Tribuna, ianuarie 1895 (Anul 12, nr. 1-24)

1895-01-15 / nr. 12

Pag. 46 Sib­­i­u, Duminecă, TRIBUNA 15/27 Ianuarie 1895 trilor s’ar fi promis satisfacerea tuturor dorinţelor din petiţiunea dela 25 Februarie 1849. Aceasta este o încercare de a crea legende istorice. Până la proba contrară, eu afirm că în nici un act nu există nici o urmă de o promisiune categorică. Din contră, în actele, care ne sunt puse la dispoziţie, prin publicarea lor, eu am găsit o serie de foarte lămurite î­m­­potriviri din partea guvernului, despre care, prin urmare, nu se poate zice că nu a avertisat de cu vreme pe bărbaţii no­ştri, că în faţa primului punct şi a con­­secvenţelor lui, el trebue să zică: non possumus. Iată care sânt şi aceste fapte: Şaguna susţinea şi el cu avînt idea constituirii monarchiei în teritorii autonome cu limite etnografice. „Dar’ crede-mă, domnul meu“, scria el din Olmü­tz, în 3/15 Martie 1849 cătră ban­cherul vienez Zenobie H. C. Pop (A. Popea Memorialul, p. 280), „că mie cu atâta mai tare îmi vine să mă mir şi să mă întreb, că oare este cu putinţă, ca dorinţele po­porului aceluia, care dela început prin de­curgere de veacuri întregi ,şi-a păstrat ne­vătămată credinţa sa cătră Monarchul seu, care prin unii fii ai sei apără şi păzeşte gra­niţele monarchiei, cu alţii compune vr’o 5 regimente mobile, car’ pe ceialalţi şi-’i ri­dică până la unul, şi repezindu-’i în flacăra focului de răsboiu, se uită cu răceală la pă­­raiele de sânge, care curg pentru susţinerea Tr­nului împărătesc, în nădejde, că printr’în­­sul se vor scăpa de jugul străin — care e, zic, cu putinţă ca dorinţele acestui popor, care după însăşi opinia publică sânt destul de moderate şi înţelepte, fără de a fi bă­gate în seamă, să se arunce numai la o parte şi el nemângâiat se rămână punând sub ju­gul străinului în timpul libertăţii tuturor po­poarelor? Nu, aceasta nu e voea lui Dum­nezeu, dar­ nici a Monarchului nostru, care vrea binele tuturor“. Aceste cuvinte erau scrise ca răs­­puns la o scrisoare din 1/13 Martie, în care Pop, care vorbise cu Stadion — mi­niştrii se aflau în Viena discutând tocmai constituţia ce avea să se octroeze îi scrisese că „încât să atinge de punctul dintâiu al petiţiei v­ă veţi aduce bine aminte, precum Ex­celenţa Sa a declarat, că acea cerere de­­ocamdată nu se poate împlini“. jl» xxvl -----1- —x—^-----1 la 26 Iunie 1849 s’a zis— ca răspuns la o petiţie subscrisă de Petru Mocsonyi, Cermena şi Dobran — că se pot satis­face numai dorinţe care „se potrivesc cu unitatea monarchiei“; în 18 Iulie 1849 Bacu­ scria lui Şaguna că nu se pot perde din vedere „relaţiunile în­tregului imperiu“, că prin constituţia dela 4 Martie 1849 „punctul de vedere depus în petiţie s’a modificat esenţial“ şi, aducând aminte că Românii numai în unire cu guvernul Austriei pot să-­şi asigure interesele, stăruia ca în popula­­ţiunea română să se propage „noţiuni co­recte despre legătura sa cu monarchia întreagă“. Toate acestea sânt dovezi, că era vorba de principiul viitoarelor alcă­tuiri şi că al nostru era respins. Pentru aceea vedem că Şaguna, înţelegând pre­­ponderanta influenţă a altor interese, des­peră de a mai putea obţine un resultat favorabil pentru toate punctele petiţiei, întors acasă, scrisorile prea optimiste ce-­i sosiau de la naţiune îl dureau, pentru­ că „vedea întrînsele aspiraţiuni, care nu se vor realiza“, precum scria el în Octomvrie 1849 în Memoriul seu şi lui Dobran la Viena, dass die Zeit der zu ertheilenden Resolutionen vorüber ist. (.Popea, Memorial, pag. 364 şi 381). Constituţia de la 4 Martie 1849 a fost în fine sistată şi ea în 31 Decemvrie 1851, stabilindu-se pe temeiul §§. 