Tribuna, ianuarie 1897 (Anul 14, nr. 1-23)

1897-01-15 / nr. 10

Anul XIV Sibiiu, Mercuri 15/27 Ianuarie 1897 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */1 an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., la an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/1 an 10 franci, 1/2 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Nr. 10 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici î­n cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acţiuni. Cabinetul negru. 1. De câteva zile camera deputaţilor din Budapesta şi întreagă presa ma­ghiară se ocupă de un cas interesant, aproape unic în felul seu. Eroul întregii afaceri este­­ baronul Bánffy Dezső. Afacerea însăşi, picată ca şi o rază rönt­­geniană în vieaţa politică a Ungariei stă­­pânitoare, luminează adânc toate infec­­ţiunile interne, cari s’au îngrămădit la temeliile sistemului dominant. Iată de ce ea trebue să ne intereseze şi pe noi, cari gemem sub jugul infam al acestui sistem politic; trebue să ştim şi noi cine şi ce fel de oameni ne stăpânesc. * Caşul s’a petrecut în şedinţa dela 20 Ian. n. a camerei deputaţilor. într’o vorbire a sa baronul Bânffy s’a ocupat de partidul lui Apponyi, susţinând că nimicirea lui vine, nu dela guvern, ci dela sine însuşi, pentru­ că sufere în sînul seu oameni, cari nu lui, ci altui partid servesc, cari de fapt sânt aderenţi nu ai principiilor „naţionale“ (apponyiste), ci ai principiilor partidului poporal... Aserţiunea aceasta bravul baron ţine se o dovedească imediat, şi drept argu­ment ceteşte dintr’o epistolă, pe care deputatul Blaskovich, din partida lui Apponyi, a scris-o comitetului central al partidului poporal. Blaskovich Ferencz, cu al cărui nume publicul românesc, credem, se va mai în­tâlni, este preot catolic, fost profesor de teologie în Timişoara, redactor-proprietar al unui foarte lăţit ziar poporal. El a fost ales deputat la ultimele alegeri, în cercul Orczydorf, lângă Vinga, cu progra­mul lui Apponyi. în epistola din che­stiune Blaskovich scria tocmai partidului poporal, că în Bănat nu e teren potrivit pentru partidul poporal, pentru­ că acolo dominează ideile lui Apponyi. El va păşi deci cu programul acestuia, dar’ şi ast­fel va sprijini acţiunile par­tidului poporal. Acesta e pasagiul cu pricina, de care s’a legat Bánffy, cetindu-’l în par­lament. * Aci se începe afacerea. Faptul, că ministrul-president al ţerii citează în plin parlament din epistole, pe cari nu el le-a scris, şi cari nu lui ’i-au fost adre­sate, a produs o surprindere penibilă şi a fost făcut obiect de discuţie. Cel­ ce a adus-o pe tapet a fost în­suşi Bánffy, în şedinţa următoare (21 ian. n.) reflectând abatelui Molnár, presidentul partidului poporal, Bánffy a zis următoarele: »în urma posiţiei, ce ocup, eu dispun de date, ce ’mi­ s’au trimis din nenumărate locuri, însoţite pe multe scrisori confidenţiale, în cele mai multe caşuri anonime (? Red. »Trib.«) cari date dovedesc, că unii factori cari la aparenţă promovează interesele parti­dului poporal, înşişi s’au speriat de conse­­cvenţele acţiunei lui...« »Pot linişti pe dl deputat Molnár — deşi ţin se liniştesc mai mult opinia publică — că de datele referitoare la partidul poporal dispun nu prin el, nu prin tradare. Pot li­nişti şi on­ casă cu privire la aceea, că aceste date îmi stau la disposiţie nu în urma vr’unui abus incorect al­­poştelor«. Adevărata discuţie asupra acestui cas s’a făcut în şedinţa din 22 ian. a camerii, la iniţiativa deputatului Rakovszky, din partidul poporal. El a zis cam următoarele: »Ministrul president a cetit aici o epi­stolă, pe care, afirmative ar fi scris-o un de­putat oposiţional, nu