Tribuna, octombrie 1897 (Anul 14, nr. 217-242)

1897-10-26 / nr. 238

Anul XIV Sibiiu, Duminecă 26 Octomvrie (7 Noemvrie) 1897 Nr. 238 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., 1/i an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru xnonarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate:­­« an 10 franci, »­, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Popiăcii Nr. 15 Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Numeri singuratici ă 5 cf. sg vând la »Tipografia*, soc. pe acţiuni Un discurs al Regelui Carol. (d) Zilele de 20, 21, 22 şi 23 Oc­tomvrie st. v. au fost pentru vechea ca­pitală a Moldovei, Iașii, zile de sărbă­toare. S’au inaugurat acolo în zilele acelea câteva edificii, menite să mai ri­dice capitala lui Ștefan-cel-Mare din de­căderea în care a ajuns timpurile din urmă, atât din causa sacrificiilor politice ce a trebuit să facă prin unirea celor două principate, strămutarea capitalei la Bucureşti şi politica de centralisare ce s’a practicat in România de atunci încoace de cătră toate guvernele, cât şi din causa mulţime! de Evrei, cari s’au abătut asu­­pră-’i din toate părţile şi cari formează astăzi majoritatea populaţiunii, după­ ce au acaparat comerciul şi industria locală şi după­ ce au răpit oraşului până şi carac­terul său de centru românesc. Instituţiile, ale căror edificii de cu­rând construite s’au inaugurat în zilele amintite mai sus, sunt Universitatea şi Teatrul Naţional, menite să servească drept foculare de lumină pentru o bună parte a României, de asemenea noul aba­tor, menit să dea un nou avânt Iaşilor din punctul de vedere comercial şi eco­nomic. Şi ceea­ ce a dat o deosebită splen­doare acestor sărbători ale capitalei Mol­dovei e faptul, că numitele edificii sau inaugurat de cătră însuşi M. S. Regele României, care s’a dus acolo întovărăşit de regina Elisabeta, poeta Carmen Sylva, obiectul generalei adoraţiuni. ţ­ Dăm la alt loc n­escrierea acestor serbări interesante şi pentru noi, mai ales inaugurarea universităţii, care la în­fiinţarea ei mai mult de Românii din Tran­silvania a fost condusă, în frunte cu ne­muritorul Simeon Bărnuţiu; dar­ avem un lucru de relevat, un lucru ce stă­m­ de aproape legătură cu chestia noastră naţională, care arată înaltele senti­mente patriotice ale Regelui Carol, şi care poate că aruncă o oare­care lumină asu­pra haosului de Întâmplări din ultimele vremuri. La inaugurarea universităţii, M. S. Regele Carol a rostit un discurs, pe care îl dăm mai la vale în întregime şi din care extragem aci câteva pasagii, cu deo­sebire caracteristice. „Nu numai cu numărul soldaţilor şi cu desvoltarea vieţii economice se măsură astăzi puterea statelor,­­ a zis Regele. Un factor de căpetenie poate cel mai însemnat, este gradul de cultură. O direcţiune sănătoasă şi naţională a înaltelor studii ce se ur­măresc în universităţi este clată con­­diţiunea neapărată a adevăratei pro­păşiri“. Apoi, adresându-se profesorilor uni­versitari, M. S. le-a zis: „ Vouă domnilor profesori vă este încredinţată misiunea, cu grea răs­pundere, de a pregăti pentru ţeară pe acei fruntaşi ai viitorului, de a le înălţa vederile, de a sădi în inima lor ambiţiuni nobile şi generoase şi de a le încălzi sufletul pentru tot ce este drept, bun şi românesc.