Tribuna, septembrie 1896 (Anul 13, nr. 192-215)
1896-09-26 / nr. 212
Anul ID Sibiiu, Joi 26 Septemvrie (8 Octomvrie) 1896 Nr. 212 mmmmmBBmammBBSimmmemmmBmmimmmim ABONAMENTELE Pentru Sitiin: 1 hună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monoroMe: 1 ana 1 fi 20 cr., */* ar* 3 fl. 50 cr., */, an 7 fi 1 an 14 fl. Pentru România fi străinătate: 1 4 an 10 franci, l/, an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru ca INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 c? a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţi* fl administraţia: Strada Popusii Nr. 16, Telefon Nr. 14. Se prenatrieră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoia? Numeri singuratici ă 5 cr. se vând la „Tipografia“, şoc pe acţiuni „Civilisatorii“ Orientului. Sunt punici în felul lor Maghiarii, compatrioţii noştri millenari. In măsura, în care grandomania şi boala şovinismului îi a cuprins aproape pe toţi, în acea măsură se sfarmă şi se sbat, ca peştele pe uscat, făcându-se ridicoli înaintea lumii. La orice acţiune mai însemnată a monarchiei noastre dualiste, ei ar vrea să joace rolul de frunte, rolul de popor conducător. în fantasia lor ei se umflă, ca curcanul, încep a se lăuda şi preamări prin foile lor, presentându-se pe sine, ca un popor cu misiune europeană, care săvîrşeşte lucruri mari, grandioase, menite a pune în uimire pe bătrâna Europă. Ear’ dacă din toate cele trimbiţate nu să alege nimic, dacă li se aviseaza rolul, ce le compete şi sânt preţuiţi numai după adevărata lor valoare, aşa după cum o merită în realitate, — devin furioşi, înjură şi blastămă toată lumea şi în primul loc pe Austriaci, cari vezi Doamne, îi împedecă a să ridica şi nu-’i lasă de a se presenta lumii, ca un popor mare şi cu minunate isprăvuri. Ridicolul începe cu lăudăroşii fantastice vibrătoare şi să termină în ton dur înfuriat şi elegie! Ei seamănă în privinţa aceasta cu omul puţin capacitat, dar’ înfumurat şi arogant, care-’şi închipueşte, că face mari lucruri şi pune la cale lumea, car’ dacă semenii sei, nevezénd nici o faptă mai de dat Doamne, săvîrşită de el, îl lasă la o parte sau îl consideră puţin, el să înfuriază şi îi taxează pe toţi de ingraţi şi nerecunoscători! Aşa sînt compatrioţii noştri, mari la laudele de sine, dar mici la ispravă. O dovadă eclatantă, care ne adevereşte de nou şi pe deplin cele afirmate mai sus, o avem din incidentul deschiderii solemne a canalului de la Porţile-deCer, prin augustul nostru Suveran. Deja cu luni de zile mai înainte, începuse a suna prin ziaristica maghiară tonul de lăudăroşie. Se scria, că Europa a încredinţat pe Maghiari cu o misiune mare, cu aceea de a deschide un canal practicabil la Dunărea-de-jos; că canalul terminat deja este operă curat maghiară, făcută pe bani maghiari şi că inaugurarea va fi culmea sărbărilor millenare, cu care ocasiune va eşi la iveală marea importanţă a poporului ales. Câte afirmări, tot atâtea neadevăruri şi sinamăgiri! Nu este adevărat, că mandatarii Europei în congresul din Berlin au încredinţat cu regularea Dunării în special pe Maghiari sau Ungaria, ci austro-ungară a fost încredinţată cu aceasta şi pe basa acesteia a dus în deplin lucrul Ungariei. Acest adevăr s’a reoglindat şi în toastul Maiestăţii Sale rostit la deschidere, unde opera terminată este numită operă austro-ungară şi nu maghiară. Apoi întrucât guvernul ungar a îndeplinit acest lucru, cu banii ţerii întregi, gloria să revarsă nu numai asupra Maghiarilor, ci şi asupra tuturor