lui (Bánffy) ci unei a treia persoană. Ministrul a voit să compro­mită partidul poporal dar’ s'a compromis pe sine însuşi, şi dacă procedura aceasta n’ar fi aşa de ordinară, ar pute fi ridiculă. Ea se aseamăna procedurii acelei cocote bătrâne, trăiită, care se făleşte cu scrisori de dra­goste, pe cari le ceteşte dându-’şi importanţă, dar’ nu spune cine le-a scris. ...»Epistola aceea pe cale cinstită nu a putut ajunge în palatul prim-ministrului; ea provine din cancelaria partidului poporal. Numai două caşuri pot să fie: ori au furat-o de acolo, ori au desfăcut o, în cale, la poștă. »Există deja In marele public băfneala, că la poştă desfac episto­­lile Thaly Kálmán strigă: »cu partidul in­­dependist încă au făcut asemenea». Polonyi G.­ »Câte depeşi nu ne-au de­ţinut !« în urma acestor provocări Bánffy a răspuns şi s’a desvălit el Însuşi. El a zis: „La Întrebarea lui Blaskovich am răs­puns deja ieri. Am spus, că însoţite de ne­numărate epistole anonime îmi so­sesc grămadă de scrisori; eu dispun nu nu­mai de aceasta singură, ci de altele cu mult mai multe, cari în partea cea mai mare con­ţin corespondenţa partidului poporal. „Recunosc, în­ casă, că nu e obiceiu a face us de atari scrisori, decât In caşuri ex­cepţionale... „...Nu ţin că ar fi posibil, ca dacă aşa de mult doriţi, să presentez aici, in casă, toate acele scrisori, dar’ dacă binevoiţi a vă interesa, pot eventual să fiu în posiţie, să arăt singuraticilor câte un [exemplar din co­respondenţa partidului poporal. (Strigări în stânga: Adu-le aici!) Eu cred, că nu e nici în interesul causei (ce causă? a maghiaris­mului? Red. „Trib.“) nici în interesul singu­raticelor partide, ca „epistole, trimise fără îndoială pe cale nu corectă, să se arete aici, în public, sistematic“. « „E fapt, că şi din cancelaria partidului poporal — fără îndoială de acolo trebue să vie — ’mi­ s’au trimis acte însoţite de scri­sori iscălite şi neiscălite. (O voce din stânga: Furii) „Poate, că e fupt din partea aceluia, care ’mi­ le-a adus. Cred însă, că eu n’am pu­tut avă ocasiune, nici datorie, de a le retri­mite. Dar’ nici nu erau de atare natură... (Polonyi G.: Nu era iertat să faci us de ele!) „.....ca să fi fost necesar să le re­trimit“. „Fără îndoială, stnt printre ele şi scri­sori de altă natură, şi una dintre ele e toc­mai scrisoarea din care am cetit, pentru a ilustra prin ea un lucru, ce interesează adânc ţeara...­­?Red. „Trib.“ în cele următoare spune ce legături are el, şi cum primeşte informaţiuni, ba mai ceteşte dintr’o epistolă iscălită, în care un domn, care are legături cu două partide, să însinuă, că-­i poate refera totul imediat; „pentru aceea însă — scrie „onorabilul“ — nici nu cer, dar’ nici nu aş primi nimic. De altfel Bánffy crede, că n’a co­mis nici o incorectitate, nici o ilegalitate și provoacă însuși pe contrari, să ducă afacerea la judecătorie, ca să hotărască tribunalul, dacă a abusat el de pute­rea sa? La aprecierea acestui revoltător cas, pe care am ținut să-’l presentăm cu toate detailurile, vom reveni. FOIȚA „TRIBUNEI“. O ZI LA ZIAR. — Schiță. — Mă uit buimac la cias. Sânt 8 ore de dimineață. Sar din pat, mă îmbrac repede, iau dintr’o sorbitură dejunul și pornesc grăbit spre redacţie. Şar-redactorul ne rugase să venim cât de timpuriu, având prea puţin ma­terial pentru ziua următoare, în redacţie. Colegii stau toţi la mese, plecaţi, scârţâind din condee şi aruncând din când în când grăbiţi ochii pe ziarul ce au înainte. Numai locul „meu“ e gol. Pe masă mă aşteaptă un morman de ziare şi o scri­­sorică parfumată. Dau la o parte ziarele, desfac tremurând plicul şi cetesc şi recetesc satisfăcut şirele „Ei“, mici