Tribuna, ianuarie 1895 (Anul 12, nr. 1-24)
1895-01-15 / nr. 12
Vin acum la situaţiunea externă, la posiţiunea politică a regatului. Guvernul ne spune că relaţiunile noastre cu străinătatea sunt bune, şi această bunătate consistă, după guvern, în respectarea cu sfinţenie a datoriilor noastre internaţionale. Aceasta priveşte datoriile noastre, căci cum respectă alţii interesele noastre, despre aceea nici nu poate fi vorba. Şi este foarte natural. Eu nu mă pot supăra de cele ce face guvernul în această privinţă, pentru că nu pot cere dela un om decât ceea ce poate da. Nu pot cere dela un om să aibă alt simţământ, decât acela în care a crescut. Dar, ca Român şi ca cetăţean sunt revoltat că interesele noastre se pot nesocoti, cum le nesocoteşte guvernul. Politica guvernului, după mine, se tenumnă în puţine cuvinte: închinăciune în dreapta închinăciune în stânga, închinăciune la toţi, necăruia să-i facă după plac. Drepturile ţerii, interesele ţerii, viitorul ţerii, despre acestea aici vorbă nu poate fi. Caracteristice pentru aceasta, şi dovadă pentru aceasta este că, pentru guvern, nu există chestiune naţională. Dar’, fiindcă chestiunea naţională tot există oricât ar denega guvernul acest lucru, resultă pentru guvern o situaţiune încurcată, care-’l sileşte să se învălue în mantia duplicităţii, care-’l împinge când înainte, când înapoi, într’o continuă şovăire Dl ministru al domeniilor, P. P. Carp: Aşa fac toţi fanarioţii. (Râsete). Dl Dim. Sturdza: Şi d-voastră, reprezentanţii patentaţi ai fanariotismului, nu puteţi face de altfel, fiindcă sfinteţi, după zicătoarea populară, învechiţi în zilele rele. Puteţi rîde. Ceea ce importă este ca ţeara să ştie să rîdeţi de interesele ei cele mai sfinte. Dl ministru al cultelor şi instrucţiuni publice, Take Ionescu: Aşa rîzi şi d-ta de ceea ce fac eu. Dl Dm. Sturdza: Eu n’am rîs niciodată de ceea ce faci domnia-ta. Eu mă întristez de ceea ce faceţi d-voastre, pentru că nu pot rîde de suferinţele şi durerile ţerii. Nu aveţi sentimentul datoriei şi al devotamentului pentru ţeară. ^ «■ Pentru guvern desfiinţarea a trei milioane de Români nu priveşte pe regatul român ci priveşte numai pe Maghiari. Pentru guvern, noi, din regat, avem numai dreptul să simpatisăm cu Românii din Ungaria în mod platonic, cum simpatisează Anglia pentru Bulgari şi Armeni, ba şi mai puţin, căci Anglia scrie cel puţin din când în când note, când maltratările devin prea crude. Guvernul vrea ca noi să tăcem, îngropând sub această tăcere chestiunea naţională. Vorba onoratului primar al capitalei: »să simţim în fundul inimii, dar’ să nu vorbim niciodată, este devisa acestei politici, nebuloasă în aparenţă, dar’ conştiinţă de ţelul ce urmăreşte. Aş dori să ştiu cum se poate afirma mai tare iredentismul, decât a făcut unul din susţinătorii cei mai importanţi ai guvernului! ? în faţa ţerii, aci smeu, leu paraleu, să se crează că sântem cei mai aprinşi naţionalişti, ear’ la momentul când eşti văzut — să fii cu capul pe tipsie, earăşi după o zicătoare bine cunoscută. Miniştrii se miră de ce s’a ridicat chestiunea transilvaniei, cum o numesc dlor, şi atunci când se vorbeşte de chestiunea naţională, pare că-’i pici cu ceară ferbinte. Miniştrii se miră de ce s’a ridicat această chestiune, şi mă ceartă pe mine de modul cum a tratat-o. Certarea oilor îmi e indiferentă, după cum şi cele ce zic eu despre chestiunea naţională le sânt indiferente Dar’ noi numim cu ţeara întreagă chestiunea naţională astfel, nu fiindcă este vorba, ca noi să luăm Transilvania, ci pentru că prin desnaţionalizarea şi maghiarizarea a unei a treia părţi a naţiunii române, se resfrânge chestiunea de resistenţă şi de existenţă şi asupra regatului nostru român. Dl Alexandru Lahovary zicea în anul trecut: „ înţelegeţi cât