Tribuna, iunie 1897 (Anul 14, nr. 120-142)

1897-06-11 / nr. 127

Anul XIV Sibiiu, Mercuri 11/23 Iunie 1897 ABONAMENTELE­­Pentri Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., ■/, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună , mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., */* an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: */4 an 10 franci, 111 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 16. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici i 5 cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acțiuni. Guvern părintesc. (p.) Socialismul agrar a prins reda­­cini In Ungaria şi se lăţeşte binişor. Gu­vernul maghiar e exact informat despre acest nou pericol ce ameninţă „unitatea de stat“, şi poate şi mult accentuata „idee de stat maghiar“ şi tocmai pen­tru aceea s’a pus să-’l înăduşească. Re­ceptul e tot cel vechiu şi bine cunoscut. Se sugrumă, pentru un timp oare­care, efectul, dar’ căuşele cari au produs efec­tul nu se delătură, nu se nimicesc. Care va fi rezultatul? Focul se potoleşte — de se va potoli, dar’ nu se stinge. Va arde şi mai departe sub spuză, ca la oca­­siunea binevenită să isbucnească de nou, cu o tărie mult mai potenţată. E revoltător acest sistem de părin­tească îngrijire a guvernului unguresc. Când ,naţionalităţile nemaghiare din ţeară, indignate de asupririle ce le în­dură din partea stăpânitorilor lor, îşi ri­dică glasul şi cer şi ele o tratare mai omenească, pusă în consonanţă cu legile firii, cu drepturile lor naturale şi isto­rice: guvernul e iute gata cu diagnoza răului. Ei constată daco-românism, pansla­vism, tradare de patrie etc. şi e iute gata şi cu leacul, care e totdeauna acelaşi: temniţa. Astfel crede guvernul unguresc, că va resolva chestiunea naţională în Un­garia ! Când sărăcimea din ţeară, muncito­rimea, vine şi-’şi formulează asemenea nă­­caşurile ei, şi cere să nu fie dată pradă pe mâna marilor proprietari, moşieri şi arăndaşi, cari îi exploatează puterile fără a-’i plăti munca după merit, guvernul ia­­răşi e gata iute cu diagnoza şi cu leacul. Boala e socialismul, leacul, gendarme­­ria, în cas de lipsă armata. Aşa crede guvernul maghiar, că va îmbunătăţi soartea proletarilor din ţeară, a muncitorilor, cari formează cel mai pu­ternic element în stat, cari contribuesc la susţinerea statului cu aceea­ ce au mai scump, cu vieaţa lor, pentru­ că majorita­tea covîrşitoare a armatei e compusă din muncitori. De un an de zile muncitorimea din Ungaria se tot plânge, că starea ei e ne­suportabilă. Lucră din greu, de multe­­ori câte 18—20 ore pe zi, şi nu câş­tigă atâta ca să-­şi poată duce vieaţa de pe o zi pe alta, pentru că aceia pe seama cărora lucră, nu plătesc nici aceea la ce singuri s’au supus să plătească. De un an de zile muncitorii ţin con­grese, în ele îşi formulează şi precisează gravaminele lor, car’ guvernul maghiar nu le aude, nu vrea să le audă, pen­­tru­ că aceia dela cari vin strigătele de desperare şi de ajutor sunt: socialişti. Acesta e noul vau-vau cu care se alar­mează opiniunea publică maghiară. Guvernul nu a dat nici o atenţiune tânguirilor venite din partea muncitorilor, şi nu s’a ocupat cu ele. Acum însă, când în preajma secerişului tot mai bine se lăţeşte socialismul agrar, şi pare a se confirma ştirea, că muncitorii de câmp voesc să se pună în grevă şi să nu lu­cre, guvernul s’a pus din ruptul ca­pului pe lucru, ca să împedece greva. ’L-a ajuns doar’ mila de bieţii mun­citori ? De unde ! E îngrijit de marii pro­prietari şi se teme, că acestora o să le rămână grânele pe câmp nesecerate şi ne­trierate ! In ajutorul proprietarilor ştie guver­nul să sară, dar, întru ajutorul celor desperaţi, flămânzi şi goi, în ajutorul mun­citorilor nu. Un comunicat oficios ne spune, ce măsuri energice a luat guvernul în con­tra socialiştilor