Tribuna, noiembrie 1895 (Anul 12, nr. 244-267)

1895-11-26 / nr. 264

Pag. 1056 Sîbimn, Duminecă. E o cunoscută axiomă, că acel popor care are o tinerime viguroasă, pătrunsă de jinduri sublime, de idealuri sănătoase, poate nădăjdui într’un viitor senin. Tinerimea asi­gură trăinicia unui popor, ea este termome­trul prin care se constată temperatura vieții fisiologice şi psichologice a poporului. Trebue deci să ne bucurăm cu toţii, dacă din manifestaţiunile tinerimii de azi vom voi să concludem la aceste adevăruri. Veseli putem privi în viitorul acelui popor, care va avă o tinerime, ca a noastră! O mărturisesc aceasta sincer, şi sunt sigur, că nimenui nu are se-şi servească spre închipuire ci spre în­demnare la muncă intensivă! Dacă ţinem cont de toţi factorii, cari laolaltă constituesc şcoala ce au cultivat şi cultivă tinerimea, ca ea să poată întruni ce­rinţele de mai sus, trebue să scoatem — pentru actualitate— un factor de căpetenie la iveală care a lucrat în linişte şi a produs deşi nu tocmai cu belşug; acest factor este­ activi­tatea î­n „s o ci e t â ţ i l­e n o­a s t r e de lectură“. Societăţile de lectură sunt asociări sau instituţiuni culturale, numite „de lectură“ în­trucât ele prin lectură românească ofer tinerimii prilegiul de a-­şi dobândi cultură românească; cele mai multe nu se numesc însă „literare“, deoare­ce chemarea lor di­rectă nu este de a face literatură, ci de a introduce pe membrii prin lec­tură în literatură românească. So­cietăţile de lectură s’ar pută deci numi lite­rare numai întru cât ele lucră întru susţine­rea, cultivarea şi lăţirea limbii în masele ti­nerimii — între marginile posibile. Şi aceasta este o chemare pe cât de nobilă pe atât de grea! Grea? De ce să fie grea chemarea de a-­şi cultiva limba cea dulce maternă, nu e asta cea mai elementară şi mai firească da­­torinţă a fiecăruia ? Aşa este! Dar’ numai acela, care a plutit în marea străinismului şi îndeosebi în a străinismului odios cum este cel ungar, poate judeca, ce însemnează a-’şi cultiva limba acolo! Căci nu e vorbă de a-’şi cultiva limba numai fiecare pentru sine, ci ea trebue ocurpată şi acelora, cari ştiu numai că le este limbă mamă, dar’ nu o vorbesc, trebue făcute plăcute sunetele şi accentele româneşti şi pentru aceia mulţi, cari au fost lipsiţi de prilegiu de a le cunoaşte. E vorbă deci de conservarea atâtor suflete, de readucerea lor la sinul poporului, a cărui numai cu numele au fost şi ce-i mai greu, de a-’i face şi fo­lositori neamului. Şi aceasta este o nobilă dar’ foarte grea misiune a societăţilor de lec­tură. A înţeles’o aceasta şi duşmanul nostru nesăţios, care vecinie ne pune restricţiuni îna­intării noastre culturale, a înţeles atunci, când a disolvat societatea de lectură „Julia“ din Cluj. Sărmană „Julie“, cum­­şi-a bătut infer­­natul joc de tine, cum a uis pe ruinele tale... măcar de-ar fi crepat de bucurie!! Mulţumită duşmanului deci nu mai avem pe la academiile şi universităţile din patrie decât o societate de lectură (excepţie făcând de cele multe ale gimnasiştilor şi ale teologilor!). Aceasta este societatea „Petru Maior“ din Budapesta. Tipu­l dat, sigur ea a tot pro­gresat de 33 ani în continuu, achitându-se după putinţă de datorinţele sale