popoarelor, cari constitue statul poliglot, numit Ungaria, în consonanţă cu aceste adevăruri şi cu caracterul internaţional al operei săvîrşite, s’au arangiat şi sărbările de deschidere. Exclusivismul maghiar, care ar fi dorit, ca el să domineze totul, a fost nevoit să dispară şi Maghiarilor li s’a avisat numai rolul ce le compete. Că ei după sărbări au devenit furioşi şi elegiei, puţin impoartâ; ei ’şi-au pregătit sinamăgirea, ei ’şi-au nutrit-o în modul lor şovinistic. — acum o au. De altă parte un incident, la aparenţă neînsemnat, petrecut la Orşova, ne presentă pe millenarii noştri în o lumină de tot stranie, dar’ adevărată. E caşul cunoscut cu ţigările. Maiestatea Sa împăratul - Rege se afla pe peronul gării şi aştepta sosirea Regelui României. Era un moment solemn şi curioasia faţă de un înalt oaspe pretindea, ca la primire să se observe toate regulele de bunăcuviinţă. Ei bine, în acest moment solemn o grupă de „somităţi“ maghiare îşi aprind ţigările şi cu ele în gară aşteaptă sosirea trenului regal. Tablou! A fost de lipsă provocarea împăratului Rege, făcută prin ministrul Banffy, ca fumul de tutun să dispară! Maiestatea Sa indignat — fiecare cuvânt îi era câte o împunsătură de pumnal, după cum zice o foaie maghiară — a grăit cătră cei din giurul seu: — „Mereu trebue educaţi oamenii !“ Acesta e incidentul, care a fost o notă discordantă în frumoasele şi impunătoarele sărbări de la Dunărea-de-jos. Şi el a trebuit să fie înscenat de Maghiari ! De mult, încă de pe vremea lui Széchenyi şi Kossuth, Maghiarii ’şi-au băgat în cap, că ei au să joace un rol de frunte între popoarele Peninsulei Balcanice. Că oare au puterea şi destoinicia spre ajungerea acestui scop, la aceasta puţin s’au gândit. La început era la ordinea zilei ideea „confederaţiunii dunărene“, in care Maghiarii pretindeau să aibă rol conducător şi popoarele răsăritene să-şi plece capul înaintea lor. După ce din această „confederaţie“ născocită de ei, nu s’a ales nimic, Maghiarii au aflat, că sunt chemaţi a civiliza Orientul, prin cultura lor. Cu cât însă timpul trece şi cu cât şovinismul maghiar creşte, cu atât popoarele din Orient se înstrăinează de „civilisatorii“ lor. Aceasta e natural şi se explică din purtarea şi conduita Maghiarilor; numai ei în înfumurarea lor nu vreau să o priceapă. Cât timp ei aici acasă brutalisează şi persecută pe popoarele nemaghiare, cari mai toate au fraţi de sânge şi de limbă în Peninsula Balcanică, cât timp ei îşi atribue importanţa ce nu o au şi se poartă în mod arogant şi necuviincios faţă de popoarele din Orient şi faţă de căpeteniile acelora — ei îşi câştigă în Orient ură şi nu simpatii, duşmani, dar nu prieteni. Faimoasa „civilisare“ maghiară rămâne a fi o utopie, o gogoriţă a capetelor înierbănţate. Incidentul cu ţigările, fie că a fost înscenat de cătră „somităţile“ maghiare cu intenţie ca să-’şi manifeste dispreţul faţă de „Regele valach“, fie că ’l-au comis din lipsa de educaţie —rămâne un fapt caracteristic. Maghiarii pot să-’şi facă haz din el, trebue însă să ştie, că cu pipa ori cu ţigara în gură nu se poate civilisa Orientul. FOIŢA „TRIBUNEI” CHIPUL EI. Din inimă am alungat Plângând amar cu jele, Un chip, de care am legat Ilusiile mele. Aş vrea să-’l uit cum ’l-am iubit în vremi de farmeci pline... Dar’ chipul alungat, din nou In inimă revine. Privind la el, îmi amintesc Cum ’mi-a ’nşelat amorul... Şi îl alung plângând din nou, Şi el din nou ia-’şi sborul! Şi-aş vrea se nu se-’ntoarcă oar’, Etern să fie