agrari. Sânt multe şi de felurite soiuri ace­ste energice măsuri, şi sânt toate luate în favorul proprietarilor, prin urmare în defavorul muncitorilor. întregul plan al guvernului s’a sta­­tolit în conferenţele ce s’au ţinut zilele trecute la ministerul de interne şi cel de agricultură. Ministrul de interne a con­­ferat ca fişpanii şi vicespanii comi­tatelor bântuite de socialismul agrar, care ministrul de agricultură cu presi­­denţii şi representanţii reuniunilor agro­nomice din comitatele acelea. E foarte părintesc guvernul nostru. Pe muncitori nu-’i ascultă, ci ascultă pe representanţii marilor proprietari dela cari primesc muncitorii loviturile. Pe muncitori nu-’i întreabă nime, că ce vă doare, unde vă doare, ci se întreabă fispanii şi vicespanii, aceia, cătră cari muncitorii s’au adresat de atâtea­ ori cu plângerile lor, fără să li­ se fi făcut nici cea mai mică îmbunătăţire ori îndreptare în nesuportabila lor stare! Natural că nici fişpanii, nici vice­spanii, dar­ nici representanţii reuniunilor agronomice nu vor fi comunicat miniştri­lor adevărata stare a lucrului, nu le vor fi spus, că zău, plângerile muncitorilor nu sânt tocmai exagerate, multe din ele sânt foarte legitime şi cer o grabnică îndreptare a lucrului, ci toţi vor fi in­tonat pe toate corzile, că cei nemulţu­miţi sânt nişte răsvrătitori, nihilişti, anarchişti etc. cărora nu le place să lucre, ba nu le place nici se vadă pe alţii lucrând, prin urmare, sunt oameni cari merită plumbii puştelor gendar­­mereşti. Până la un punct oare­care înţele­gem îngrijirea guvernului pentru soartea clasei marilor proprietari. Plătesc dare mare, va să zică con­tribuesc cu mult la susţinerea statului. Guvernul trebue dat­ să-’şi ocrotească această pătură socială, care îi mai face şi acel bun serviciu, că-’i împlineşte toate dorinţele patriotice. Dar’ nu înţelegem cum de guvernul, în părinteasca sa îngrijire de binele sta­tului, nu dă atenţiune, şi plângerilor ri­dicate din partea muncitorilor, şi de ce nu caută să le uşureze şi acestora soartea, când ei încă contribuesc la susţinerea statului ? Nu a mai mult lipsă de umanitate, ci e curată barbarie ceea­ ce face guver­nul maghiar cu aceşti proletari ai sta­tului ungar. Fiindcă ei nu voesc se mai muncească pentru bagatelul de până acum, guvernul ii va înlocui cu arestanţii din temniţele ordinare, cu ostaşii din honve­zi­me şi în cas de lipsă cu lucrători im­portaţi din străinătate. Va să zică, muncitorii din ţeară sunt mânaţi cu de a sila, şi din partea guvernului, in gura morţii, pentru­ că să ştie, că secerişul şi tineratul era până acum unicul lor câştig, şi că din neînsemnata plată ce o pri­meau pentru săvîrşirea acestei grele munci îşi susţineau ei familiile in decursul iernei. Ce vor face în viitor? Vor umple temniţele, pentru­ că vor trebui să se facă criminali, toţi de-a rindul. Foamea îi va sili să jefuească şi se omoară! Aici îi va aduce guvernul unguresc cu p­rin- I teasca sa Îngrijire. E regretabil, că un guvern are ve­deri atât de strimte, şi nu prevede că ce se va pută întâmpla mâne ori poimâne. Căci să nu se uite un lucru. Elementul nu-’i vorbă — destul de preţios îa stat, pe care-’l formează clasa avută, proprie­tarii mari din ţeară, nu poate deveni nici când primejdios pentru stat, căci în caşul extrem, când ar zice acest element că nu mai plăteşte dare, nu mai con­­tribue la acoperirea speselor ocârmuirei de stat, — are destulă putere statul, ca să scoată cu forţa aceea ce-’i compete, ba poate merge până acolo, că-’i con­fiscă toate averile, cum s’a întâmplat aceasta de multe­ ori şi în multe ţeri. Chiar stăpânitorii noştri, Maghiarii, au avut ocasiune a se convinge pe vre­mea absolutismului, că denegarea plătirei dărilor nu opreşte în loc carul admini­straţiei de stat. Dar ea s’a scos dela ei cu forţa. Celalalt