şi dese. Mă chiamă pe deseară în familie, la cină. „Voi merge“ îmi răspund mie însu-­mi şi revenind la zia­rele „mele“, le desfac in pripă, adun ca Îngri­jire mărcile de pe ele (fac colecţie pentru „Ea“) şi mă aşez la masă. Cu gardul dus încep a resfoi ziarele, căutând „noutăţi“, în redacţie domneşte linişte de mormânt. Ai crede, că te afli într’un sanctuar, dacă acel miros particular sălilor de redacţie, cunoscut tuturor ziariştilor, nu te-ar face să ştii, unde eşti. Din când în când numai, unul dintre colegi, dând peste vre­o veste nouă, nu se rabdă a ne o împărtăşi, fireşte prin prisma vederilor sale. O exclamare scurtă, de satisfacţie sau indignare, şi liniştea îşi reia stăpânirea­’i monotonă. * Rakovsky provoacă pe Bánffy să se declare, cum a ajuns la epistola lui Blaskovich. Blaskovich declară că n’are nimic în contra dacă ministrul-president ’i-a cetit epistola, dar’ îl somează să spună: cum a ajuns în posesiunea ei ? „Există la poștă secretul epistolar ori nu? E câtră 10 ore. Afurisiţii de băieţi din tipografie vin şi ies, cer mereu „manuscript“. Une­ori o protestare scurtă, nervoasă le e răspunsul, când de la o masă, când de la alta, alte ori chiar o protestare unanimă, de mai multe­ ori însă o întindere bruscă a câte unui manuscript şi — car’ se face linişte. în caşul din urmă băieţii ies mulţumiţi, veseli că nu merg cu mâna goală, spre a expune astfel mâniei culegătorilor. în celelalte caşuri se şterg repede din redacţie, de teamă să nu li­ se aplice vr’un „manuscript“ pe faţă. Orologiul bisericei din apropiere bate 11 ore. Băieţii se ivesc mai rar şi numai spre a ne tot spune, că nu le mai trebue manuscript, pentru­ că „nu mai e loc*. Câte unul din noi, de regulă şeful, trân­teşte năcăjit condeiul şi scurt şi autoritativ exclamă: „Trebue se fie*. Băieţii ies, convinşi că „nu poate fi“, şi peste câteva minute care revin, cu câte un manuscript retuşat de culegători. Acela­ş „trebue să fiu* le e răspunsul une­ori, alte­ori un concesiv „numai articolaşul acesta“. Se întâmplă, însă, că „articolaşul* face nu arare­ori 10—12 pagini. E la prânz. Unul câte unul părăsim re­dacţia, dornici de mişcare şi flămânzi. De cele mai de multe­ ori nici nu ne mai salu­tăm. La ce? Ne vedem atât de des, încât ne putem lipsi de stereotipicul „Salutare“, „La re­vedere“ sau „Poftă bună“. „Pofta bună“ avem noi şi fără dorirea reciprocă, — ne ajunge, că sântem flămânzi. * După ameazi. Rtnd pe rînd ne adu­năm iarăşi în tăcuta redacţie, cei mai sub­ţiri la pungă mai de timpuriu, căci numai în zilele de aur ale „primei“ pot să fee câte un Discuţia asupra acestei afaceri s’a continuat şi cu mai mare interes în şe­dinţa din 23 ian. După declaraţiunile lui Bánffy nici nu e mirare... Lepsényi, primul orator în şedinţa aceasta, a început cu atâta vehemenţă, încât presidentul de dragul lui Bánffy şi în dispreţul regulamentului casei, şi-a detras cuvântul Înainte de a ajunge la obiect. A vorbit apoi Horánszky, presidentul partidului „naţional“, care a pus ches­tiunea la tăiş, spunând cam următoarele : „întrebarea e cum a ajuns scrisoarea in mânile lui Bánffy ? Importanţa scaunului presidial nu poate suferi incorectitate. E interesant a şti originea scrisorii, pentru a şti, că există oare în comunicaţiunea poştală a Ungariei siguranţa, pe care codul penal o scuteşte ? „Epistola numai pe cale incorectă a ajuns la prim-ministrul. Dacă nu se declară atunci două căli rămân deschise, una pentru cei interesaţi: anutarea criminală... (Rako­vszky: Vom şi face-o!) a doua desaprobarea pe care parlamentul are să o dee incorecti­­tăţii comise, în sensul acesta Horánszky a şi presentat imediat un proiect de