sboru’!... Dar’ dacă n’ar mai reveni Par’că-aş muri de doru’!!! Emilian. UNUI DISPERAT. Tu singur vreai să-’ţi sapi mormântul, Căci prea te-apasă nemilos Povara vieţei şi risipa Durerilor fără folos. Ear’ dorul palid de mistere Ce ’n raza minţii nu Încap, îţi înfloreşte spini din care Râzând ’ţi-au pus cununi pe cap. Atâta eşti de bun şi darnic... Dai haina de pe tine chiar. — Sarcasmul Insă te urmează, Mefistofelic şi amar. Te sbuciumi ea se afli calea Eternei fericiri, o da... Şi cuiul nerecunoştinţei Se ’nfige-adânc în mâna ta. Ai vrea să te înalţi o clipă în sus, spre sferile cereşti, — Picioarele ’ţi-’s ferecate în lanţul pismei omeneşti. Ai groază de minciuni — şi nobil ’Ţi-e visul, suflet de poet, Dar’ simţi buretele la gură, Cu gust de fiere şi oţăt. Iubeşti adânc şi în tăcere Visezi un ideal frumos, Dar’ simţi cum ferul rece, lancea, Străbate-’n coaste nemilos. Dar’ oricât suferi, eşti departe De-a fi un Crist cu adevărat: Te doare trupul, braţul, coasta, Te dor, — dar’ un ’ţi-au sângerat. Tu tu că n’ai udat ţărîna Cu cea mai caldă din sudori, Nu eşti martir de bună-voe Şi pentru tine singur mort. (Trad. de A. Steuermann). Sully Prudhomme. Sibiiu, 7 Oct. 1896. Toastul Monarchului nostru. Textul autentic al toastului rostit din partea M. Sale Monarchului nostru la prânzul de gală dat în palatul regal din Bucureşti e următorul : „Mulţumesc Maiestăţii Voastre pentru cuvintele binevoitoare cemi-aţi adresat. Mă simt fericit de a pută refaci Maiestăţii Voastre asigurarea amiciţiei mele sincere şi inalterabile, în staul acestei bogate şi frumoase ţeri, pe care înalta înţelepciune a Maiestăţii Voastre a condus-o pe calea progresului şi căreiai-aţi asigurat importanţa între statele europene. Beau în sănătatea Maiestăţii Voastre, a M. Sale Reginei şi a familiei regale. Convocarea conferenţei săseşti. Sachsentag este convocat pe 22 Oct. n., 3 ore d. a., în sala de la „Gesselschaftshaus“. Programul e: 1. Schimbarea unor dispoziţii formale ale punctului 8 din program. 2. Resoluţiune asupra menţinerii dispoziţiilor meritorie ale programului poporului săsesc (punctele 1—7). 3. Alegerea unui nou comitet central. „La adunarea aceasta — zice convocatorul subscris de Dr. Wolf şi Dr. Fr. Teutsch — sunt Invitaţi prin aceasta alegători dietali din cercurile electorale: Sibiiu, Braşov, Sighişoara., Mediaş, Bistriţa, Sebeşul-săsesc, Orăştie, Cristian, Cisnadie, Nocrichiu, Cincumare-Agnita, Cohalm, Ghimbav şi Hălchiu, cari stau pe basa programului săsesc fără deosebire de confesiune şi naţionalitate11. (! !). Scrisori din ţearâ. — Nopotului meu. — De lângă Dunăre, Septemvrie. M’am întors din Bucureşti, unde am fost să văd primirea M. Sale împăratului Francisc Iosif. La mergere, multă lume în tren. Români însă puţini. Vina istoriei, care, cu durerile şi decepţiunile ei, a tăcut pe acest popor sceptic şi reservat. Primul lucru, care m’a surprins In capitală — o penibilă surprindere — au fost colorile ungureşti In decoraţia oficială. Nu cercetez, dacă e bine sau dacă e rău că s’au pus. Eu constat impresia mea. Nu In deşert am făcut şi oala Blajului Simpatiile şi orele, cari le-am supt acolo odată cu învăţătura, mă vor însoţi până la mormânt. De altfel au avut şi o parte bună aceste steaguri, arborate cu atâta zel de „ligistul“ Bursanu. Au fost un avertisment constant şi stăruitor, pentru cetăţenii bucureşteni. Trei zile dea rîndul, ele le-au pus sub ochi, vie şi insolentă, primejdia dinspre Mează-noapte; au făcut chiar mai multă treabă, decât