element însă, sărăcimea, care durere, la noi in ţeară formează majoritatea, prin urmare după valoarea sa numerică e mult mai preţios ca celalalt, poate să devină primejdios pentru stat, şi iată pentru­ ce. Tratat în mod atât de neuman, aproape barbar din partea guvernului şi a organelor sale, sigur că va căuta să se reranjeze la proxima ocasiune bine­venită. Cum majoritatea zdrobitoare a armatei e compusă din sirăcime, într’un eventual răsboiu aceasta nu are decât să depună armele şi să zică aceea­ ce va şi zice, dacă nazarenismul se va lăţi in modul în care a Început a se lăţi, că ea nu luptă, pentru­ că legea, credinţa ei nu-’i permite să se lupte! Ei bine ce vor face guvernele pă­rinteşti în un asemenea caş? Vor înlocui şirurile goale cu arestanţi, şi cu elemente din străinătate ? Vor pune gendarmi în dosul armatei? Se vor provoca la patriotismul celor­ ce nu vreau să lupte? Dar’ sărăcimea nu cunoaşte patriotismul şi nu ştie ce e aceea patrie! însufleţit de patriotism poate să fie numai acela care ştie că are şi drepturi garantate în patria sa, şi care vede că drepturile ’i­ se respectează. Proletariatul din ţeara noastră e con­damnat însă a experia chiar contrarul. Nu are drepturi, ear’ cele puţine pe cari le are, nu ’i­ le respectează nime, nici chiar guvernul. La patriotismul acestor desmoşteniţi nu poate face clar­ nime apel. De ce am atins tema aceasta? De ce am desvoltat aceste idei? Din îngrijire pentru sărăcimea noastră ? ? Nu ! Românii nu au apucat pe terenul socialismului agrar, şi ei nu se vor pune în grevă la seceriş. Crişenii îşi vor lua ca până acum, coasele pe spate, traista în gru­maz, car’ Crişencele, secerea pe-o mână, copilul pe cealaltă, şi vor cutriera Bă­natul, căutând muncă. Se vor îndestuli cu puţinul ce-­l vor căpăta, şi vor mul­ţumi lui Dumnezeu şi pentru atâta. Am atins însă tema pentru a con­stata de nou cât de parţial e guvernul maghiar în lucrările sale, cum sprijineşte el o clasă de oameni in detrimentul altei clase, şi cum de astădată se pot convinge şi păturele sărace ale naţiunei maghiare, din cari se recrutează socialismul agrar, că guvernele lor sânt aşa, cum noi de mult le-am caracterisat: pentru unii mumă, pentru alţii ciumă, sânt adevă­rate guverne — părinteşti. Dar’ ale lor sânt, fericească-se şi mai departe cu ele! FOIŢA „TRIBUNEI“. Jules Verne. Castelul din Carpaţi. Roman din vieaţa poporului românesc din Ardeal. — Traducere autorisată, — de Victor Onifor. (Reproducerea interzisă). I. Istorisirea aceasta nu e Fantastică, ci numai romantică. S ar pută oare crede că nu e adevărată, fiindcă se arată improbabilă/3 Ar fi o greșală. Trăim într’un timp, în care totul se întâmplă, — ba am pută zice cu tot dreptul, că totul s’a întâmplat. Dacă poves­tirea noastră astăzi nu apare probabilă, poate va fi probabilă mâne, graţie isvoarelor ştien­­ţifice, care sânt problema viitorului, şi pe care nime nu se va gândi să le pună în şirul le­gendelor. De altfel la sfirşitul acestui practic şi positiv veac al XIX-lea, nu se mai produc le­gende, nici în Bretagne, patria Corriganilor sălbatici, nici în Scoţia, pământul brownielor şi al gnomelor, nici în Norvegia, ţeara aşilor, a zinelor, a geniilor şi a valkyrelor, nici chiar în Transilvania, unde cadrul Carpaţilor se po­triveşte atât de minunat la toate evocaţiunile psichagogice. Trebue însă să observăm, că Transilvania e foarte aplicată la superstiţiile timpurilor primitive. Această provincie de la extremul Euro­pei a descris-o De Gérando, şi a visitat-o Élisée Redus. Dar’ nici unul nu amintește nimic despre nostima povestire, pe care se basează acest roman. S- o fi cunoscut ei oare? Se poate, că au cunoscut-o, dar’ n’au crezut-o. Intr’adever e regretabil acest lucru, pentru­ că ar fi povestit-o, unul cu precisiunea unui analist, altul cu acea poesie