“ Aceste cuvinte, care nici n’au nevoe de comentarii, n’au fost numai întâmplător zise, mai ales în împrejurările de acum. Toată lumea, care le-a ascultat, le-a atri­buit o altă întindere şi un alt înţeles mai adânc. De altmintrelea Regele Carol accentuează din nou şi tot mai mult în discursul său această idee, ca nici urmă de îndoeala să nu fie asupra sentimentelor sale, asupra voinţei sale de suveran al României. El zice mai departe: „Conştiinţa naţională, redeşteptată prin Luptele viteji ale armatei, aş­teaptă conducători înţelepţi şi cumpă­niţi. Eu, datoria cătră ţeară era des­luşită: recâştigarea independenţei. As­tăzi condiţiunile vieţii noastre sociale s’au lărgit şi înmulţit, şi ţeara are trebuinţa de puteri noue, spre a asigura mersul neîntrerupt al desvoltării noastre naţionale. Aceste elemente de ponderaţiune înţeleaptă, care urmează a fi pre­cum­­pănitoare în direcţiunea politică şi so­cială a statelor moderne, le aşteptăm de la această universitate, care se stabi­leşte astăzi în noul seu palat. Da, am încrederea, că universitatea din Iaşi va răspunde la această înaltă menire şi că împreună cu sora sa din Bucureşti, aceste două făclii vor răspîndi scîntei de vieaţa sufletească asupra în­tregului neam românesc1. Asemenea cuvinte înălţătoare de suflet a rostit înţeleptul Rege al României la Iaşi, în nişte momente când în răsduh par­că era ceva greu şi apăsător şi când o vorbă de uşurare era menită să facă atât bine inimelor îngrijorate. Şi în vor­bele aceste­a atâta înţeles, încât ne ab­ţinem de la comentarii stăruitoare, pentru a le lăsa, aşa cum sunt, luminoase, în cadrul adâncei iubiri de neam ce respiră­­ din ele. Vom releva numai un lucru: în tot discursul Regelui Carol nu există altă idee accentuată, decât ideea naţională, acea „scântee de vieaţă sufletească“ ce trebue să fie sădită în inimele tinerilor generaţii, spre a fi apoi revărsată ca o binefacere, din înaltele instituţii de cul­tură româneşti, „asupra întregului neam românesc“. Bunii Români cari au ascultat aceste vorbe patriotice din gura celui mai mare Român, au erupt în strigăte entusiaste de: „Să trăească Regele Carol“. Noi... ce am mai pută adăuga? FOIŢA „TRIBUNEI“. Freamătul pădurii. Culcat pe iarbă ascultam freamătul pă­durii. Ce frumoasă era zarea nemărginită a cerului şi ce tainic era acest freamăt vednic tânguitor al pădurii ! Cine ar putea înţelege ce va se spună pădurea în graiul ei? Cine ar putea se priceapă suspinele şi jalea de veacuri a codrului, care l-a învăţat pe Român să cânte aşa de doios, sau poate... da, poate că pădurea a învăţat de la el... Cine ştie? Din vreme în vreme pleoapele­­mi­ se închideau grele, învinse de povara somnului. Atunci deschideam ochii şi nadurna naraa 1 4----------------- ----------­a-’mi cânta anume un cântec de leagăn cu e adormi copiii. Şi am adormit.... Auzeam şi prin vis freamătul. La început mai tare, apoi din ce în ce mai lin. O clipă fu linişte, părea liniştea înainte mergătoare a furtunii. Din adâncuri necu­noscute se auzea un vitet... un vitet, care vine şi creşte venind în cadenţă de valuri. Nu ştiam ce poate fi, dar­ era un zgomot grozav în jurul meu, ca descărcarea unui vifor. Crengile arborilor trosneau şi­ pământul se clătina cu mine. Apoi totul se linişti iarăşi, auzeam cum se pierde urma vijeliei în echpuiile pădurii. Dar’ o gâlâjie ne mai­pomenită se porni atunci in jurul meu; părea nişte oameni, ce se ceartă. Da, auzeam respicat cuvintele. Atunci­­mi-am întors capul, şi am văzut cum stejarii vorbesc în jurul meu, cu o voce profundâ, ce pare a veni din fundul unei peşteri. Şi făceau neşte gesturi grozave. Era înspâimântat, se-’i vezi întinzân­­du-’şi braţele veştejite de urieş, cari trosneau grozav în încheieturi. — Oamenii? oamenii zici d-ta, moşnea­­gule? — auzii pe