o puteau face nişte steaguri un doliu. Pe împăratul şi pe amicul seu, Regele, mi-am putut vedèa bine, căci unde stăm, nu se simţia de loc afluenţa colosală, de care vorbesc raportorii ziarelor. Erau amândoi gravi. Suveranii. Privirea lor, aţintită spre lume, avea ceva cercetător. Deasemenea gravă şi scrutătoare era şi privirea publicului. Unii şi alţii, păreau că se sondează. Lucru firesc. Popoarele n nu mai merg astăzi, decât cu ştirea şi cu consimţământul lor. Orice încheieri, făcute de guverne cu nesocotirea acestor doi factori, sunt ilustrii. Se spune, că MM. LI. au rămas pe deplin mulţumite de primire. Nici vorbă! Românul este primitor, şi dacă Bucureştenii n’au prea fost sgomotoşi, au fost Insă corecţi şi curtenitori. Care a fost Insă impresia capitalei? — Impresia noastră, îmi răspundea un cetăţean de frunte, se poate representa deo- I camdată printr’un semn de întrebare: în curând, peste o lună sau două, aşteptăm să ni-o formuleze, amănunţit şi precis, înşişi Românii de dincolo. Ce vor zice ei, vom zice şi noi, şi linia lor de conduită va fi şi a noastră. Aşa cugetă toată ţeara. Trec peste altele. Alaiurile, cu iluminaţii şi foc bengalic, în cari, aceia cari le plătesc, joacă totdeauna un rol lamentabil, îmi displac. Ca o privelişte, care nu ’mi se va şterge iute din memorie, semnalez numai defilarea dela Cotroceni. Ce oştire superbă! Ce avent! Când am văzut — sânt ani de atunci — în galeriile dela Versailles grenadirii lui Bonaparte, m’a isbit asemănarea căciularilor noştri cu chipurile acelor eroi nemuritori. Un ţăr măreţ şi nobil, care să-i mişte, şi aceşti soldaţi nu-şi vor da niciodată neamul de ruşine. îmi pare bine, că termin cu armata, căi oriunde am trăi şi ne-am găsi, pentru noi Românii ea este o fală şi o speranţă comună, în cutele tricolorului ei, stă scris viitorul. Un uitat Adecă ceea ce se anunţa s’a adeverit. E vorba de o „conferenţâ săsească“ internaţională şi interconfesională. Au mai făcut Saşii destule apucături nevrednice de un popor, dar’ deodată o absurditate mai mare decât aceasta n’au proclamat încă, în urma acestora pot participa la conferenţa lor toţi alegătorii români din cercurile numite mai sus — declarându-se aderenţi ai programului săsesc. Şi de ce nu s’ar declara, când profesarea programului nostru e un delict, măcar pentru a le pune înaintea ochilor absurditatea Întrupată a pasului ce au făcut ca să nu o rupă odată cu Bănffy — paş, prin care indirect ei aproabă oprirea conferenţei noastre. Vom reveni. Un prognostic. Ziarul din Viena „Deutsches Volksblatt“ vorbind despre disolvarea parlamentului ungar şi despre apropiatele alegeri electorale, prevesteşte o luptă înverşunată, în care vor avă mult de lucru notarii şi baionetele gendarmilor. Continuă apoi astfel: „E irrelevant, cum se va termina acum această luptă. Nu e verosimil, că chiar acum (alegerile se vor face în câteva săptămâni) să succeadă a înfrânge puterea şi terorismul, folosite la asemenea ocasiuni de guvernul maghiar, împreună cu număroasele sale organe executive, bine instruite. Exemplele din Stupava şi Neutra vor fi imitate în sute de caşuri, şi noul parlament tacă va fi mai curând orice altceva, numai adevărata representanţă a popoarelor din Ungaria — nu. In composiţia sa, va fi mai mult o caricatură, o adevărată batjocură a egalei îndreptăţiri a tuturor popoarelor din Ungaria, garantată prin lege. Cum se va termina dară lupta, nu e de mare interes. Că ea se va termina odată cu înfrângerea acelora, cari azi duc