de mare a fost mirarea »mea, când am văzut că nu numai se ridică »chestiunea Românilor din Transilvania, dar’ »că s’a tratat încă în modul cum s’a tratat«. Dar’ în ce mod trebuia tratată, aceasta nu ne-a spus-o şi nu poate să ne spună, căci d-sa nu vrea să o tratăm de loc. Idealul d-sale este să tăcem şi să ajungem la o aşa împietrire a inimii, încât să zicem cu sânge rece: puţin ne pasă. Nu e vorba, dl ministru se învoeşte ca să zicem cu glas domol: ceea ce fac Maghiarii nu este frumos, nu este uman; dar atât şi mai mult nu. Pentru rest, să lăsăm pe Maghiarii în pace, căci acel rest, adecă maghiarizarea, nu ne priveşte pe noi. Neavând sentimente naţionale, nici chestiune naţională nu există. Că această chestiune este o chestiune politică de întâiul rang pentru naţiunea ne poate pricepe. Dovadă este că dl Lahovary se miră şi acum ca şi mai nainte, că există o chestiune naţională. D-sa şi astăzi ne vorbeşte de Românii din Ungaria ca şi cum ar fi vorba de nenorocirile Hotentoţilor din Africa, sau a Coreanilor din Asia. Nu simte, nu pricepe, nu e cuprins de marea şi radicala deosebire între apăsarea de care sufere cei străini de neamul nostru şi apăsarea sub care gem cei de un sânge cu noi. Dl Alexandru Lahovary a adăugat, pentru a accentuă şi mai bine modul seu de a veda: »că această chestiune este un incident iritant, »asupra căruia nu trebue se insistăm, căci e »vorba numai în trăsuri generale de sistemul »guvernului unguresc de a căuta să desnaţionaliseze pe Românii din Transilvania«. Se poate că chestiunea naţională să irite pe guvern, dar, pentru ţeara întreagă, desnaţionalisarea Românilor din Ungaria, adecă prefacerea lor din Români în Maghiari, e un lucru îngrijitor şi care conţine în sine pericole necalculabile pentru existenţa regatului nostru. Modul cum dl Lahovary tratează această chestiune, revoltă însă simţul onest al oricărui cetăţean onest, conştiincios şi devotat terii şi neamului lui. Politica dlui ministru de externe în această mare chestiune e reprobată de toţi Românii şi aprobată numai de Maghiari. Apoi de ce avem în România un guvern naţional? Ca să fie desaprobat de noi şi aprobat numai de acei care vor să desfiinţeze neamul românesc? Fiindcă chestiunea naţională există, şi fiindcă existenţa ei e palpabilă, car’ guvernul se sileşte să nu o vadă şi să nu audă despre dînsa, de aceea guvernul se agitează intr’o continuă contradicţiune, care’l împinge într’o duplicitate urîcioasă cătră toată lumea, duplicitate cătră noi din ţeară, cătră Românii din Ungaria şi chiar cătră Maghiari, cătră care nu se pot ţine de angagjamentele luate. Lucrul nu e greu de dovedit. Dl Alexandru Lahovary ne zicea în anul trecut: »Această luptă, cu toată buna noastrăvoinţă, cu toată dorinţa şi interesul ce-l avem »se păstrăm, se mirăm chiar relaţiunile de »bună vecinătate cu monarchia Austro-Ungară, »nu poate să nu aibă în inimile şi în spiritele Românilor de aci, un răsunet destul de »puternic, destul de dureros«. Alăturaţi aceste cuvinte de cele ce am citat, sunt acum câteva momente, şi veţi fi loviţi de marea contradicţiune în cele rostite de ministru într’una şi aceeaşi cuvântare. Dar’ să examinăm ultima aserţiune. Va să zică, dacă chestiunea aceasta este aşa de însemnată, incât ea nu poate să nu producă un răsunet foarte puternic, foarte dureros, în inimile noastre, oare atunci nu este o chestiune vitală, o chestiune naţională, şi aşa fiind, putem noi să o scoatem de la ordinea zilei? Nu e ea ardentă? Ne putem oare despărţi de ea, până nu va fi resolvată în interesul şi în favoarea poporului român? Să vedeţi însă, cum ministrul de externe păşeşte înainte din contradicţiune în contradicţiune, şi pică în groapa duplicităţii. Ministrul de externe, Lahovary, zicea tot în anul trecut: »Ideea naţionalităţii noastre e »astăzi în grea încercare dincolo de Carpaţi«. Idea naţionalităţii! Vedeţi ce expresiune diplomatică! Nu naţionalitatea înseşi, ci idea naţionalităţii e în pericol. Când ai cunoştinţa clară despre, un lucru şi expresiunile sunt adoptate după claritatea concepţiunii ce ai. La dl Alexandru Lahovary, nu naţionalitatea înseşi e în pericol dincolo de carpaţi, ci numai idea naţionalităţii. Apoi este oare numai o idee în pericol, când dincolo de Carpaţi toată puterea guvernamentală e pusă în mişcare violentă pentru a preface pe Români în Maghiari ? Şi după ce dl ministru ne zice că această chestiune nu poate să aibă un resunet destul de puternic şi de dureros în inimile noastre; tot d-sa găseşte »că s’a făcut dintr’însa un »obiect de agitaţiune zadarnică şi o armă politică de partid«. Dar’ cum poate să nu ne agiteze această chestiune de vreme ce e atât de mare şi de însemnată pentru noi? Şi mai zice că noi am luat-o, ca să facem o armă de partid? Dacă chestiunea aceasta e atât de mare şi de însemnată, precum o denumeşte însuşi d-sa, întreb: Atunci de ce guvernul nu a luat-o în mână? De ce nu o apără ca o chestiune vitală a ţerii şi a poporului român ? De ce nu a luat-o el în mână ca să nu o ia partidul naţional liberal ? Ce ? Voia ca nimeni să nu o apere? Dar’ şi aciearăşi se contrazice ministrul. Zicea tot d-sa în anul trecut şi bătea din palme? »Bine a făcut Sturdza că a pus »chestiunea românească din Transilvania pe »tapet, căci se depărtează de putere, se face imposibil, căci se pune în ostilitate vădită cu »Ungaria«. Aceasta se reduce la următoara c’ miniştrii Unguri să aibă în Ungaria simţăminte ungureşti Dacă am avă miniştri cu simţămintele româneşti, asemenea lucruri cum se petrec, de sigur nu s’ar întâmpla. Dacă chestiunea naţională depărtează de la putere pe partidul naţional liberal, aşi dori să ştiu cum acest partid face din chestiunea naţională o armă de partid? Atâta minte avem şi noi, aceasta din partidul naţional liberal, cât şi d-nii Lahovary cu al sei, ca să alegem acele arme care ne pot aduce la putere, care nu pe acele care ne depărtează de putere. Dl ministru de externe, Al. Lahovary: Dar’ nu am zis aceasta? Dl Dinu. Sturdza: Aţi zis aceasta şi d-voastră şi foile şi forţele d-voastră. (Sgomot, întreruperi.) Vă rog să nu mă întrerupeţi. Dl vicepreşedinte, I. Ianov: Dior! sânt 5 ore, consult senatul dacă voeşte să prelungească şedinţa. Voci: Da, să continue dl Sturdza. Alte voci: Sese prelungească şedinţa până la 6 ore. — Se pune la vot prelungirea şedinţei, şi se primeşte. Dl Dinu. Sturdza: Vedeţi, dlor! De câte ori împung acolo unde este rana guvernului, de atâta ori ese strigătul de durere. Aşa e! Şi îmi pare rău că e aşa, nu pentru miniştri, ci pentru că e în joc existenţa regatului şi a neamului românesc. Dacă chestiunea naţională consistă tocmai într’un interes vital al ţerii noastre, cum poate cineva din ea să facă o armă, de partid? Dacă e vorbă de armă, chestiunea naţională trebue să fie arma tuturor. Cu atât mai rău pentru aceea tarenii vor să o ia în mână şi să apere interesele naţiunii! Eu cred că unde e o chestiune importantă pentru ţeară, pentru neam, e de datoria noastre, a fiecăruia, să o luăm în mână şi să fim la postul nostru pentru a o apăra. De ce ne numim, de ce suntem oameni politici? Ca să ne vîrîm în momente grele sub masă? Să ne închidem în întunerec? Să negăm pericolele şi suferinţele? Să fim făţarnici cu lumea? Cu noi înşine? C1r aceea care ne au încredinţat interesele lor cele mai scumpe? Nu! De aceea sântem oameni politici ca să pricepem greutăţile, ca să ne uităm în faţa lor, ca se zicem cuvântul nostru franc şi leal, ca se făptuim cu curagiu, cu abnegaţiune de sine, cu devotament nemărginit ca să învingem