unul. — Dar’ când au să­­vîrşit oamenii o faptă mare până în capăt? Spune-’mi când ? să fie o sută şi să fie o mie pe un gând, e destul un singur om de ni­mica să le spulbere planurile. Şi­’i vorbă veche, că dacă Christos ar coborî încă odată pe pământ, nu s’ar afla numai un Iuda, cara se-­l vândă pentru trei­zeci de arginţi, ci treizeci de luda, cari pen­­tr’un argint ’l-ar vinde bucuros. Şi d-ta îmi vorbeşti de oameni?! — Nu e tocmai aşa, fătul meu — răs­punse altul, mai bătrân. Omanimea ştie pre­ţui totdeauna oamenii cei mari. Şi recunos­cătoare îşi aduce aminte de ei; după moarte pune crucer lângă crucer să le ridice monu­mente... — Şi dacă vre-un om recunoscător, de-al d-tale — 11 întrerupse cel dintâiu — pune mâna pe această colectă, are ca cura­­giul să-’l tragă la răspundere, şi să-’l scoată pe omul acela din fundul pământului chiar? Căci mort de ar fi cu pălmile ar tre­Românii şi tripla-alianţă. „Al. Blätter“ din Berlin publică în ultimul seu număr un interesant articol sub titlul „Die Rumänen und der Dreibund“, în care desfăşura ideea, că Germanii n’au interes de tripla-alianţă, dacă ea le-ar cere jertfirea fraţilor săi din Ungaria, Saşii şi Şvabii; întocmai nici România nu se poate alipi la tripla­ alianţă, dacă aceasta ’i­ s’ar cere pe preţul Românilor din Ungaria şi Transilvania. — Articolul reclama întrevenirea Germaniei în favorul Germanilor şi a Românilor din monarchia noastră şi pledează pentru o conlucrare a Germanilor (Saşilor) şi Românilor îm­potriva Maghiarilor. „Poate că odată, mai târziu — scrie „A. B.“ —­ cei doi Hohenzollerni vor sigila alianţa cu monarchia de la Du­năre (mon. austro-ungară) între zidurile vechilor oraşe săseşti Sibiu ori Braşov, în mijlocul poporului românesc, care lo­bul se-’i desfacă groapa și să-’l scuture, de să-’i sară voia de odichnă: „Omule ta îacă nu ai drept la liniștea de veci, noi avem încă o răfuială laolaltă. Unde-’i fondul?“ Un hohot lung răsună de-a lungul pă­durii care mă fai­e să trămai de spaimă. — Are ea curagiul — reluă de nou — se-’i arete cu degetul ca lumea întreagă să-’i cunoască, sau tace și făcând dă drept păcăto­­tului să o insulte? Urmă o pausă scurtă după care incepu earăşi acelaș stejar într’un ton plin de amă­răciune : — Lasăl... Mai bine e aşa! El nu s’a luptat nici pentru decoraţii, nici pentru monumente, ci pentru neam. Şi dragostea neamului îi va fi monument vecinic. Un monument, pe care vremea nu îl în­vecheşte, duşmanii şi furtunile nu îi doboară şi nimenea nu-­l mai defraudează. Un monument, care trece ca cel mai scump tesaur de la graniţe la graniţe. Ear’ în pădure — îi facem noi mai fru­mos ca oamenii. Primăvara îi împodobeşte mormântul cu flori, pe cari ie stropeşte cu lacrimi de roauă. Mai târziu când vin căldurile noi îl apă­ram cu ramurile noastre şi îi facem umbră să doarmă în linişte. Apoi, când vin vânturile toamnei, noi îngrămădim troene de frunze pe mormântul scumpului nostru mort, ca frigul să nu-’i tul­bure visarea. Simin. Sibiiu, 6 Nov. n. Reformele „bisericeşti“ liberale. Cât de rele sânt reformele aşa numite „bise­riceşti“ ale guvernului liberal, să vede din destul dintr’un cas recent, petrecut la Fă­găraş. Di Andreiu Stroia, învăţător din Făgă­raş avea să imatriculeze un cas de naştere, obvenit In familia sa. Şi nici până azi nu ’i-a succes. In trei zile de 6­ ori a fost la ma­­triculantul, primarul Jankovich, apoi la vice corniţele odată şi la pretorul de două ori, şi totuşi pruncul nou nascut nici astazi nu e înscris în matriculă, deşi terminal prescris de lege a