instinctivă, care caracterisează toate descrierile sale de călătorie. Fiindcă n’a făcut-o nici unul, nici altul, mă voiu încerca să o fac eu. în 29 Maiu a acestui an, un cioban își păzia turma la marginea unui podereiu înver­zit, la poalele Retezatului, care dominează o vale roditoare, cu pomi frunzoşi şi sămânături frumoase. Acest podereiu e ridicat, deschis, fără nici un adăpost; vânturile de miază-noapte­­apus îl rad în timpul crnei de zăpadă, ca­ şi­ cum ’i ar rade bărbierul. Se şi zice pe alocurea, în ţinutul acela, că-’i creşte barba — şi câte­odată ’i­ se face prea mare, îmbrăcămintea acestui cioban nu ne amin­teşte nimic de Arcadia, nici ţinuta lui de bu­colicele lui Virgil. Nu era el Daphnis, Amyn­­tas, Lycidas sau Meliboeus. La picioarele lui, încălţate cu opinci, nu murmură apele Lig­­nonului, ci fiul românesc, ale cărui unde ră­coroase şi şoptitoare ar fi fost vrednice să treacă prin cotiturile pline de vârtejuri ale cunoscului roman din vieaţa păstorească a Astrea“. Bucur, — aşa se numia acest păstor ţeran — Bucur din satul Măţeşti*) nu se îngrija încru atâta de sine, cât mai mult de oile sale, cu care petrecea peste noapte în staulul seu de inele, dela capătul satului. Staulul din pricina că n’a fost mutat de mult, era foarte bine îmbrăcat cu gunoiu. Culcat pe un covor de iarbă verde, cu un ochiu închis și cu unul deschis, cu pipa în gură, el își fluera din când în când cânii, dacă vedea că vre­o oiţă se alege dintre ce­lelalte, sau sufla câte­odată în bucium, ale cărui echouri repeţite făceau să răsune pădurile. Era cătră şase ore seara. Soarele În­cepea a se apropia de vîrfurile munţilor. La răsărit se vedeau strălucind nişte piscuri, ale căror poale erau învălite într’o negură groasă. Cătră apus-mează-zi două deschizături ale lan­ţului de munţi lăsau să străbată o faştie ple­cată de raze, întocmai ca printr’o uşă între­deschisă. Acest sistem orografic e considerat ca partea cea mai sălbatică a Transilvaniei. Curios fragment din imperiul austriac e această Transilvanie sau Ardeal. Chiar şi numele arată că e »ţeara pădurilor*. La apus şi la mează-noapte se mărgineşte cu Ungaria, la răsărit cu Moldova şi la miază-zi cu Ro­mânia. Are o estensiune de preste şese zeci de mii chilometri pătraţi — cam cât a noua parte din Francia —, e un fel de Helveţie. *) Măreţi­ e o mică comună românească, in io­­mitatul Hunedoarei, cercul Putu, p. v. Sălaş­ul-de-jos, are numai ca. 260 jmflete. Traducătorul, dar’ numai pe jumătate atât de mare, fără însă a fi mai împoporată. Ardealul cu pla­tourile sale în cea mai mare parte roditoare, traversat de ramificaţiile platonice ale Carpa­ţilor, este străbătut de număroase ape, care măresc mai ales Tisa şi împreună cu aceasta îmbogăţesc superba Dunăre, ale cărei­­Porţi­­de­ fer“ la câteva mile spre miază-zi închid şi­­reagul catenei Balcanilor la frontiera Ungariei şi a imperiului otoman de odinioară. Astfel e patria veche a Dacilor, cuce­rită la începutul veacului al doilea al erei creştine de Traian. Independenţa, de care se bucura sub Ioan Zapolia şi următorii sei, a dispărut la 1690, când Leopold I, o anexă la Austria. Dar, ori­cum să fi fost constitu­ţiunea sa politică, a rămas patria comună a diverselor popoare ce o locuesc fără a se con­topi unul întri altul: Români, Unguri, Săcui şi Saşi. De care neam se ţinea ciobanul Bucur? Era un urmaş degenerat al vechilor Daci? E greu să te pronunţi, văzându-i părul în ne­­rânduială, faţa înegrită, barba netunsă, sprân­cenele dese, ochii verzi-albaştrii, şi în giurul lor nişte dungi vinete, semne ale virstei înain­tate El e de vre­o şese­zeci şi cinci de ani, cel puţin aşa ai putea crede. Dar’ e de sta­tură înaltă, uscăţiv şi drept, cu peptar galbin, păros, şi ar putea servi de model ori­cărui pictor; având pe cap o pălărie mare, cu pană l lată, răzimându-se