şi imperiului. Scopul anchetei era pen­tru de a cunoaşte de-a dreptul, a le vindeca durerile şi a împlini dorinţele lor. „Printre popoarele „reale“ şi „devotate“ dar, totodată mâhnite şi nemulţumite erau — ca şi azi — Românii la locul prim. Deci contele Stadion dintre aceştia a chemat în numele junelui Monarch „bărbaţi de încre­dere“ din Transilvania: pe episcopul Şaguna pe protopopul Popasu şi pe consilierul de contabilitate I. Stoica; din Bucovina, pe Eud. Hormuzachi; din Bănat, pe Petru M­o­c­s­o­n­y­i şi Petru Cer­­m­e­n­a. Aceştia constituindu - se un depu­­taţiune, ca anchetă, şi simţindu-se prea pu­ţini pentru de a împlini cu demnitate o mi­siune atât de gravă, cu ştirea şi consenti­­mentul „guvernului M. Sale“ s’au întregit, mai chiemând — ca representanţi ai dife­ritelor părţi din Transilvania — pe A. Tr. L­a­u­r­i­a­n, pe I. Pop de M­a­c­e­d­o­n­ii, pe V. Ciupe de Dragovilma şi pe Iacob Bologa; din Bucovina, pe Mihaiu Botnar; din Bănat, pe loan şi Lucian M­o­s­o­n­y­i de F­o­e­n, şi pe I. D­o­b­r­a­n; în fine, pentru părţile ungurene, pe atunci ocupate de oştirile maghiare-revoluţionare, deocamdată numai pe locuitorul din Viena, Dr. Const Poruţ; mai târziu, adecă în August, după capitularea de la Vilagoş,­­şi-au mai alăturat, ca trimişi din părţile Aradului şi Oradiei, pe Teodor Şerb şi V. B­a­b­e­ş. „Această anchetă compusă din bărbaţi de încredere ai guvernului împărătesc şi re­presentanţi ai poporului român din toate păr­ţile monarchiei, stetea în raport direct cu ministerul împărătesc,­­ prin ministrul pre­sident principele Schwarzenberg şi prin mi­nistrul de interne C. Stadion, care la urmă, după retragerea acestuia prin înlocuitorul seu Dr. Bach. Faţă cu monarchul ancheta li pre­sentă operatele sale direct acestuia. Observ, că ştiinţele acestea sânt lu­cruri comune tuturora, lucruri ştiute şi că articolul ia abia de aici înainte un ton mai original, prin mirosul, nu anti­­dinastic, dar’ anti-împărătesc ce în mod artificial îl depune în fapte istorice, al căror caracter moral, fără să fie în drept, îl modifică. Articolul continua astfel: „Primul memoriu pe care ancheta de­­putaţiune ’l-a presentat monarchului In audienţa dela 27 Februarie 1849 în corpore în numele şi în interesul tuturor românilor din imperiu, expune pe scurt, în trăsuri mar­cante, devotamentul, credinţa, sacrificiile şi suferinţele, şi statoreşte în 8 puncte postu­latele naţiunei române, postulatele cari după „Supplex Libellus“ dela 1791 şi după pro­­nunciamentul dela 3/15 Maiu 1848 din „Câmpul libertăţii“ de lângă Blaj, formează primul „program general naţional al tuturor românilor de sub stăpânirea habsburgică“, credinţa şi grelele sacrificii ce a adus „cre­dincioasa naţiune română“ pentru tron şi monarchic, care­petiţiunea memorandul, a promis: „O va da în desbatere exactă şi va deslega-o în cel mai scurt timp“. „Al doilea pas, făcut de aceeaşi depu­­taţiune-ancheta, a fost un „memorand cătră minister“ presentat tot in Olmu­ţ, la 5 Martie 1849 principelui Schwarzenberg. In acest memorand deputaţiunea-anchetă a explicat şi motivat mai pe larg petite­le (Pe larg numai unul, punctul 1! G. R. D.) c o t r a m o n a r c h şi a solicitat cu tot dinadinsul luarea în consideraţiune a acelora. „Toate acestea şi cu cele urmate după ele, se pot vedea şi cunoaşte din broţura pu­blicată, pe acel timp, în Viena sub titlul: „Cererile românilor din monarchia austriacă“. (Tipărite cu litere cirile, 40 pagini şi de vânzare şi azi la librăria tipografiei archid­ece­­sane, Sibiiu! G. B. D­­ear, mai complet în publicaţiunea lui A. T. Laurian: „Dis Ro­manen der östereichischen Monarchie“. „Şi au stat la Olmü­tz, după aceea a Viena, consultând, lucrând şi colindând şi stă­ruind pe la uşile celor de la putere „bărbaţii români de încredere... Inse uşile, prin între­­venirea muscalului în Ungaria şi Transilvania şi prin victoriile lui Radeczki In