96—98 din ea numai „Reichsrath“-ul, care avea să fie un stat în chestii de legislaţie. De acest „Reichsrath“ se leagă a doua epocă constituţională a monarchiei noastre, la anul 1860. Eu am căutat să explic adevăra­tele cause pentru care petiţia de la 1849 nu a putut fi admisă de guvern ca rea­­lizabilă în toate punctele sale şi cred că am reuşit să arăt că această chestiune este mult mai gravă decât să se poată permite ca printr’o lipsă sans­iene de conştienţiositate ştienţifică să se propage o istorie falsificată. G. Bogdan-Duică. Procesul dlui Dr. V. Lucaciu. Din Sătmar ni se vesteşte, ci procesul de calomnie intentat martirului iubit Dr. V. Lucaciu şi pertradat odată, în urma anulării sentenţei ăntâia, se va pertrada a doua­ oară la 15 Febr. După cât pare, procesul se va face cu mare aparat: acuzaţia va fi susţinută de procurorul ge­neral substitut de la Tabla regească. Saşii din Bistriţa şi Braşov s’au alătu­rat hotărîrii celor din Sibiiu. Este probabil, că în urma agitaţiei tinerilor saşi, adunările de alegători totuşi se vor ţină. Ele vor vorbi de­sigur mai puţin „prudent şi cir­cumspect“ şi mai conform onoarei politice. Guvernul şi kosuthiştii, în şedinţa de la 25 c. a clubului kossuthist din Buda­pesta, deputaţii aparţinători acestui partid au hotărît să nu voteze nici numărul de recruţi honvezi ce se va cere, nici budgetul acestui minister, lucru pe care nu­­l-au făcut până acum. Şi prin aceasta deputaţii kossuthişti vor să arate, că sânt decişi la cea mai crâncenă luptă con­tra lui Bánffy. Nu puţine greutăţi îi vor face kossuth­­iştii guvernului şi prin propunerea de r­e­v­i - ştergerea §-lui 25, la aducerea căruia se fă­cuse aproape revoluţie în Budapesta şi care a şi fost una din căuşele căderii lui Tisza. O durere „patriotică“. Prin discursul seu rostit în şedinţa de la 24 c. a Dieter, mi­nistrul şcoalelor a pricinuit şi o durere „pa­trioţilor“ , a declarat anume, că n­u-­­ şi ia în program şi prefacerea şcoalelor con­fesionale în şcoale de stat, nici va face a treia universitate. Presa maghiară se plânge amar. Dieta Bucovinei şi reforma legii electorale, în toate dietele provinciale din împărăţia Austriei reforma legii electorale preocupă spiritele. Numai în Bucovina e tă­cerea cea mai completa şi in această privinţă. Lucrul e cu atât mai curios, cu cât tocmai în Bucovina actuala lege electorală ar trebui reformată, căci e injustă. Districtele, popo­­raţiunea rurală, nu au o representaţie pro­­porţionată în dietă. Ar fi de datoria depu­­ţilor naţionali de a insista asupra reformării legii în acest punct. Dar, nu e probabil, că un asemenea proiect se va naşte. El ar pe­riclita serios preponderanţa proprietăţii mari, a cărei hegemonie e o dogmă a actualilor politiciani bucovineni, boieri şi vasali. Dacă n’ar fi aşa copleşiţi de rugina câtorva idei fixe, ar trebui să recunoască, că instrâinân­­du-se proprietatea mare din zi în zi tot mai mult, forţa principală a partidului naţional devin districtele. Presa străină despre Bánffy, „National Zeitung“ din Berlin, nr. 32, se ocupă într’un foarte lung articol cu schimbarea ministerială din Ungaria. „Situaţia în Ungaria s’a schimbat în fond.... „Crisa, pornită din palatul imperial dela Viena şi ţesută cu fire tari, a fost, precum reese din cele expuse mai sus, nu numai o isbucnire a disposiţiei sufleteşti momentane, ci ea a urmărit şi urmăreşte un anumit scop politic, care de­loc nu consistă în aceea de a reinstala maghiarismul liberal în vechia sa posiţie. „Situaţia internă a Ungariei este, pe lângă aceasta, foarte favorabilă