greutăţile. Altfel nu sântem vrednici să fim nici miniştri, nici representanţi ai ţerii. Altfel nu merităm numele de oameni politici. întrebarea este : există ori nu există chestiune naţională? Şi aş dori aci să iasă la averi unul şi să ne zică: nu există chestiune naţională. Aci să mă contrazică cineva. Dar’ cine îndrăsneşte să o facă ? Cine ar îndrăsni, ştie că s’ar ridica în contra lui o furtună de desaprobare şi de blăstem dela o margine la alta a ţerii. Apoi, dacă nu îndrăsnim se negăm că există chestiunea naţională, cum putem să îndrăsnim să lucrăm în contra ei, şi încă pe furiş, pe ascuns, cu două feţe ? în ce consistă chestiunea naţională? Am zis şi o mai repet, pentru că e bine ca adeverurile să se spună cât de des, să între în mintea, în inime, în cugetul şi în acţiunile fiecăruia, ca astfel minciuna să nu mai poată străbate. Fiecare Român, dela mic până la mare, dela bogat până la sărac, trebue să ştie că chestiunea naţională nu e o chestiune de petrecere, ci e chestiune de datorie, de datoria cea mai mare, cea mai înaltă, cea mai sfântă ce poate să aibă un Român. Se sugrumă dincolo o treime a neamului nostru. Iată chestiunea naţională Această treime a neamului nostru, care se sugrumă, strigă la cer de durere şi de îngrijire ! Ea strigă până la cer: nu se poate. Nu voim să fim sugrumaţi! Voim să rămânem Români. Iată chestiunea naţională. Glasul Românilor în pericol trece peste carpaţi în valea Dunării, şi ne înfiorează pe toţi. Iată chestiunea naţională. Şi noi să ne închidem ochii ? Să ne închidem urechile ? Să ne închidem inimile ? Să ne închidem cugetările. Să devenim o bucată de peatră neînţelegătoare ? Diar, sute de ani a fost poporul român oprimat, asuprit, umilit. După sute de ani a venit secolul al nouăsprezecelea, secolul liberatori, care a ridicat şi clasele sociale şi popoarele, le-a scos din suferinţe şi întunericime, le-a dat vieaţă, şi-a făcut oameni. Şi acum când şi Românii începură a respira aer liber, binefăcător, întăritor, când şi Românii se credeau siguri că vor pută trăi în pace 1 ■ —X rrryf t~»n4-A **£»cnî«*o no P*ni liaruncat peste ei un alt popor pe care-’l socoteam ca frate şi ca amic, pentru că trăia şi vieţuia cu poporul nostru la un loc, în aceeaşi ţeară, s’a ridicat cu mână vrăjmăşească ca să-’l desfiinţeze. Iată chestiunea naţională. Puteţi d-voastre să o înlăturaţi numai cu trase diplomatice? Nu puteţi ! Atunci e de datorie să spuneţi clar Maghiarilor cum stau lucrurile, şi să nu vă mai căsniţi să le daţi pe furişi mână de ajutor, căci aceasta complică numai situaţiunea şi o face încă mai primejdioasă. Cum? Dela întemeiarea acestei coloni de cătră Romani, ea a resistat în contra tuturor încercărilor de a fi desfiinţată. Au trecut secole şi ea a resistat. Au trecut invasiunile barbarilor şi poporul român a rămas în picioare. Au trecut în urmă secoli de lupte crâncene şi poporul român nu s’a înmuiat. Şi când s’a liberat de lanţurile care-’l ţineau încătuşat, şi a întrat şi el în rîndul popoarelor, atunci credeţi că a venit timpul ca să fie îngenunchiat. Credeţi că a venit timpul ca fiecare se ne închidem în întunericul conştiinţii noastre, se amuţim şi să ne mulţumim cu traseu la Gambetta? Apoi, cei care stau la închisoare dincolo, răsleţt de familiile lor, suferind pe nedrept închisoarea ca nişte criminali de rînd; apoi preoţii români duşi la închisoare pe joc, pe arşiţa cea mai mare, două zile, precum a fost dus părintele Lucaciu; apoi zecimile de preoţi, bărbaţi luminaţi, închişi în temniţele criminalilor de la Cluj; oare suferinţele acestora se nu ne mişte până în fundurile cele mai adânci ale sufletelor noastre? Şi să ne mulţumim cu trase fără sens, cu întorsăturile unei diplomaţii neputincioase, pentru că ne este frică fie de parlamentul, fie