Tribuna, august 1899 (Anul 16, nr. 167-191)

1899-08-01 / nr. 167

Pag. 666 Sibiia, Duminecă, miliei sale de vechiul trunchiu, ajungând cu primirea mult rîvnitului titlu de »Horrath« la desevîrșire. Nu e mult, de când ’i­ s’a încredințat în mai multe rînduri mandat de deputat în dieta im­perială; de vre-o ispravă însă nu s’a svonit nimica în lumea românească; atâta numai se ştie, că-­şi dădea conse­­cvent demisia înaintea avansărei rapide, cochetând neîncetat cu Polonii de mare influenţă în Austria. Polonii formează chiar pentru întreaga sa familie un obiect de cult, înlocuindu-se chiar limba maternă cu cea polonă, în şedinţele convocate pentru zi­direa bisericei nu aflau, cum am amintit, asigurările dlui »Hofrath« mult crezământ la acei­ ce ştiau, că şi ul­timul titlu îl primise drept recompensă pentru trădările neputinciosului Arca­die. Cu toate acestea însă comitetul aranjator hotărîse a se presenta Mitro­politului, isgonit din seară. Spre uimirea tuturor însă se ivi un consilier dela tri­bunal, dl Dr. Pamfil Dan ca mameluc al dlui »Hofrath«, căci înainte de a călca pragul casei lui Arcadie, dl Dan veni cu propunerea, ca colonia română se justifice faptele Metropolitului prin con­damnarea atacurilor din »Patria«. Co­lonia română avea să devină astfel un areopag nechemat pentru Românii din Bucovina. Dl Dan, despre care se zice că a jucat odinioară un rol însemnat în »România Jună“, a dormit cum se vede 20 de ani, dacă cugetă, că durerile Românilor din Bucovina n’au aflat ră­sunet în inimile coloniei din Viena. Re­gretăm numai, că se lasă întrebuinţat ca mameluc de o familie, pentru care biserica proiectată formează un mijloc de rehabilitare a unui individ, urgisit de o parte mare de Români. Tentaţiunea dada de greş faţă cu tăria celorlalţi re­­presentanţi; deputaţiunea îşi păstră dem­nitatea ţinându-se strict de misiune. Metropolitul promise, ca de obiceiu, cerul şi pământul, onorându-o chiar cu un prânz — un mijloc ordinar a fiicei bla­­gocistivului ad captandum, ce era să fie folosit şi de Paşti, faţă de tinerimea universitară, dar’ rămase de ruşine. Co­lonelul Lupu şi Dr. Ciurcu au continuat neobosit lucrarea adunând în fine în­treaga colonie pentru constituire în co­mitet legal, în a cărui frunte s’a pus dl »Hofrath«, dela care se aşteptau minuni; în urmă auzim însă, că Arcadie s’a mărginit a-’l ruga pe preotul dela bise­rica grecească de pe Fleischmarkt, se permită şi unui preot român liturghi­­sirea — fu însă respins. Acesta este resultatul activităţei valorosului Metro­polit şi a dlui »Hofrath«, ear’ petiţiunea adresată consistorului de două luni deja, încă nu e resolvată. E de remarcat, că colonia română din Viena numai sub presiunea comitetului bisericesc, indus în eroare de dl Horrath, n’a aranjat nici o manifestare contra surgunitului Metropolit, cu toate­ că prigonirile în Bucovina din causa blagocistivului, ce petrecea în plăceri, grijind numai pentru mărirea salarului primit de graba, sem­nând chiar din interes familiar şi vin­derea unei realităţi a fondului unui Ovreu (Rudich), luase dimensiuni, ce re­voltau nu numai colonia, dară şi pe contrarii Românilor. în fine s’a aflat, cum se vede, un Român, care iritat până la culme de netrebniciile lui Arcadie,­­i-a trimis un »ştreang«; ori­cât s’ar condamna acesta din unele părţi, un lucru e cert: Făp­tuitorul posede mai nobile sentimente decât nefericitul Metropolit, căci la făp­tuire nu putea fi condus de interese