pentru a se ajunge la ţinta dorită. Lupta din causa le­gilor religionare a scos din fire clerul ungar, care până acum se fălia cu convingerile sale maghiare, îndreptându-se acum contra libera­lismului şi contra maghiarismului înrolat în tabăra liberală; clerul acesta nu va uita aşa curând de multele înfrângeri ce ’i­ s’au adus şi îi va fi duşman liberalismul maghiar. Ală­turi cu clerul stă partea covîrşitoare a aristo­craţiei ungare, car’ că din aceste împregiu­­rări şi naţionalităţile nemaghiare trag curagiu, bine înţeles. Situaţia ce de aici resultă pune coroana în posiţie a se desface de legături prea sfinte ce o legau cătră maghiarismul li­beral, căruia Francisc Iosif adese­ori îi aduse foarte grele jertfe pentru El, personal, şi a insul o astfel de posiţie deasupra parti­delor politice, cum o posede deja demult în Austria, întreprinderea nu e tocmai aşa lesne de realizat, căci odată na­­ţionalităţile în Ungaria ajunse la ordinea zilei, mişcarea lor va de­veni şi mai furtunoasă decât în cea­laltă parte a monarchiei, pe când earâşi împotrivirea Maghiarilor, potrivit tem­peramentului lor, va avă caracter mult mai violent, decât împotrivirea Germanilor în Cis­­lejthj/fliî, Ltîâ " VjY ‘I SWt'r îVâ j ~ întrebare e Insă, dacă şi posiţia în afară a monarchiei habsburgice, în care Ungaria de mai mult de zece ani forma şira spinării, s’ar întări. „Deocamdată, bine­înţeles, nu trebue trase încă conclusiunile extreme din situaţia actuală; desvoltarea de care am amintit, cere timp, dar­ ea e iniţiată şi dacă în ziua de azi liberalismul maghiar mai ţine puterea în mână, totuşi fondul lucrurilor are asemănare cu jocul la teatru, unde după culisele scenei care tocmai se joacă, stau deja acelea ce au se urmeze. La momentul sosit culisele scenei, dintâiu nu trebue decât să fie trase sus şi puse la o parte, şi îndată apare o scenerie cu totul alta“. Discursul dlui V­ A. Urechiă. Rostit în şedinţa de la 9 Decemvrie a Senatului român. (Urmare ţi fine). Presentaţi lumii chestiunea română, în care aţi lucrat şi în care eu cred că trebue să rămâneţi lucrători, dacă voiţi se rămâneţi acolo unde sânteţi, o presentaţi ca o cheş­ ! FOIŢA „TRIBUNEI. Mama. I. ....De ce nu vrei să-­mi spuni şi mie, Dinicule? Nu mai râzi, nu mai vorbeşti ca înainte, şi uite cum ai slăbit. Cum se nu mă îngrijesc şi să nu-’mi fac fel şi fel de gânduri când te văd aşa... — Da nu-’ţi mai face, mamă, nici un gând... îţi spun că n’am nimic — de ce nu mă crezi? — Bine, maică, aşa să fie... Vrii să mai zică ceva, dar’ simţi c’o neacă plânsul, —oftă şi eşl din odaie binişor, cu o evlavioasă sfieală, ca­ şi­ cum s’ar fi păzit să nu strîce somnul unui bolnav iubit. Aşa copil avea Sultana, şi se uită la el ca la Christos. Săracă era dar’ îi făcuse Dumnezeu parte de un băiat şi bun şi fru­mos şi deştept. Când îl vedea dimineaţa ple­când „la lecţii“ — serios, chipeş, gătit „ca cel dintâiu copil de boier“ — rămâne în uşe cu mâna la obraz, privind după el mândră şi fericită, îl urmăria cu gândul pe stradă, îl vedea Intrând prin case mari pe unde neam de neamul ei n’a călcat, îl auzia vorbind cu oameni de seamă, ar mai fi visat ea că Dinu al ei să dee lecţii de clavir la fete de boier!... Se poate, ba se prea poate, ca el să fie îndră­git vr’una din atâtea fete frumoase şi bogate, pe care le învaţă.. şi el e un băiat sfiicios, e în stare să moară şi să nu spună... Asta trebue să fie. Sultana adoarme cu gândul la mireasa fiului seu, în odaia de­ alături Dinu îşi copiază pe curat prima lui composiţie, o „barcazd­ă“, pe care a dedicat-o domnişoarei Elisa Ionescu. Şi gândurile lui pornesc