Italia, parcă încetaseră de a se mai deschide, parcită celor din năuntru încăperi­lor nu le mai pasă mult de durerile şi sacrificiile şi de cererile „cre­dincioasei naţiuni române“. Au stat doi ani întregi, care resultatul a fost, că represen­­tanţii celor trei milioane de români au fost mai în­­tâiu (Nu!G. R. D.) prin rescriptul din 18 Iulie 1849, avisaţi la constituţiunea ce se publicase sub 4 Martie 1849 „de nobis sine nobis“, pentru monarchia întreagă şi despre care se zicea că ar cuprinde drepturi şi instituţiuni egale pentru toate popoarele, prin urmare şi pentru români! „La acest înalt rescript deputaţiunea română-anchetă prin „reflexiunile sale din 30/18 Iulie, răspunzând, că prin provocata constituţiune ocurpată, dorinţele juste (Asta era chestia discutată nu definitiv decisă cum o ia autorul­ G. R. D.) şi g­r­a­v a m­i­­nele românilor n’au fost consi­derate de loc (De loc? — nu-’i drept! G. R. D.) şi că ele nu sânt deslegate, şi a continuat activitatea, punând în mişcare pe­­tiţiuni, solicitări de prin toate părţile. La urmă ancheta chiamă întru ajutor pe Avram Iancu, şi aruncându-’l In cumpănă cu toate meritele şi cu toată valoarea sa, a exoperat că acest erou a şi fost primit la curtea imperială din Viena în audienţă specială, apoi, cu întreagă deputaţiunea română la ministrul de atunci, bar. Bach. S’au ales cu multe şi frumoase promisiuni (Relativ la ce? G. R. D.) cami insă, ca şi toate cele de mai nainte au rămas întru atâta ba încă mai rău, căci a urmat conflictul lui Iancu cu poliţia, pentru refu­­şirea decoraţiunii ce l i­ se acordase, declarând că nu o va primi mai nainte de a se fi re­­solvat pe seama naţiunii sale satisfacţiunea, drepturile şi favorurile ce­­i­ se puseră în vedere pentru credinţa s­a şi pentru sacrificele aduse cu sânge şi avere! “ înainte de a trece la discuţia asu­pra punctului de căpetenie, să arăt cu ce fel de armă luptă anonimul istoric (!) al „ Dreptăţii“. El zice despre constituţia de nobis sine nobis din 4 Martie 1849 „că se zicea că ar cuprinde drepturi şi in­­stituţiuni egale pentru toate popoarele“. Ce cunoscător! Putea d-sa să cetească această constituţiune şi­­ apoi să vor­bească. Atunci ar fi înţeles, că ea fiind o constituţie octrpată, nu se putea să fie decât „de nobis, sine nobis“, că în §. 5 ea decreta în general prin­cipiul de egala îndreptăţire a naţio­nalităţilor, §. 71 o decreta în spe­cial pentru Ungaria, §. 74 în spe­cial pentru Transilvania, a cărei inde­pendenţă faţă cu Ungaria era susţinută, şi în fine §. 123 prevedea posibilitatea modificării acestei constituţii din partea primului „Reichstag“. Constituţia acea­sta ţinuse seamă de proiectul comisiei par­­'18T9,f'pe­ motiv'­,Uâ'face'AllTfi7.Martie seamă de stările reale şi amină re­venirea păcei şi liniştei; constituţiunea ocurpată era mult mai conservatoare şi mai centralistă. Când ea a fost apoi sistată, a fost sistată nu numai pentru noi, ci pentru toate popoarele. Tot atât de puţin exactă şi mult tendenţioasă este şi afirmaţiunea, că „prin intervenirea victoriilor lui Ra­­deczky în Italia par’că încetaseră“ de a să mai deschide (uşile), par’că etc. etc., ca mai sus, în textul „Dreptăţii“, care însăşi a subliniat aceste şire, voind să zică, că pune mult pond pe această mân­dră idee, că ţine mult la ea ca la un făt, vezi Doamne, isteţ. Pentru cunos­cători sublimarea aceasta nu-’i însă su­gestivă. Iată de ce nu poate fi : Românii ’şi-au dat petiţia lor la 25 Februarie — nu 27, cum din eroare de tipar scrie „Dreptatea“. Care era in acest timp situaţia în Italia ? Radeczky purta pe fruntea sa deja din 25 Iulie 1848 laurii victoriei dela Custozza, dela 9 August 1848 până in 12 Martie 1849 moşneagul erou să aflu în am­istiţiu — noi dasem petiţia ! — şi în 23 Martie abia se decide la No­vara soartea Italiei în 1849. Când deci situaţia din Italia putea să impună deo­sebite consideraţiuni, după