faţă de neamul româ­nesc, dându-­i an de an tineri conştii, iubitori de neam. De mult timp ea a trăit o vieaţă tăcută fără de a se manifesta în afară, numai tinerii eşiţi din ea şi vraful de procese ver­bale erau dovezile existenţei. Dar t­oată şti­rile, înregistrate de noi cu atâta plăcere des­pre această societate, ne sunt argumente vii, că în vinele ei pulsează sânge îmbelşugat, vi­­eaţă abundantă. Dorul de muncă eae deci din cadrul celor patru ziduri ale societăţii, ese din cadrul vecinic vorbitoarelor procese ver­bale, şi se validitează în publicul lipsit şi el de aer românesc. Ce este causa acestui avânt al tinerimii? Nimic altceva, decât ce mai sus am amintit, că tinerimea este regenerată, că ea o conştie de voinţele sale, prin cari acesta a influenţa asupra vieţii poporului. Am ţinut de datorinţă a safeva acestea pentru­ ca să arătăm publicului tinerimea în culorile frumoasă ce astăzi se presentă. Am făcut-o îndeosebi pentru­ că o parte a acestei tinerimi, cei din Budapesta, a adresat de cu­rând un apel publicului românesc, cerându-ș i ajutorul material pentru înlesnirea muncii. Fie deci articolul nostru un memento publicului nostru românesc. Gh. George Lazar, Disertaţiune cetitat la serata literară ţinută în Cluj la 2 Noemvrie 1898, Je Vaier Mol­do­van, stud. în drept. (Urmare). George Lazar a avut nefericirea comună la toţi bărbaţii mari de a nu fi apreciat în­destul decât numai târziu după moarte. Se putrezise deja crucea modestă de lemn de la mormântul lui, când corniţele Ca­rol Rosetti, fostul lui elev, trecând prin A v r i g, ii ridică un frumos monument de marmură. Se dase uitării până şi memoria lui, ba puţini mai ştiau, că a existat vre­odată un George Lazar, când în anul 1873 un alt re­cunoscător elev al seu, Petru Poenar, îi ri­dică un monument mai neperitor şi decât marmora, când adecă ţinându-­şi discursul de recepţiune în sinul „Societăţii academice ro­mâne“. „Academia­ Română“ şi-a făcut bio­grafia şi apreciarea activităţii lui. Un al treilea elev al lui, Eliade R­ă­­dulescu, cu vre­o 3 decenii înainte, dease­­menea îşi depuse tributul seu de recuno­ştinţă marelui seu dascăl, lăsându-ne date frumoase despre el în foaia sa „Curierul român“. Nu am alt merit, dilor şi doamnelor, de­cât de a fi bătut praful de pe anale şi ziare şi reviste vechi şi de a fi cules şi ordinat datele aceste preţioase, şi nu am altă rugare decât ca ascultând cu pacienţă nepretensiva mea lucrare să vă aduceţi cu pietate aminte de apostolul şi redeşteptătorul Munteniei. George Lazar s’a născut la 1779 la Avrig, un sat lângă Sibiiu, din părinţii Ge­orge şi Maria, cari aveau o mică moşioară liberă. El a fost cel mai mic dintre 5 fraţi, când tatăl rîvna de carte a băiatului ’l-a dat la învăţătură la şcoalele săseşti din Sibiiu. Aici se distinse intr’atâta între colegii lui nemţi, încât a atras atenţiunea baronului Bruckenthal, care l-a luat sub protecţiunea sa. Terminând studiile la Sibiiu, puternicul seu protector îl trimise la Cluj, unde ter­mină cursurile filosofice şi juridice. Dar’ ace­stea nu erau de natură a-ş i potoli setea de ştiinţă şi astfel el merse la Viena, unde as­cultă mai multe cursuri phisico -matematice. Pe vremea aceea Viena fu ocupată de tru­pele