din căsuţa aceasta smerită şi sărăcăcioasă de sub Dealul-Spirii. — In Batiştea e o casă mare, un salon vast cu mobile bogate, — o copilă sveltă fru­moasă, cu ochi albaştri, de o nespusă ele­ganţă în mişcări, se aşează pe pian.... El stă în picioare, — mai mult o priveşte decât o ascultă. Degetele ei moi, delicate, albe ca şi clapele pe care lunecă, pare­ că-­i joacă pe inimă, şi îl gâdile. El o admiră, o adoară în nevinovata blândeţă şi cuminţenie a figurii ei, în atitudinea ei sfântă, în pieptenătura ei simplă, în graţia cu care îşi înclină capul, în cârlionţii blonzi, fini, care fi­tivesc ca o um­bră ceafa rotundă, fruntea netedă ca mar­mora. Din când în când ea îşi ridică spre el privirea de o dulce, visătoare melancolie: pare că îl simte şi îl ceartă cu o drăgălăşe­nie de copil alintat, — el se roşeşte şi îşi pleacă ochii în jos.... Dar­ un sentiment de silă, de umilinţă şi de ruşine aruncă ca un val de întunerec peste fericitele lui gânduri. Intr’o zi Elisa nu putia veni la lecţie, era bolnavă. Doamna Ionescu îl pofti în salon şi îi rugă să-’i cânte ei, să-’i cânte ceva frumos, ceva sentimental, în sfîrşit, ceva care se mişte inima... Dinu nu înţelegea nici vorbele, nici zimbetul nehotărît, nici cău­tătura curioasă, nici aerul neobicinuit de va­­poros pe care îl avea doamna Ionescu în ziua aceea. Se aşeză la pian, şi cântă o mazurcă de Chopin. Doamna Ionescu, în picioare lângă el, îi puse încetişor mâna pe umăr; se pleca spre el, îi căuta privirea şi-­i mul­­ţumia cu un zimbet recunoscător şi melanco­lic. Dinu îi simţia perul pe obraz; respira­rea ei caldă, pasionată îl jena; şi din toată această fiinţă grasă, sângeroasă, se exala un miros de mosc năbuşitor. El înţelese şi se roşi; dar d­in aceeaşi clipă doamna Ionescu îi luă vederea şi răsuflarea... buzele ei ferbinţi 11 sărutau pe ochi, pe gură, cu o pasiune smintită, care sfîrşi prin a îmbăta tinereţa curată şi timidă a lu­i Dinu. A fost un vis iurît, disgustător, oribil. ’I­ se cutremură car­tea de câte­ ori îşi aduce aminte. O, dacă n’ar adora pe Elisa, în vieaţa lui n’ar mai călca tn casa aceea. Acum mereu îl poftesc acolo la masă. Dl Ionescu e un om aşa de bun.... dar’ ea, ea e revol­tătoare. în vorbele ei, în privirea ei păti­maşe, nu toate mişcările ei libere, depravate, era par’că o sete bolnavă şi insolentă de a-’şi afişa căderea şi pasiunea la fiecare mo­ment. Era o tortură pentru Dinu vieaţa aceasta falsă, plină de temeri, de revolte şi de remuşcări. Când se uita în ochii limpezi şi nevinovaţi ai Elisei îi venia să strige, să plângă cu hohot de mustrare, de laşitate şi de ruşine. II Dinu slăbia, slăbia văzând cu ochii. De o săptămână nu mai eşia din casă; avea friguri. în vremea aceasta servitoarea dela doamna Ionescu venia în fiecare zi să în­trebe de el. Sultana o ispiti pe departe. Bănuise ea demult, acum crede că a înțe­les tot. E Duminecă, — o zi caldă de primă­vară. Dinu s’a făcut bine, dar’ e încă slab și nu ese din casă. Sultana se peptenă fru­mos, îşi pune o rochie nouă de cit, şi un testemel curat... „Ce o fi, o fi: capul solu­lui nu se taie“ — îşi face, cruce, şi pleacă ! într’un noroc. O, cum ti batea inima, când s’a văzut în casa m­are şi bogată din Batiştea, — şi nu atât mobilele bogate au impresionat-o de odată, cât tăcerea aceea misterioasă şi se­veră, zidurile reci, şi mai ales idea că în ciasul şi locul acela avea să se hotărască soartea copilului ei. Un foşnet de mătase.... Doamna Ionescu apăm în cadrul uşii... — Eu sânt... mama lui Dinu, bâlbă­ Sultana sastisită, şi dete să-mi sărute mâna. — Aşa? îmi pare bine, ia poftim şezi — cum îi mai