de guvernul din Budapesta ? ! Parlamentul şi guvernul din Budapesta cred că fac bine ţerii lor! Dar şi noi trebue să lucrăm cum este bine pentru ţeara noastră. Să luăm aminte la împregiurare foarte importantă care se desfăşură în cursul chestiunii naţionale. Se vorbeşte despre usurile parlamentare, amestecul ţerilor în afacerile lor interioare. Nevoile oamenilor, ideile secolului sunt mai mari decât toată datinile, decât toate obiceiurile. Acestea au valoarea lor deplină şi neştirbită, când lucrurile stau în linişte şi ordine dar, când situaţiunile es din calea normală, atunci acele nevoi anormale îşi deschid calea. Astfel stă în circumstanţele de faţă. Un fapt caracteristic există astăzi care, desigur, trebue se pună pe Maghiari pe gânduri. în Viena, bărbaţi însemnaţi ai parlamentului, au adus chestiunea împilării naţionalităţilor din Ungaria în discuţiunea parlamentului. Pe deputaţii din Viena îi mişcă soarta Germanilor din Ungaria. Preşedintele parlamentului a împedecat desvoltarea interpelaţiunii. Puţine zile au trecut şi un deputat din parlamentul vienez a voit să vorbească despre afacerile Italiei. Şi acestui deputat nu ai fost învoit a-şi desvolta interpelarea sa. Aş dori să ştiu care preşedinte al corpurilor noastre legiuitoare ar îndrăsni să ridice cuvântul deputatului sau senatorului care ar vorbi despre chestiunea naţională? Acestea sunt un semn caracteristic şi dovedesc că atunci, când neomenească este purtarea unui popor, nu mai sunt suficiente rîndurile pentru timpuri în care omenia şi simţămintele creştineşti îşi au curs deplin şi neîmpedecat. Cum? Maghiarii cred că ei nu pot să dăinuească cu egala îndreptăţire a tuturor popoarelor din Ungaria. Maghiarii cred că pentru ca să dăinuească ei, trebue să desfiinţeze pe Români. Ear’ noi de aci să nu simţim în această credinţă a Maghiarilor un semn de întrebare cumplită la adresa viitorului nostru, o ameninţare pentru existenţa noastră? Dacă Maghiarii au drept să desfiinţeze pe Români, Românii au dreptul şi datoria se se apere, în aceasta consistă chestiunea naţională. Mai mult, pe noi această chestiune trebue să ne intereseze, căci mulţi Români de dincolo de Carpaţi vin şi se aşează aci în ţeară la noi. Judeţele Ialomiţa, Brăila, Tulcea şi Constanţa, sunt pline de Români din Ungaria. Acolo ei sunt dintre oamenii cei mai muncitori, cei mai harnici, cei mai bogaţi. Pe noi această chestiune trebue să ne intereseze, pentru că poporul de dincolo de munţi, este compus din acea clasă socială, pe care o numim talpa ţerii. Poporul român din Ungaria e compus, mai în toată întregimea lui, de ţerani. Această ţerănime e harnică şi energică, curată şi neamestecată. De aceea ţerănimea este în capul mişcării naţionale. Nici venerabilul Dr. Raţiu, nici respectabilul părinte Lucaciu, nici alţii, întemniţaţi sau afară din temniţă, nu sânt adevăraţi capi ai poporului ■ încuci nmmmul , capul mişcării. Popouinge înainte şi sdrobeşte pe toţi aceia, care nu simţesc cu dîn, cari se încearcă a bate laturile, cari slăbe în încordarea luptei. Se vă dau un exemplu. De ce Românii din Ungaria nu s’ar l cura, că un Român cult și bogat ca Mocsom să-’i conducă în interesele lor? Și ei s’ar l cura, de sigur, de aceasta, dacă Mocsonyi merge pe calea indicată de popor. Dar’ Mocsonyi a fost sdrobit, pentru că a voit : ducă pe Români, pe căi piezişe, la supuner la îngenunchiare, la maghiarisare. Dacă lucrurile stau astfel, poate cinei se înţeleagă că un ministru român a putut zică, precum a zis-o dl Alexandru Lahovar, că chestiunea naţională s’a agitat fără tim în mod inoportun şi fără rost, adăugând înc cu făţărnicie şi nelealitate? Unde e făţărnic şi nelealitatea ? La acei cari vin să vorbeasă şi să făptuească deschis şi pe faţă, sau la ac cari caută să