franceze şi George Lazar încă s-a re­crutat ca topograf în armata francesă. Lazar făcu aici pradă foarte bună în ale ingineriei, lucru care avea să-­i fie mai târziu spre folos. Eşind din armată, el se dedică cu tot zelul ştiinţelor teologice şi luă doctoratul „sub auspiciis imperatoris“, ceea ce era şi pe atunci ca şi azi nu numai o mare distincţie, ci şi o raritate. Înzestrat astfel cu cunoştinţe şi expe­rienţe vaste, el se întoarse la Sibiiu, unde la 1814 fu chirotonit de diacon şi primi po­stul de catechet la seminarul candidaţilor de preoţie. In curând el fu candidat de episcop în Bănat, metropolitul sârbesc însă, sub a cărui ierarchie sta atunci biserica gr.-or., nu s-a numit sub cuvânt şi pretext, că „Români­lor nu le trebue episcop aşa de învăţat“, şi în locul lui fu numit altul, în Sibiiu îşi inaugurase de fapt Lazar activitatea sa binecuvântată. Ca predicator la biserica din cetate, el începe a propovedui de pe amvon cu cura­giul şi abnegaţiunea proprie numai unui apo­stol. El începe să predice auditorului despre drepturile şi datorinţele cetăţeneşti. Le spuse,­­ în urma jertfelor de bani şi de sânge ce le dau statului, sânt în drept să pretindă de la acesta şi oare­cari drepturi. Să nu uităm însă, că aceste cuvinte le spunea pe la anul 1815, şi să nu ne mirăm că a rosti astfel de vorbe pe acelea vremuri era o cutezanţă ne mai­pomenită dacă, nu chiar o crimă. Efectele publice cele rele nici n’au lipsit. Episcopul s-a provocat ca să nu mai vor­bească în chipul acesta. Caracter firm şi neînvăţat a se căciuli, Lazar va fi replicat ceva prea sincer episcopu­lui, din care causă s’a iscat între ei un conflict serios. Urmarea acestuia a fost, că fu silit să meargă la Braşov. Aci facu cunoştinţă cu logofeteasa Bercaneasca, şi începu să dee in­strucţie copiilor acesteia, ca să-­şi poată asi­gura subsistenţa. în curând apoi trece cu aceştia în Ro­mânia la 1­816, înainte de a continua cu biografia lui, mai departe ţin de trebuinţă se fac în câteva şire un tablou mic al stărilor din România, pe timpul când apare acolo George Lazar. Iată ce scrie el însuşi despre halul în care a aflat el Muntenia. „Când am venit într’acest ales şi de „D-zeu binecuvântat pământ românesc, ca să „sam în grâul cel curat şi fără ne­­„ghină, am aflat în acest pământ o mulţime „de mărăcini, totuşi nu ’mi-a trebuit prea multă „osteneală de a-’i pută curăţi, toţi patrioţii cei „adevăraţi dându-’mi ajutor am putut foarte „lesne semăna grăunţele ceh' adevărate şi ne­numărate, mii de flori strâluciau pe holdele „române; cată atunci şi mulţime de lăcuste „au venit, căuftând ca semănăturile încă până „a nu aduc doritele miere să le strice. La „aceasta nOM jS&m fost mâhnit, nu atâta, ,că ei ştiandi1^»^®csrf#ele nici-odată nu vin ca să „dee rod, ci să mănânce sudoarea şi osteneala „pământului, cât mai vîrtos, că tare m’am „încredinţat, că unii din neamul românesc sânt „cu totul predaţi în limba grecească şi mai „bucuros zic „„Kurie eleison* decât „Doamne milueşte-ne“. Şi într’adevăr aşa era. Dominaţiunea fanarioţilor, această plagă şi blăstăm a neamu­lui român îşi ajunsese culminaţiunea ame­ninţând cu perire tot­ ce era român. Era timpul când sub scutul unui domn străin, care cumpărase tron la