e băiatului d-tale? — E bine acum, mulţumesc lui Dum­nezeu, şi să mă iertaţi, dacă am luat îndrăs­­neala să viu­, vedeţi, el e aşa de sfiicios, ar fi în stare se moară şi să nu spună... că noi de... şi dacă am fost nişte oameni nevoieşi... da, el a învăţat şi s’a ales.. nu că-i copilul meu... acum îl cunoaşteţi şi d-voastră... Şi aşa ’mi-a zis, că de ce să nu viu eu ca mamă, să vă spun, dacă el se ruşinează, că poate de... şi domnişoara ’l-o fi iubind, şi eu cred c’ar fi o casă potrivită... — Nu te înţeleg.. Ce vrei să vrei ? (Va urma.) A. Vlahu adi, tiune între d-voastră şi dl Sturdza, între li­berali şi conservatori? Faţă cu asemenea stare de lucruri, eu, din partea Ligei, sânt dator să aduc gu­vernului d-voastre o declaraţiune. Cu atât mai mult vă rog să o ascultaţi, că până azi nu v’am adus nici o dificultate, nici în cele interne, nici în cele externe, în curs de mai mulţi ani. M’am desinteresat, precum vă spuneam ieri, de toate luptele interne, ca să-’m­i consacru la bătrâneţe puterile ce-’mi-au rămas chestiuni naţio­nale, având inima îm­păcată cu mintea. Declaraţiunea mea e că d-voastră rămâ­neţi răspunzători domnilor de la guvern pentru caşul când nu veţi fi desminţit în timp util informaţiile eronate ale con­telui Kălnoky, relative la pretinsul irreden­­tism al Ligei. Dacă asemenea desminţiri nu li-a dat dl ministru de externe sub ori­ce formă, vă priveşte; dacă nu li-a dat în interesul ne­admisibil de partid, Liga îşi va face şi ea da­toria sa, va vesti tuturor acelor cari o com­pun ca să ştie cu cine a rămas ţeara aceasta în chestiunea naţională. Eu nu cred că veţi găsi mulţi din aceia cari constitue majoritatea, cari măcar între 4 ochi, să nu vă zică: dlor miniştri, disci­plinaţi ai voştri sântem, dar, pentru D-zeu, ridicaţi deasupra ţerii acel ponos care este primejdios, respingeţi acea invenţiune pe care au aruncat-o Ungurii acusând ţeara de irre­­dentism, ca se ne facă să ne perdem toată stima ce în trecut şi până astăzi am isbutit să o căpătăm de la statele culte cari regu­lează destinele Europei şi ale lumii. în acest sens lucrează agenţii unguri şi în Italia şi în Francia şi în Englitera, debitând tot felul de minciuni în contra Ligei şi în contra României. Liga, dilor, termin a zice, nu este irre­­dentistă. Ea împreună cu toată ţeara, nu face decât să regrete adânc purtarea duşmănoasă, pe cât de neomenoasă, a guvernului din Budapesta; de aceea cu ţeara întreagă, Liga s’a întristat când a auzit că însuşi marele bărbat de stat, dl Kălnoky a putut da in­­formaţiuni aşa de eronate asupra scopului, asupra lucrării sale. Cu ţeara întreagă Liga a protestat in faţa lumii culte când s’a făcut monstruosul proces dela Cluj; toţi Românii s’au mâhnit de crima Ungurilor când s’au aruncat in temniţă nişte supuşi credincioşi ai Maiestăţii Sale Regelui şi împăratului Austro-Un­grorii»’ „ •------‘ " ~X de a fi Româm. De aceea eu sânt adânc întristat, că atât în mesagiu, cât şi în răspunsul la mesagiu nu aflu nici un cuvânt, măcar o alusiune mângăitoare in chestiunea naţională. Atât mesagiul, cât şi răspunsul la me­sagiu, îşi fac o datorie a pomeni despre moartea prezidentului republicei franceze, despre moartea împăratului Rusiei. Aceste morţi interesează oare pe guvern mai mult decât uciderea a 3 milioane de fraţi de peste munţi. (Aplause). Un jurnal francez, dlor,­eată ce scrie la 4 Decemvrie: „Si comme tout le fait croire, Ies Hon­­grois accusent faussement Ies Roumains Transylv aniens de c here her A deniembrer la monarchic de Saint-Étienne et á s'incor­­porer du e royaume de Rouw mie ; s'il est vrai ' vtc la pleine