trecut de mult. In numărul proxim vom publica detai­­luri asupra acestui caracteristic cas. , citeşte jur-împrejur, şi care în număr şi astăzi poate susţină comparaţia cu Ma­ghiarii, în politică trebue să pondereze şi să numere“. Gladstone — antisemit. Sigmund Muntz, un scriitor vienez, a oferit marelui bătrân al Angliei o carte: Profiluri de oameni celebri. Drept mulţumită Gladstone mi-a adre­sat o scrisoare, la care intre altele zice: „Simpatizez cu voi In ceea­ ce priveşte antisemitismul“. Interpelaţia lui Şerban. — în chestiunea Jeszenszky. — Deşi scopul principal — de-a clarifica rolul vicleanului Bánffy — nu ’şi-­-a ajuns, totuşi interpelaţia deputatului Şerban con­­stitue şi ea un fapt aşa de însemnat, în împrejurările actuale, ca să merite a fi cunoscută. Dăm după notele stenografice ale dietei următorul raport: Preşedintele: Urmează interpelaţia dlui deputat Nicolae Şerban. (S’auzim, s’auziml). Nicolae Şerban: Onorată casă. (S’auzim, s’auzim). De şepte ani sănt norocos de-a fi membru al acestui parlament, şi mărturisesc sincer, că nici­odată n’am resimţit mai mult greutatea situaţiei mele, plină de responsabi­litate, ca tocmai în acest moment, când adresez o interpelaţie cătră domnul prim-ministru. (S’auzim, s’auzim!). Trebue să constatez înainte de toate, că atunci, când în două rînduri am intrat în acest parlament nu numai în contra voinţei gu­vernului, ci şi în contra voinţei şi a programului poporului românesc, — program ce să manifestă­m­ pasivitate — n’am avut alt scop în vedere decât binele public şi buna înţelegere comună, şi a fost departe de mine gândul, ca eu să expun interesele poporului românesc sau că doară să întru în slujba onorabilului guvern. (Sgouot). Experienţele mele m’au convins, că toate diferinţele şi contrastele, cari există intre po­porul maghiar şi român, exista de fapt nu atâta între poporul maghiar şi cel român, cât mai mult între poporul român şi on. guvern. (Mişcare). Dar, merg mai departe şi mărturisesc, că atât Românii de sub coroana sfântului Ştefan, cât şi cei din România trăesc în con­vingerea, că bun starea şi fericirea acestor două naţiuni, română şi maghiară, atârnă în cea mai mare parte de la buna înţelegere, care dominează întreagă vieaţa lor (? H­inelari Red. „Trib.“). (Aprobări în stânga extremă). Dar’ când noi nu mai avem frunze, earna îi învălue mormântul în un văl alb şi curat. Astfel ştie se îndulcească pădurea lini­ştea eroului, care doarme pe sînul ei. Se facu o linişte profundă, atunci, şi când îmi ridicai capul, văzui la câţiva paşi de mine un om. B­otid, cu zîmbet abătut, zicea în fluor: ’L-am cunoscut îndată, şi sub puterea unui simţământ de durere şi de bucurie tot­odată îmi luai pălăria de pe cap şi mă apro­­piai de el. D-ta eşti Iancu ?­­ El trăsări, apoi îmi zise repede: — Eu nu-­a Iancu. Eu­’s numai umbra lui lansa. Iancu e morţi Ochii îi schinteiau de scânteea unei mânii momentane. Apoi începu să zimbească iarăşi — „o agonie a surisului“... — Aşa înţeleg şi eu — începui de nou — d-ta eşti umbra lui Iancu! Fața lui să însenina pe o clipă, dar’ in ochi ’i­ se ivi iarăși reflexul acela straniu, a celor­ ce nu mai văd realitatea. — — ’Ți-am spus odată. Iancu era om cu minte, dar’ ... eu ... îs ... nebun ! Și începe să plângă... în momentul acesta­­mi­ se părea, că în­treagă pădurea plânge. Suspine năbuşite să auziau din adâncuri şi stej­arii îşi plecau cren­gile, gemând încet. Atunci îşi şterse ochii cu mâneca că­meşii, scoase fi­­erul din traistă, şi-’l duse la gură, în mijlocul stărilor laxe ce