licitaţie lăpă­­dături din fanar sugeau sângele şi averea Ro­mânilor când în sfatul ţerii. Se adunau ca să s’admire Bulgăroi cu ceafa groasă, Grecotei cu nas subţire... Eminescu. Limba română era scoasă din şcoli ca o limbă necitită şi străină, care în saloane la curte şi în tot locul era la modă şi îndrugau cu toţii o grecească stricată. „Şi în această tearâ avea nemuritorul George Lazar, se-­şi desvoarte activitatea sa, aici avea el se samene „grâul bun fără ne­ghină*, ca din el se iese România liberă şi independentă de azi*. Sosit în România, Lazar face cunoştinţă cu Banul Costache Bălăceanul, logofăt de ţeara de sus. Prin vorbele sale însufleţite în cu­rând câştigă simpatia acestui boer, care în mijlocul decadenţei de atunci representa chi­pul boerului vechiu nestricat de corupţia timpului. La rugarea lui Lazar, Bău­ceanu, care era împreună cu cumnatul seu efor la şcoalele ţerii, stărui pe lângă Vodă Caragea să înfiin­ţeze o şcoală rom. superioară. Caragea la insistenţa repetită a acestuia, aduse chestia înaintea divanului. Aici avu să poarte Lazar o luptă grea şi desperată în contra majorităţii, şi mai ales în contra profesorilor greci de la şcoala din Magureni. Nu-’şi puteau închipui luminaţii sfetnici ai lui Caragea, că şi în limba română cea mojicească s’ar pută propune o ştiinţă, mai înaltă ca filosofii sau ingineria. Lazar îşi da toate silinţele, ca să-’i con­vingă despre contrarul. El le arăta, că ter­minii ştiinţei sânt necunoscuţi la ori­şi-ce po­por, până nu cultivă ştiinţele respective. Le spunea că limba se desvoaltă şi se îmbogă­ţeşte conform trebuinţelor prin derivări , comparaţiuni, că bună­oară daca Românul fo­loseşte cuvântul opăcit, de ce să nu poat forma din el un termin nou „opac“ ş. a. ma departe. Dar’ zadarnice erau toate ostenelele lu Lazar, divanul nu înţelegea nu vrea, să înţe­leagă argumentele lui. Kar’ Beniamin, ui dascăl grec, repeta ironic şi profeţia la fieeare argument cuvintele „e general“ nu va divan, s’a împrăştiat fără nici un resultat Lazar însă nu despera, el mai făcu­ o încer­care, anume puse pe Bîlăceanu să ceară de­ stăpânire deschiderea unei şcoale române sub numirea: „de a scoate meşteri ingineri şi­­ a înveţa pe circovnicii ce veniau a se prea „slujba şi datoriile preoţeşti.1‘ în fine după multă osteneală şcoala , deschise la 1818 în luna lui August, într’ clădire veche dela S. Sava. Solemnităţi vorbiri avântate au lipsit la deschidere­a acestei prime şcoale româneşti din car are să răsară lumina pentru ca să h­mineze în întunerecul românismului, şi * conducă pe Români pe calea cea adevărată progresului şi a civilisaţiunii. (Va urma.) Lupta în comitate. Convocare. Congregaţiunea comitatensă fixată fiind pe 16 Decemvrie st. n. a. c., prin aceasta convocăm conferenţa tuturor mem­brilor români pe 16 Decemvrie st. n. în Arad „Hotel Palatin“ orele 4 după ameazi, pentru a ne înţelege în privinţa unei acţiuni comune şi solidare. Interese mari, interese de vieaţă ne impun datoria, ca să ne strîngem rîndu­­rile şi să stăruim cu toate mijloacele le­gale şi constituţionale pentru introduce­rea unei administraţiuni juste şi echita­bile faţă cu poporaţiunea română, care formează majoritatea preponderantă în comitat. Dela împlinirea