participation A la vie publique), ainsi que la liberté de l'ecole et de la préssé sont les seules desiderata des pa­triot's roumains, le devoir strict du Roi Carol de Hokeu::ollem et de ses mmistres est de soutenir leurs nationaux persecutes et de demander pour eux un régime plus juste et plus doux. „11 semble nu contraire que le gouveme­­ment roumain alt, de propoi déliberé, sacrifie les in téríts des protestaires au désir qu’il a dt rester en trés bons termei avec VAutriche Hon­­grie. C’est Ih, au point de vue de la politique éxtérieure, un calcul peu génér eux el qui pour­­rait tiai/leurs étre déjoué qu’on ne pensea. Are dreptate jurnalul francez numai în­­tr’aceea, că nu va pută rămână mult timp la putere în România un guvern, ori­cărei par­tide aparţine el, dacă va înceta de a fi com­pus din Români buni! Dar’ ce? Atât în mesagiu, cât mai ales în răspunsul la mesagiu, găsim numai asocia­­rea la regretele pentru moartea preşedintelu republicei franceze, Carnot, şi a morţii împă­ratului tuturor Ruşilor, Alexandru al III-lea dar­ nu trebuia să afle Maiestatea Sa, pu­r răspunsul nostru, că noi unim durerile noaste cu ale fraţilor noştri? Şi că exprimăm spe­ranţa că dreptatea nu este departe pentru aceia, care astăzi zac în temniţele ungureşti ? Dar’ guvernul găseşte că aceasta ar su­păra pe guvernanţii dela Budapesta sau dela Viena ? Apoi tot aşa de delicat se poartă aceia dela Budapesta? D-voastră aţi văzut ce s’a zis de d-voastră chiar în jurnalele d-lor lu­cioase. Aţi uitat cu ce termini aţi fost ăia câţi in delegaţiunea ungurească şi d-voastră şi naţiunea şi chiar tronul nostru? Şi de aceea, cred eu, dlor, că mai bine era să lucrăm precum am lucrat în aceşti tre ani din urmă, şi cu aceeaşi unire să mergea înainte! Aşa cred eu, care represent aci judeţu Covurluiu pentru câteva luni ce au mai ră­mas senatului, aşa cred eu, că uniţi numa vom salva naţiunea. Legenda de la Brateşi tre­bue să ne vină în minte. Un pescar, spune legenda, care ţine, prin munca sa de pescărie doi copii şi pe so­ţia sa, pe vreme de inundaţie, pe vreme­a furtună, mergea cu luntrea sa slabă, făcut, din o coaje de pom, pe apa Brateşului. lun­trea se umplu cu apă şi Petre pescarul est gata să se înece. După mal îl vede nevast lui, şi fără să se mai întrebe dacă nu se va îneca şi ea, se precipită în apă şi valurile duc până la bărbatul seu. El nu se lasă a fi ajutat, ci caută scăpa pe soţia sa ridicându-o peste umerii li să n’o Înece valurile. Dar’ picioarele lui se ar fundă în măr sub greutatea scumpei poveri Amândoi vor să se înece... Acum cei doi copii ai lor, de pe mi­nea scena... Se aruncă şi ei în apă şi ajun la părinţii lor. Muma lor atunci, zice soţului se căutăm să scăpăm pe copii, ei măcar tre­bue să rămână, ei sânt viitorul, noi putem să murim !... Şi ambii copii sânt ridicaţi peste umeri femeii.­­ Dar’ tot mai mult se înfunda In mei pi cioarele pescarului şi acum din această cior­chină umană n’a mai rămas decât o buclă de păr neagră pe deasupra valurilor. Dar’ legenda adaugă, că în acel momen geniul binelui, trecănd pe acolo, ’şi-a î­colă­­tăcit piciorul în buclele copiilor, plutind pi apă, şi geniul binelui a scos la mal întregu strugure omenesc. — N’aţi perit, le zice el, reveniţi la vieaţă, căci aţi fost uniţi în iubire, devotamen­t şi sacrificiu. (Aplause numeroase). Dacă şi noi, dar’, vom înţelege, că este ora sacrificiilor, şi vom lucra uniţi, negreşit c,­ vom înlătura ori­ce primejdie ce ne ameninţă neamul; dacă nu vom urma astfel, atunci d­a­r moartea Ardealului se va pută zice și finit­­ Romániae, cum s’a zis finis Poloniae. Nr. 12

Next