Custozza ? ceva Înainte de Novara? Când situaţia din Italia ar fi impus Curţii o reticenţă, o reservaţiune mentală, pentru­ ca nu cumva poporul român — care nu apăra numai Tronul, ci se apăra şi pe sine — să nu slăbească din zel, din luptă? Rămân Ruşii. Lu­ders întră în Ar­deal in 2 Februarie 1849, în Ianuarie Windichgrătz ocupase Pesta, la 26 Februarie Ungurii sânt bătuţi la Kápolna. Aici era sigur sfîrşitul. Dar’ ar fi prea frivol să admitem, că o combinaţie în sensul articolului din „ Dreptatea“ s’a pu­tut face. Care sânt probele celui­ ce o presupune, ori, să o credem ?, se face că o presupune? Nu există nici o probă şi nici anonymus-ul nostru nu dă. Din contră Ruşii erau deja în ţeară şi M. S. dă totuşi în 25 Februarie un răs­­puns, pe care deputaţii noştri ’l-au înţeles în ce­l mai optimist chip, car’ în Martie, ei nu mai sânt sa­tisfăcuţi pe deplin.­­ Autorul articolului, cu care mă ocup, are acum cuvîntul. Fiind Român, şi prin urmare şi Roman, îi aduc însă aminte că Tacitus, ruda noastră — fire-ar el şi ma­gistrul nostru ! — a produs cuvîntul sine ira, sine studio! încă o observare mai am de făcut aici, şi ea este cel mai tare argument. Observ că textul constituţiei de la 4 Martie era gata deja în 25 Ianuarie 1849, când Schwar­zenberg îl depusese în mâni­le M. Sale. în 10 Februarie M. Sa ’i-1 remise aprobându-’l cu mici mo­dificări mai mult stilistice. (Vezi Hei­fer­­, Geschichte Oesterreich’s vom Ausgange des Wiener Oktober — Auf­standes, voi. IV., 2, pag. 464 și 465). S’ar fi putut deci ca răspunsul M. Sale din 25 Februarie să fi cuprins o aprobare şi a punctu­lui prim din petiţia română, când M. Sa aprobase cu două săp­tămâni mai nainte o constituţie cu alt sistem?! Până aici am combătut, am negat ce-au zis alţii. Să afirmăm acum, să arătăm de ce trebuia, de ce era o expli­cabilă fatalitate istorică ca petiţiunea de la 25 Februarie 1849 să nu fie satisfăcută în toată întregimea sa. Să ne întrebăm deci — şi aşa ne aflăm la partea de căpetenie a discuţiei asupra „anchetei“ din 1849 — care este cuprinsul petiţiei aceleia. Iată-’l: 1. Unirea tuturor Românilor din sta­ule austriace într’o singură fi de sine stătă­toare naţiune, sub sceptrul Austriei, ca intre­­gitoare parte a imperiului, stătătoare în privinţa politică fi bisericească. 3. Deschiderea neîntârziată a unui con­gres general al întregei naţiuni în scopul con­stituirii sale, în deosebi : a) pentru alegerea unui cap naţional, care va fi întoi­it de M. Sa, dela care va privii şi titlul corespunzător; b) pentru alegerea unui consiliu de ad­­m­inistraţiune sub numirea unui „Senat-rro­­mân“ ; c) pentru administrarea comunelor şi dis­trictelor ; d) pentru organizarea intrucţiei şi pen­tru înfiinţarea institutelor de educaţie. 4. Introducerea limbii naţionale în toate afacerile referitoare la Români. 5. O adunare generală a întregei na­ţiuni, pe fiecare an, pentru desbaterea intere­selor naţionale. 5. Reprezentarea naţiunei române, după numirul sufletelor, în parlamentul genera­l al Austriei. 7. Naţiunea română cere să aibă un representant în guvernul imperial, pentru apă­rarea intereselor naţionale. 8. Ma­iestatea Sa şi binevoească a purta de a A încolo titlul de „Mare Duce al Româ­nii­or“, într’un memoriu din 5 Martie 1849, dat ministerului şi subscris, în nu­mele deputaţiunei, numai de Şa­guna, tocmai primul punct este de­clarat drept cel mai important (der wich­tigste) ; memoriul din 5 Martie explică că independenţa cerută în acel punct „nu se poate altfel pricepe decât cu privire la administraţiunea internă şi faţă cu ce­lelalte naţiuni“ (erklären dass wir diese Selbstständigkeit nicht anderes verstehen, als in Betreff der inneren Administra­tion und gegenüber den übrigen Natio­nen). Singurul temei, pe care se spri­­jinea această cerere era acela al egalei îndreptăţiri, pe care şi M. Sa o procla­mase în manifestul dela 2 Dec. 1848; acest principiu