le avem cu Au­stria, unica şi principala condiţiune a popo­rului românesc e, ca să-­şi desvoalte liber na­ţionalitatea sa. (Sgomot şi mişcare în stânga extrema). Asigurez on­ casă, că din momentul, în care guvernul d-voastră nu va mai împedeca desvoltarea noastră naţională (sgomot şi miş­care la stânga extremă) nu veţi afla nicăiri cetăţeni mai devotaţi decât noi, nici aliat mai credincios decât poporul din România. (Mare sgomot şi mişcare în stânga extremă). Ne este încă in proaspătă amintire, cu, casă, măreaţa primire, de care s’a împărtăşit regele nostru în România... O voce din dreapta: „Regele nostru?" Strigăte din stânga extremă: Da, al nostru in România. Tare bine a zis ! (Sgomot). Preşedintele: Rog linişte, onor, domni deputaţi! Nicolae Şerban: Şi importanţa acestei primiri a mai mărit-o şi împrejurarea, că la ea a luat parte nu numai publicul din capi­tală — înţeleg capitala României — ci în­treagă ţeara. Această excelentă primire cred, pe noi pe toţi ne-a satisfăcut, ba merg mai departe, ne-a şi surprins, pentru­ că primirea suna nu numai regelui maghiar, ci chiar şi Ungariei . (Aprobări în stânga extremă. S’au­zim! S’auzim !) Durere, trebue să mărturisesc, că au fost şi de aceia, cari au crezut că pot atribui acea­sta excelentă primire nu regelui maghiar, ci împăratului austriac. O voce din dreapta: Aşa, aşa ! (S’auzim s’auzim.) N. Şerban: Dar’ să-’mi permită onor, casă, ca să abstrag dela aceasta pedanterie de distingere, cu nimic nemotivată, fără nici o observare. (Ilaritate în dreapta: „S’auzim, s’au­zim“ ! In stânga extremă mişcare. Preşedin­tele suna.) Cât de nemotivată este aceasta presu­punere să explică şi din înprejurarea, că după trecerea de abia a unui an regele statului ve­cin, al României, s’a grăbit a rentoarce M. S. visita in capitala ungară. (Vii aprobări în stânga extrema). Ar fi o temă grea pentru mine a mă lăsa într’o critică asupra scopului și resulta­­tului acestei înalte visite; dar­ după părerea, ori aș putea zice convingerea mea trebue să atribuim acestei visite o însămnâtate, o im­portanţă politică, care întrece mult actul de curtuoasie, pentru­ că e lucru îndeobşte cu­noscut şi obiceiu admis, că dacă dorim să în­toarcem cuiva visita, îl căutăm acolo unde este locuinţa lui stabilă, principală, şi totuşi regele român a venit la Budapesta, aici unde — dureros — M. Sa nici până astăzi nu are curte separată. (Aşa este, aşa este în Era un cântec vechiu acesta pe care copii de Român îl învaţă deodată cu Tatăl nostru... Şi pădurea, îngâna şi ea acelaş cântec într’un secund impunător, profund. Stejarii bătrâni cântau împreună cu brazii cei tineri şi cu florile şi firele de oarbă — car’ de departe s’auzia echoul dela munţi. Numai eu nu puteam să cânt, eram ră­pit cu totul în lumi imaginare, de admiraţie şi de durere. Figura eroului abia o mai vedeam ca o apariţie, ca un nor de aburi, ce se îm­prăştie. Stejarii plecau pletele îmbătrânite înain­tea lui și îi făceau cale. O dungă de lumină argintie rămânea în urma lui, care cântecul abia se mai auzia, ca un amestec confus de glasuri, de finer și de freamăt. G « in rtn Jam AAMAAm «X * *V*î nHtVfS yi tu auuuj. vuiowui uw uu mtwn juni rea, dunga de lumină era tot mai palidă — ear’ întunerecul tot mai mare... Privii în jur mirat, sub impresia vie a visului. Dar’ când am cercat să-’mi dau seama de toate icoanele ce-’mi trecură pe dinaintea ochilor minţii ’mi-a fost cu neputinţă. Doară o imitaţie abia aproximativă ! Căci visul e vis, ear’ realitatea e rea­litate, die — numai realitate!

Next