acestei datorinţe nu se va pută subtrage nici un Român din membrii congregaţiunii, cari poartă in­teres de soartea poporului şi iubirea de neam în inima sa. Arad, 5 Decemvrie n. 1895. Cu deosebită stimă! Vasilie Mangra. Aurel Suciu. Petru Truţa. * O întâmpinare. Fele­ac, în Decemvrie, în numărul 246 al „Tribunei“ s’a pu­blicat un extras despre decursul alegerilor municipale ln cercul Betleanului. Ca unul, care deşi abia de 3 ani nu mai pot să mă număr în ceata preoţimii a acestui cerc, mă simt îndatorat a reflecta la cele scrise următoarele: Cu ce drept afirmă corespondentul, „că Românii acestui cerc sunt desconsideraţi“, „că vina o purtăm noi preoţii acestui cerc, căci suntem fricoşi ca iepurii?“ Oare când şi cine a văzut pe dl corespondent aruncându-se în luptă cu curagiul unui leu? (Tocmai zice şi el, că frica domneşte pe acolo! Red. „Trib“.) Au nu 3 preoţi din acest cerc au suferit cu resignaţiune martiriul de 3 luni în puşcăria Clujului? Pe acea vreme însă ’mi­ se pare că d-ta, die corespondent, erai mai mult iepure ca leu. Dar’ oare cu ocasiunea protestelor con­tra căsătoriei civile nu preoţii acestui cerc (în număr complet) s’au presentat la aduna­rea din Dej, aducând cu sine mulţime de po­por? Dar’ apoi cu ocasiunea procesului Me­morandului nu tot aceşti iepuri fricoşi au dus cu sine popor la Cluj ? Ba da! domnul meu, aşa am fost atunci, aşa spntem şi astăzi gata în­totdeauna a sări acolo, unde interesul na­ţiunii ne pofteşte. Şi acum, dacă cu ocasiunea alegerilor întâmplate la 6 Noemvrie nu am luat parte activă, vina nu noi o purtăm, căci pe lângă că nu am fost conchemaţi la o consfătuire, precum aceasta s’a întâmplat în alte locuri, dar’ apoi ce e mai mult, întreagă procedura s’a făcut în mod atât de şiret şi ascuns, încât pot afirma, că aproape nime nu a avut cunoştinţă despre acea alegere, şi dacă din întâmplare unul sau altul s’a aflat pe acea zi în Betlean, aceasta se poate atribui mai mult împregiurării, că alegerea a fost fixată pe zi de mărturie. Publicaţiunile în unele locuri au fost afişate pe păretele cancelariilor cu o zi sau două înainte de alegere, în alte locuri însă nici că le-a văzut cineva. Iată dar’ unde zace păcatul, domnule corespondent, nu în sinul preoţimii, unde d-ta vreai a-’l căuta, ci chiar în administraţia po­litică a acestui cerc. Nu aşa s’a întâmplat în celelalte comi­tate şi cercuri, unde au învins Românii, căci d.­e. în comitatul Bistriţa-Năsăud preoţimea s’a purtat foarte brav şi Românii au reuşit la alegere biruitori, însă cum? în cercul Şieului-mare dl advocat Tri­­pon, car’ la Sângeorzul-român dl Ciuta au fost buni cârmuitori. Au nu se cădea să se facă şi la noi aşa ?! Ba cred că da! Comitatul nostru Sol­­noc-Dobâca cu capitala Dej dispune de un număr însemnat de bărbaţi devotaţi naţiunii, şi cine s’a aflat să-­şi ridice glasul în această privinţă? Nime, durere, nime!!! Suntem din punctul de vedere naţional, cât se poate de rău organisaţi în acest comitat şi acesta este un al doilea păcat, atribuit pe nedreptul în spatele preoţimii a acestui cerc. Nu este deci nici o virtute, ca unul pe altul să ne ponegrim în faţa lumii, spunân­­du-ne păcatele cu cari toţi ne simţim întinaţi, ci consult este ca cu puteri unite