cond­us. La vorbirea lui Horánszky baronul Bánffy a răspuns cam următoarele: „Am spus ieri, că la repeţite rînduri primesc acte, plângeri, denunţări însoţite de scrisori parte anonime, parte nu anonime, „piccolo* sau „capuţiner* la cafenea — clubul ziariştilor, — cei mai graşi la pungă mai târ­­zio“. Avem să facem „mai nou*-urile, telegra­mele, dacă avem şi „revistile“. Ne răsfoim ziarele, năcăjiţi, dacă nu aflăm nimic sau n’am primit telegrame, şi ne apucăm de „reviste“. Cetim cu atenţie şi tăcuţi şirurile mun­cite de noi, sau de foarfeci, şi din când in când unul sau altul isbucneşte în vre-o ex­clamare de năcaz sau de rîs, provocată de fa­talele „erori de tipar“. Un moment împăr­tăşim cu toţii năcazul sau hazul colegului cu pricina şi trecem mai departe. Dar’ hazul îl împărtăşim, natural,’ mai cu predilecţie, căci nu, vezi d-ta, mai drag şi nouă, ca ori cui, şi apoi erorile „proaste" nu pot fi nici-când plă­cute, ca şi cele „de spirit". Aşa cu prile­­giul faimosului concert Vassiliu s’a tipărit, „teroristul“ în Ioc de atenoristulu Vassiliu; se poate închipui cât haz ne-a procurat eroa­rea aceasta, mai ales „post festa“, adecă după­ ce ni­ s’a făcut festa. Altă­ dată s’a cu­les „Parteai Cosman, In loc de Par­tenie Gosma... — Trecem şi peste „reviste“. Aşteptăm cu toţii apariţia foii. Acum noi facem gură şi culegătorii şi băieţii se supără, în sfirşit dată şi apariţia. Ne aruncăm cu toţii la numărul de „probă“. Ochim fiecare la partea lui din ziar, curegem icî-colea câte o greşeală şi, când suntem mai dispuşi, ne „lăudăm“ sau „criticăm“ reciproc. Mai rău e atunci, când observăm, că culegătorii ne-au lăsat vre­un manuscript pe a doua zi. Toţi protestăm, mai ales „autorul“. Eu îmi reînoesc ideea de a Introduce şi pentru culegători o „poştă", în care să ne spună cum vreau să dispună de manuscrisele noastre. Colegii rid, dar’ nu primesc, car’ eu mă mângâiu cu speranţa la „vii­torul apropiat“. Şef-redactoral ne spune, că pe a doua zi avem material berechet, căci ne-a venit mult „din afară“, şi se aşează la masă, lângă mor­manul de hârtie, spre a alege pentru cur­gători. Veseli de vestea belşugului în materie, părăsim cu toţii redacţia, sau mai corect, pe şef-redactor, şi ne depărtăm care încotro, ca să ne recreăm — „fiecare cum ’i vrerea şi — puterea*...* Eu trec prin administraţie. O mulţime de inşi aşteaptă, să li­ se dee ziarul proaspăt. îi privesc de sus, mulţumit, că atâţia vin a purta in largul oraşului rodul muncii noastre de o zi, mă uit, dacă şi servitorul dela „Ea* a venit, 11 văd şi eu sperător. Ajuns afară, scotocesc prin buzunare, să văd „cum stau*. ’Mi-e foame şi aş bea bu­curos o cafea. E pela sfirşitul lunii, n’am decât câţiva bănuţi, dar, din fericire peste 10, deci pot trece pragul cafenelei din faţă, în cafenea dau de câţiva amici. Unul imi cere ziarul, să vadă „ce mai e nou“. I-l dau. Se uită fugitiv peste prim şi vute întoarce pagina, oprindu-se la „mai nou“ şi la tele­grame. „Numai atâta“, mă Întreabă? „Atât“, îi răspund, deprimat de indife­renţa, cu care acest mucalit a trecut peste rodul de o zi al atâtor „representanţi ai opi­niei publice". Dar’, opinia mea: „Aşa sunt toţi“, la ce să mă supăr? Amicul ceteşte acum „Sosiţii in Sibiiu", apoi anunţările. E comerciant, deci prea firesc că astea il interesează mai de-aproape. Ies din cafenea; e vremea cinei. Mă duc la „Ea*. E singură în salon, ceteşte ziarul nostru. „îţi place?