excludea supremaţia ori­cărei naţiuni asupra altei naţiuni, nici o naţiune nu­mai să pute să fie subordo­nată alteia —­explicau bărbaţii de încre­dere ai Românilor; şi pentru­ ca naţiunea română să fie bine asigurată de ori­ce viitoare exploatare în favorul alteia, se cerea constituirea ei într’un corp naţio­nal şi să protesta mai ales în contra exempţiunei, care susţinea cu­ crea în favorul Saşilor şi Şerbilor fun­dul reg­iu şi voivodina. De acest punct prim, la care Şa­guna şi cu el toţi ceilalţi deputaţi ţi­neau şi după publicarea constituţiei din 4 Martie, ministerul nu voea să auză. Principiul, din care el răsăria: princi­piul de naţionalitate, dus până la ultima sa consecvenţă, produsese în toate păr­ţile apariţiuni îngrijitoare pentru guvern. Slovenii, Rutenii, Sârbii, Românii, Slo­vacii etc. cereau abandonarea delimitărilor istorice. Publicistul sud-slav Ostrozinski făcuse un plan, care-și mai asemenea cu programul nostru, istoricul nord-slav Pa­­lacky scria altul. Așa în imperiu, în afară, în Italia şi Germania acelaş prin­cipiu ridica pericole, care ameninţau pu­terea externă a monarchiei. în 28 Mar­tie 1849 parlamentul din Frankfurt ale­sese deja pe împăratul Germaniei şi ofe­rise coroana imperială a regelui Prusiei, care dieta prusiană întrunită in 26 Fe­bruarie voia să recomande primirea ace­stei coroane­­ în acelaş parlament să vorbise şi despre disolvarea Aus­triei prin principiul de naţionalitate şi se cerea din unele părţi (stânga) sprijinirea Maghiarilor, Polonilor şi Italienilor. Isto­ricul Waitz, deşi conservator, se asociase şi el la aceste vederi. (K. K/Upfel, Ge­schichte der deutschen Einheitsbestrebun­gen, I. 74). Este o orbire regretabilă a nu pri­cepe, că în mijlocul atâtor apariţiuni, mai mult ori mai puţin serioase, tinărul îm­părat Francisc Iosif şi svetnicul seu Schwarzenberg trebuia să caute mijloace de a consolida monarchia. *■ n 1 1­1 gramul seu care spunea: „Existenţa (Fort­bestand) Austriei, ca unitate de stat, este o necesitate germană şi europeană“. Aus­tria şi Germania erau din acest moment două imperii, a căror desvoltare se des­­părţia pe deplin, în 4 Februarie 1849, 20 de zile înainte de petiţia română, acelaş ministru se pronunţase într’o notă cătră „ministerul imperial“ din Frank­furt contra unităţii germane, care reclama pe seama sa şi ţerile germane­­austriace şi propunea, vorbind cam ne­bulos, o federaţiune de state germane, în care Austria să între cu toate provin­ciile sale, şi cu cele negermane. Schwar­zenberg voia, ca Austria să rămână pre­dominantă şi in Germania, o situaţie care ar fi ridicat şi pe Germanii Austriei faţă cu popoarale negermane din Austria, pre­cum arată Beust, prietin bun cu Schwar­­berg, în memoriile sale (f. 125 şi alte pagini). De aceste idei şi tendenţe se lo­viră „petitele“ noastre, vorba autorului din „Dreptatea aceste împregiurări explică pentru­ ce Schwarzenberg şi mi­niştrii sei colegi, Stadion şi Bach voiau pace in ţeară, pentru­ ca să poată în­tări şi situaţiunea externă a mo­narchiei. „Betiţele“ noastre a căror perfectă resolvare în sensul petiţiei române ar fi cerut mult timp şi studii, ar fi năs­cut t­â r g­u e­­­i ori compromisuri groaie, ar fi răscolit toată monarchia, erau în cea mai deplină contrazicere cu postulatele situaţiei gene­rale şi, asta nu trebue uitat, cu sanc­ţiunea pragmatică, o lege de care cei adunaţi în Frankfurt rîdeau, dar’ care în Austria a fost şi este încă privită ca irevocabilă. De aceea , nu s’a putut înt­plini „cel mai principal“ punct al peti­ţiei: constituirea unei naţiuni române cu limite etnografice şi în frunte cu un se naţional; de aceea s’a căutat a se di egala îndreptăţire — însă între limitele is­torice ale ţerilor! Dar’ mai este ceva. Articolul, de sigur venit din afar nu din redacţia „ Dreptăţii“, presenteaz chestiunea ca­ şi­ cum în răspunsu­rile Maiestăţii Sale şi ale minii

Next