să ne in­­suim a sana răul provenit din partea contra­rului, precum este şi în caşul de faţă, îna­­intând recurs în contra unei proceduri atât de ilegale. Mihail Ratiu, * preot Noue alegeri pentru congregaţie la Ilia, Dobra şi Petroşeni. Comisia verificatoare a comitatului nos­tru ’şi-a împlinit chemarea în chip vrednic de ea! Cercetând protocoalele despre alegerile săvîrşite la 5 Noemvrie, ea a găsit de bine, în săptămâna trecută, să nimicească alegerile făcute în 3 cercuri. Dar’ în ce fel de cercuri anume? în trei din acele cercuri, unde Românii s’au purtat mai brav! A nimicit alegerea dela Ilia, unde reuşiseră numai Români, dnii: A. Păcurariu, I. Budoiu, Iacob Romul şi A. Petrovici; — pe cea dela Dobra, unde reuşiseră 5 Români, dnii: A. Muntean, Dr. L. Petric, I. Morar, A. S. Păcurar, G. Oprea şi 1 străin ; — în urmă pe cea dela Petroşeni, unde reuşiseră 3 Români, dnii: I. An­­dreici, V. Socol, I. Todoran şi 2 străini. Aşa fiind porunca de sus, contra alege­rilor din aceste cercuri, s’a făcut, din parte ungurească, „protest“, ca să poată fi nimicite. Nu s’au nimicit însă alegerile dela Rapolt, Puiu, Peştean şi celelalte multe locuri, unde notarii şi solgăbiraele luau din mâna oame­nilor sedulele şi le puneau altele şi îi siliau să le­ pună în urnă pe acestea! Nu, pentru­ că aceste „liberale“ şi ungureşti apucături, li-au scos din urnă pe oamenii lor şi nu pe cari­­i-ar fi dorit alegătorii. Şi pentru aceasta alegerile în astfel de locuri au fost­­ „bune“ ! Bieţii oameni ai noştri sunt atât de deprinşi cu aceste voiniciii, că le par aproape lucruri cam­ aşa trebue să se întâmple şi nu altfel, încât ei nici au mai făcut proteste contra lor! * („Revista Orăştiei“). Din Făgăraş, Făgăraş, 6 Dec. 1895. în sfirşit după grele chinuri de două săptămâni şi mai bine, pleşuvii munţi ai Ţerii-Oltului, au avut earăşi nefericirea, să vază naşterea a doi ridicoli şomîlii politici­ Şi sărmanii munţi în amărîciunea lor adâncă şi în năcazul lor plin de o justă mânie, într’o noapte au albit de tot; ear’ de ruşine, văzând slăbiciunea şi păcătoşenia unor oameni, — cărora ei odată le-a oferit poate binefăcătoarea lor umbră, — s’au as­cuns într’un grop văl de ghiaţă, ca se devină nesimţitori şi nepăsători. Şi nici că se putea altfel, trebue să zică toţi, cari au avut nefericirea se se chinuească cu cetirea celor două corespondenţe dela Fă­găraş, apărute în nrul 254 al „Dreptăţii1* şi în nnul 255 al „Gazetei“. Bietul Cervantes, e de compătimit, că ’şi-a greşit şi timpul şi locul naşterii, căci de ar trăi el astăzi în vechiul cuib al lui Radu Negru, (Doamne, pare că ’ţi-e ruşine să spui, că aici a fost odată Radu Negru), şi ar vedè pe cei doi nenorociţi de corespondenţi, cu bu­curie ar exclama: „Ah! Iată Don Chişot şi Sancho Panza al meu în toată realitatea, toc­mai cum ’mi-’i-am închipuit eu!“ Nu-i vorbă, ar fi cam prea mare mă­gulire pentru voinicosul de „J(uvete“ al „Dreptăţii“, şi pentru am­ărîtul de „sătean“, sau mai bine zis, pentru „baba de la sate“ a „Gazetei“, (poftim taifas de două babe!), asemănarea de sus, dar’ de multe­ ori îl ajunge pe om şi laude nemeritate. Te prinde mila de ei, sărmanii, când îi vezi în ce ton desperat se bocesc şi ce în­cercare sisifică fac, să spele corbul, şi corbul naibei tot negru ca cărbunele rămâne. Treanca încoace, fleanca încolo, ade­vărul a tot adevăr rămâne. Şi acela nici cu apucături perfide, nici cu întortocheri nedemne, nici cu atacuri copilăreşti, în­dreptate pe ghicite contra unor persoane ne­vinovate, şi nici cu frase goale băbeşti, nu se poate slăbi, fie el cât de supărător şi­­ dureros. Faptele, onorabile !