de bâta lui groasă, el stă­­ nemişcat ca o statuă de marmoră; în momentul când razele străbateau prin deschizăturile dealurilor de la apus, Bucur se sculă, punându-’şi mâna pe jumătate deschisă la ochi, — ca­ şi­ cum ar fi voit să vadă de­parte, — privia cu luare aminte într’o anu­mită direcție. în zarea îndepărtată a orizontului, cam în depărtare de o milă*), se vedeau umbrele unui castel, ce părea foarte mic, însă numai din causa depărtării. Acest castel vechiu ocupa, pe un pisc singuratic de la pasul Vul­can, partea de­asupra a unui podereiu numit platoul Orgalului. în strălucirea ultimelor raze ale apusului de soare, el presenta un aspect de tipuri stereoscopice. Ochii ciobanului aveau o mare agerime și astfel erau în stare să distingă oare­cari trăsături în acea întunecime depărtată. Castel vechiu!... Castel vechiu !. De­geaba stai aşa mândru acolo !... Mai ai trei ani şi eşti gata: fagul tău nu mai are decât trei crengi! — zise Bucur la urmă clătinând din cap. Acest fag era crescut la marginea unui bastion al castelului, și dindărătul lui se vedea o umbră neagră, care din depărtare abia ar fi putut-o observa cineva, afară de Bucur. Espli­­carea acestor cuvinte ale ciobanului nostru, provocate de o legendă referitor la castel, o vom da la timpul seu. (Va urma). Nr. 127 Sibiiu, 22 Iunie n. Plăteşte Române!.... Ziarele ma­ghiare anunţă, că consilierul din ministerul de interne Stetser a terminat proiectul de lege, referitor la c calificarea teatrelor maghiare din provincie. Deocamdată se vor spera din partea statului 150,00 fl. anual, pentru aju­torarea teatrelor maghiare, şi să vor crea două posturi de intendanţi, dintre cari unul va fi în Cluj. Cât mai curând se va statifica tea­trul naţional maghiar din Cluj; statul va zidi în Cluj un teatru nou, pompos, care în teatrul de acum se va logia biblioteca universităţii. Adecă nouă jertfe pentru de a susţinea nişte teatralişti flămânzi, pe cari publicul ma­­ghiar sau nu vrea, iau nu poate să-şi susţie Plăteşte Române, ca statul să aibă ce risipi pentru „arta" maghiaro-jidană. Lupta Slavilor. Deputaţii Polonilor Cehilor şi ai Slavilor de sud din Austria au de­cis a înfiinţa în Viena un mare ziar politic cotidian, redactat în limba germană. Ziarul va representa interesele Slavilor din Austria, dar­ va sprijini totodată şi inştiinţele politice ale Slavilor din Ungaria şi din alte părţi. Scopul întemeietorilor este a cimenta mai mult unirea Slavilor austriaci în luptele, ce le poartă ei faţă de Germani, care de altă parte a apăra şi susţinea slavismul de pre­­tutindenea. Ce zic oare compatrioţii noştri maghiari la aceasta? Spre federalism. Iul­ius Patzelt, şef redactor la „Deutsches Volksblatt“ din Viena, publică In revista fDie Gegenwart* un arti­col asupra actualelor dificultăţi din Austria şi asupra programului federalist. La punctul prim Patteit zice: Necontenita luptă constituţională şi na­ţională dintre popoarele Austriei nu numai că împiedecă puternica desvoltare a institu­ţiilor liberale şi a representaţiunii sale na­ţionale, ci absoarbe aproape cu desăvîrşire forţele politice ale statului şi-’l face incapabil a-’şi apăra drepturile sale în lupta cu Un­garia. In 1867 Austria fu prea slabă ca să încheie o echitabilă transacţiune cu Ungaria şi nici mai târziu ea nu avea destulă putere a-­şi afirma paritatea în afacerile comune celor două state. Causa mai apropiată a In­feriorităţii politice a Austriei residă deci la lipsa unei organisaţiuni naţionale şi politice, ca o urmare a constituţiei sale centraliste care nu se potriveşte pe de o parte cu deo­sebirile culturale ale elementelor sale consti­tutive, pe de altă parte această constituţie, din pricina opoziţiei ce-şi făceau Slavii, nici nu a prea putut întră­ni carnea şi sângele •­ O milă ungară face cam 9600 Metili "

Next