o domnie de forţă neînfrînată, e mai mult ca sigur; căci altcum ar trebui să tragem la îndoială demnitatea omenească, şi ar trebui să perdem speranţa în o schimbare a relaţiunilor din Ungaria, opuse dreptăţii, şi înaugurate de iudaism şi maghiarism“. I——— Presa despre înalta raită în România, „Vossische Zeitung“. Una dintre cele mai de frunte ziare din Berlin, Vossische Zeitung, apreciază înalta visită a Monarchului nostru în România, în următorul mod: Sărbările dela Porţile-de-fer s’au terminat, şi împăratul Francisc Iosif a călătorit prin Vârciorova la Bucureşti, petru a visita pe Regele Carol. E primul cas, că domnitorul unei mari puteri se arată în capitala regatului tinăr de la Dunărea-de-jos, aflător în plină desvoltare. Era o vreme, în care recţiunile între Austro-Ungaria şi România nu erau prea amicale. Aspiraţiunile unei aşa numite „România irredenta“, aruncate dincolo în Transilvania şi Ungaria (?? R. „Trib.“), precum şi persecuţiunile, în parte (! ? R. Tr.) nemotivate, îndreptate în contra politicianilor şi ziarelor române din Ungaria, au provocat până mai lunile trecute un ton grav în discuţiunile presei din ambele ţeri. Emulaţia economică, închiderea graniţei ungureşti pentru vitele române, a provocat încă la anul 1886 răsboiul vamal, care a causat industriei austriace mari daune, car’ României perderi enorme. Dar’ pe lângă toate aceste indisposiţiuni, cari uşor puteau se ducă la o înstrăinare durabilă, politicianii din Bucureşti şi în fruntea lor Regele Carol, au avut destul sânge rece, pentru a aprecia relaţiunile cu trezvie. Ceea ce nu a succes fiilor, cu sânge cald de pe pusta Maghiarilor, a fost aflată din partea urmaşilor vechilor Daci şi Români, abia intraţi în şcoala diplomaţiei europene, adecă: cumpănirea! Agitaţiunile cele mai desfrînate ale partidului boieresc ruso-moldovean (?? Red. „Trib.“), precum şi manifestaţiunile studenţilor Flevişti (?? Red. „Trib.“) nu au fost în stare să clatine echilibrul regimului român. Acesta a rămas credincios ţinutei luate după cedarea forţată a Basarabiei cătră Rusia, în urmarea răsboiului dela anul 1877/78, adecă: Alipire la puterile din Europa-de-m ijoc, chiar şi cu sacrificarea unor ideale, cari cercurilor mai îndepărtate ale poporului ar fi putut fi scumpe şi preţioase. Scriitorul articolului aduce apoi elogii contelui Goluchovski, care petrecând mai lungă vreme în România, a studiat cu femeiu situaţia şi urmăreşte azi o politică sănătoasă, apoi continuă astfel: Regele Carol primeşte astăzi pe căruntul împărat Francisc Iosif în reşedinţa sa de pe malul Dâmboviţei, şi ambii pot să-şi revoace în memorie amintiri, cari sânt străine generaţiei de astăzi. Când Austria a ocupat la anul 1854 principatele dunărene, Muntenia şi Moldova, pentru a împedecă pe Ruşi să nu pună mâna pe aceste obiecte însemnate, nu a cugetat nime, că ocuparea pe mai mulţi ani a acestor provincii tributare turceşti, va da însă la formarea unui stat, cu care Europa poate să se fălească, şi când la anul 1866, Principale Carol de Hohenzollern, după alungarea principelui Cuza, a primit coroana de spini a unui hospodar al principatelor unite dunărene, şi noaptea, pe ascuns a călătorit prin Austria spre a-şi pune piciorul în patria sa nouă şi în noul său stat, nu a cugetat nime, că pentru România răsare o stea. Au urmat ani grei de muncă, de amăgiri şi de intrigi, dar’ natura de fer a Hohenzollernului a învins toate greutăţile din ţeara părăsită, pe care urmaşii fanarioţilor şi favoriţii lur-