“, o întreb eu sfios. „Nici-decât, răspunde ea crud; „n’are nici foileton, nici hymen-uri*. „Astea îţi plac mai mult? „Da, mai ales himen-urile!" „De ce nu necroloagele“ ?!... Ea râde, m'a înțeles, dar’ nu s’a supă­rat, e prea bună... * E la zece ore, îmi iau adio şi plec spre casă mâhnit, că vremea a trecut aşa de repede. Sânt iarăşi acasă. In odae e frig, căci ’mi­ s’au gâtat lemnele. Obosit mă pun la masă, să scriu ceva „pe mâne“, dar’ adorm pe cote... Mă trezesc speriat... E la unu! Sting repede lampa, regretând gazul mi­stuit în zadar, şi mă culc. Nu mai ’mi-e somn. Fac planuri de un foileton, dar’ ideile nu vreau să ’mi­ se lămu­rească. Mă cuget fără să vreau la ziua de mâne —oare ce „noutăţi“ va aduce—şi adorm în­fiorat par’că de frica aceleiaşi deprimătoare oboseli şi monotonii fără sfîrşit... Săraci ziarişti, cum obosiţi de greu şi ce uşuratic vr­ba preţueşte munca! Ascanio, Sibiiu, 26 Ianuarie n. Alegerile In Austria. Alegerile pen­tru parlamentul austriac se încep în 4 Martie, şi în două săptămâni au să fie terminate. Foaia oficială din Cernăuţi publică terminele de alegere pentru Bucovina, statolite în următorul mod: în 4 Martie alege totalitatea cetăţenilor, pe basa votului universal, în 16 Martie aleg comunele, în 12 Martie oraşele, în 14­ Martie camerile de comerciu, car’ în 15 Martie marii proprietari. Credem, că Românii din Bucovina vor face din vreme toţi paşii necesari, ca să iasă învingători din această campanie elec­torală. Din parlament, în fine, baronul Bánffy ’şi-a găsit omul, în sarcina căruia să poată arunca crima cu violarea secretului epistolar şi care să stea în faţa judecătoriei, în locul său, în şedinţa din 26 ianuarie, după­ ce mai mulţi vorbitori­­l-au luat de nou la răspăr pentru scrisorile cu pricina, baronul Bánffy a declarat, că le-a primit de la Vészi József, redactor la foaia guverna­mentală »Pesti Napló“. Lucru natural, că majoritatea a respins propunerea lui Ho­ránszky, de cuprinsul, ca »onorata acasă« să-­şi exprime reprobarea, faţă de purtarea ministrului-president Bánffy. După­ ce baronul Bánffy a mai promis, că vulturul duplu în scurtă vreme, cu oca­­siunea plănuitei renovări radicale, va sbura de pe palatul ministerului a latere din Viena, — şedinţa se încheie, costând 4000 fl. Scump, dar’ face! — vorba ăluia. Duşmanii statului maghiar. Pa­trioticele înregistrează cu mare satisfacere ştirea, că un profesor dela liceul evangelic din Selmeczbánya a descoperit un mic cuib de „panslavism*, care submina mereu puterea statului maghiar şi era p’aci-p’aci să-’l arunce în aer. Profesorul acesta a dat adecă de urmă, că studenţii slovaci dela numitul gimnasiu se întrunesc când şi când la­olaltă, conversează în limba lor, cetesc gazete şi opuri scrise în limba lor, declamează poesii naţionale, cu un cuvânt îşi fac datorinţa de buni slovaci, cultivându-­şi limba maternă. Fiind însă, că una ca aceasta e din contra intereselor statului maghiar« direcţiunea gim­­nazială a confiscat toate actele şi toate căr­ţile slovace ale tinerilor studenţi, asupra că­rora în curând se va pronunţa poate şi sen­­tenţa de d­eschidere din şcoală. Societatea aceasta de lectură a studen­ţilor slovaci numără 42 de membri şi func­ţionează de un an de zile. Demnitate retusată. Lonyai János, membru numit pe vieaţă în casa magnaţilor, a trimis guvernului resignaţiunea sa din acest post onorific. Trâmbiţaşii guvernului se în­cearcă a motiva retragerea lui Lonyai din casa magnaţilor cu aceea, că e în continuu bolnăvicios şi-­l supără că nu se poate folosi de drepturile ce-’i compet şi nu-’şi poate îm­plini nici datorinţele legate de această dem­nitate frumoasă. Nouă însă mai iute ne vine a crede, că Lonyai s’a retras din casa magnaţilor disgustat de purtarea scandaloasă a gu­vernului lui Bánffy, care începe să devină chiar criminală. Se poate, că şi alţii vor urma exemplu­lui dat de Longail

Next