înmormânteze chestiunea naţională, umblând nu numai pe două, ci pe zec căi, care de care mai încurcată? Nu a sosit timpul oportun! Agitarea fără rost! Aşa e! Dar, când va veni timp acela oportun şi cu rost? Când Românii va fi maghiarizaţi? Când nu vor mai exist. Când Maghiarii vor pută constata că sânt, î loc de 7 milioane, 10 milioane? Atunci va timpul oportun ? Atunci agitarea va fi cu rost Să ne răspundă dl Alexandru Lahovary, sau dl Carp ? întrat într’o încurcătură din causa nisincerităţii sale, guvernul nu poate eşi din e. Aceasta e natural. De aceea aţi văzut ce s întâmplat cu studenţii când s’au întrunit î congres la Constanţa. Guvernul mai ântâii li-a dat bilete de liber parcurs, a ordonat sa n’a împedecat primiri oficiale cu »Deşteaptă- Române« de cătră autorităţile municipale di Iaşi, Brăila, Constanţa. La universitatea de Iaşi, studenţii au fost primiţi de profesori , rectorul universităţii în frunte. Când însă stdenţii au voit să vină la Bucureşti să depui o coroană la statua lui Mihaiu-Viteazul, guvernul cu asprime li-a strigat: Aceasta nu poate! în Bucureşti nu puteţi veni! Coroar la statua lui Mihaiu nu puteţi depune! pentru ce guvernul a făcut aceasta? Pentru o să poată zice, unora, noi am înlesnit pe sudenţi, li-am dat tot ajutorul, ’i-am înlesnit toate; altora, şi anume la Pesta, dată, ’i-ai împedecat! întreb: pe cine a servit guvernu Chestiunea naţională românească? Ori chesiunea maghiară? Eu cred că multe desluşi în această privinţă nu trebue. Fiecare om bun simţ va pută să-’şi dee răspunsul. Cu atât mai mult zic acestea, cu cât 1. ministru a zis: »Este mai în pericol astă idea românismului, decât altă-dată!« Vedeţ Pentru guvern idea românismului e în percol, car’ nu românismul însuşi. Aceasta zis-o un al doilea ministru. Şi cu toate acstea, guvernul vrea să stăm cu braţele încrucişate şi să aşteptăm, să luăm o hotărîr când pericolul va fi mai mare, mai imposiv de descurcat. Şi de ce se aşteptăm ? Pentr ca să ni se zică, că sîntem diplomaţi, cu concepţiuni profunde, cu o atitudine fină. Nu numai miniştri au vorbit în sens acesta, dar şi susţinătorii miniştrilor, bărb, cu o posiţiune importantă în stat, cu poţiune importantă oficială, cu posiţiune impotantă ca bărbaţi ai neamului românesc. Maiorescu a zis: »Ca să te poţi amesteca discuţiunea unei certe învrăjbite în calitate guvern, îţi trebue, simţirea, asimilarea, pricperea şi tactul situaţiunii întregi, în fieca moment variabil; şi cum voiţi să le avem cei de aici, în locul celor de dincolo?« Dl Maiorescu este un logician strîns cunoaşte bine şi toate tertipurile logicei. Ai nu este vorba ca noi să avem aceste simi minte în locul celor de dincolo de Carp. Nu! Este vorba că şi cei de dincolo le şi o dovadă că le au este, că se duc cu dro în temniţă, sau se expatriază. E vorbă cî avem şi noi. Le avem şi unii şi alţii. Nu . * 1 1 să zică că pentru că ei le au, noi să nu avem, cum ar vrea dl Maiorescu. Dar’ ce mai avem după dl Maiorescu ? Spune că abie să avem simţire, asimilare, pricepere, t tul situaţiunii. Adevărat să fie că noi avem nevoie de simţire, de asimilare, de cepere, de tactul situaţiunii întregi, ci nu cei de dincolo le au? Dar’ atunci ce fel oameni de stat sântem ? Bărbaţii de stat , datori să cunoască toate chestiunile cari vese ţeara lor; ei trebue să cunoască ales chestiunile ţerilor vecine. Pentru ac chestiuni ar fi neiertat dacă nu ar avăsi rea, asimilarea, priceperea, tactul situaţi întregi şi aceasta în orice moment. Bărt care nu are acestea, nu este om de stat. Maiorescu vorbeşte de chestiunea naţiei cum am vorbi noi cu toţii de chestiunea dagascarului, sau de chestiunea Coreei, de obiceiu nu cetesc ceea ce se petrec despre MEA MAT (Discurs rostit în Senatul Român, şedinţa delaio Dec. 1894.)