(uvete) şi pn cinstită „babă dela sate“, faptele să vo­bea­s­ca, car’ nu palavrele d-voastre. Constat, că nimic din faptele cuprin în corespondenţele mele nu aţi fost în stat să combateţi, dovadă că acelea corăspund­­ deplin adevărului, şi prin urmare le susţin acum în toată întregitatea lor. Chiar core­pondenţele d-voastre sunt de altfel o nouă lugubră dovadă,­­despre decadenţa politică slugărnicia unor oameni de pe aici, cari pre mulţumiţi cu tristele atări (de azi, gata sa să sărute călcâiul ce-­i loveşte fără cruţar Nu este oare un greţos cinism a lua apărare şi păcatul naţional al olor advoca români de aici, şi cu deosebire al „faimosul jurist“ Dr. Micu, consilier intim al lui Guid et consortes, — cam­ ca oameni independenţ şi se lasă „să cază în mreji“? Calităţile individuale frumoase ale dlt vicar şi activitatea sa pe terenul cultural-b­sericesc, — nimenea nu a tras-o la îndoeali precum a recunoscut-o aceasta şi on­ redac­ţiune a „Tribunei.“ Se aud însă nemulţumiri întemeiate ci activitatea politică şi a dînsului şi a ce­loralalţi, care adevăr chiar şi persoanele in­teresate îl recunosc şi toţi, cari se intere­sează de mersul lucrului din Făgăraş. N caracterul personal, ci activitate publică s’a criticat, ceea­ ce iertat este, ci chiar datorie. Cred, că este superfluu a mai accent, că ori­ce om liber de patimă şi cu minte întreagă, a trebuit se vază, că singurul scu al corespondenţelor din „Tribuna“ a fost,­­ prin ilustrarea vie şi sbiciuirea imparţială a stărilor din Făgăraş, să se spargă odată indo­lenţa păcătoasă de până acum, şi o nouă ac­ţiune plină de vieaţă se se pornească, căci ei bocete de babă, ca ale bietului „sătean“, nu numai că lucrurile nu se vor îndrepta, ci din contră vor merge tot mai rău. Este dar’ o apucătură nedeamnă a d­oi corespondenţi, când prin întortochiarea ten­denţioasă a adevăratei şi evidentei intenţiun a corespondenţelor publicate despre stările din Făgăraş în „Tribuna“, voeşte să tragă de pe nişte conclusiuni de tot false, ca astfel­­ să bage zâzanie între „tineri“ şi „bătrâni“ presentându-­i pe aceştia de „terfeliţi“, „dat la o parte“, „lăpedaţi(?)“ şi câte aiurăr toate. Este deci ridicolă manevra voinicoşilor corespondenţi, cari în lipsă de fapte sedb­aţi de funcţionari dependenţi, şi îi fac­e pt aceştia responsabili pentru neactivi­tatea altora. Ei bine, dlor, dela funcţionarii depen­den­ţi şi aşa destul de persecutaţi aşteptaţ d-voastrâ să conducă, să lucre şi să se ex­pună ? Frumos, foarte frumos lucru, drept vi spun, vă face cinste! Şi cu atacuri nemotivate îndreptate , contra funcţionarilor români, speraţi şi rectificaţi letargia oamenilor chemaţi şi d­a­tori să lucre în interesul causei naţionale! Rău faceţi, prea cinstiţilor! Care din „conducători“ de aici s’a in­teresat de alegeri? TRIBU­NA 26 Noemvrie (8 Decemvrie) 1895 Nr. 264

Next