personale. »Ştreangul­ a iritat de­sigur familia Metropolitului, dară ea nu era îndreptăţită a denunţa la poliţie per­soane nevinovate, nu era îndreptăţită a asmuţa poliţia asupra întregei tinerimi academice şi a coloniei române, care revoltată prin şicanarea din partea po­liţiei a devenit deja indiferentă faţă de zidirea bisericei. Aceasta s’a putut cu­noaşte în ziua Sfântului Ilie, când con­silierul Dan, rămolit prin serviciul de­parte de vatra părintească, — unii pre­supun şi interes personal, — a propus o aderenţă ascunsă pentru Metropo­litul Arcadie, condamnând în termini aspri pe trimiţătorul»ştreangului«. Acea­sta a trebuit să audă colonia, ca se erupă în protestele cele mai mari contra atitudinei metropolitului Arcadie, a cărui presenţă în capitala imperiului a deve­nit nefastă şi pentru Românii de aci. Propunătorul perplex a trebuit să-­şi re­tragă imediat nenorocita moţiune, evi­tând prin depărtarea sa şi insultele eventuale. N’a lipsit mult să se publice în toate jurnalele un energic protest al întregei colonii române contra şicană­­rilor Românilor din Viena, puse la cale de nefericitul Arcadie și o încurajare a Bucovinenilor pe calea apucată. — La locul acesta ar fi necesar un raport de­tailat asupra decursului întreg al adu­­nărei dela Sfântul Ilie; ne mărginim a releva însă numai momentele cele mai însemnate, căutând a-­i clarifica dlui con­silier Din punctul nostru de vedere. Biserica română se zideşte de co­lonia română cu concursul întregei na­ţiuni, fără diferenţă locală. E adevărat, că la efectuare e îndatorat în prima li­nie consistorul gr.­or din Bucovina, pen­tru care Metropolitul în această che­stiune e însă numai organul executiv. Este aşadar, evident, că precum fondul religionar nu e proprietate privată a blagocistivului, nici aşa numitul metro­­polit Arcadie nu poate împedeca numai prin încreţirea sprâncenei realizarea măreţei idei. Dacă unii cred, că Arcadie şi gine­rele seu prin pocloanele făcute guver­nului au trecere la cercurile normative, să­’nşeală grozav. Domnul consilier Dan a pus în­treaga colonie în uimire prin aserţiunea, că pe Românii din Viena nu-i impoartă întâmplările din Bucovina. Utopiile sale ’l-au făcut condamnabil ca Bucovinean, uitând de fraţii sei de cari s’a despăr­ţit de vr’o câteva decenii fără a fi ne­cesitat la aceasta de împrejurări; con­damnabil ca Român, sprijinind tocmai o familie ce se hrăneşte din mitra unui moşneag urmărit de blăstămul întregu­lui neam românesc, condamnabil ca băr­bat bolnăvicios interesat, căci cu toate că ar pută risca şi pensionarea ca con­silier judec, fără a perde ceva, totuşi aspiră la un rang mai înalt, a cărui ajungere ne-ar bucura pe toţi, dacă n’ar fi rîvnit, cum se presupune, prin ser­vicii aduse unei familii urgisite. Con­statăm însă cu bucurie, că numărul ace­­lor­ ce se urcă astfel în sus s’a micşorat deja. Dl consilier Dan a reproşat co­loniei puţină prevenire Metropolitului, pe care a binevoit a-’l numi, între hoho­tele adunărei, un »cap nobil« şi »păstor bun“, puţină prevenire dlui »Horrath«. Spre clarificare trebue să declarăm, că tămăiarea ambilor a atins deja ridico­lul. Mulţi s’au mirat chiar de entusias­­mul şi abnegaţiunea colonelului Lupu, care fiind dorit de întreaga colonie în fruntea comitetului, a cedat acest post dlui »Hofrath«, în buna credinţă că acest domn va satisface din causa multelor sale conexiuni mai lesne dorinţei gene­rale; nimeni nu credea însă în posibi­litatea unei trageri pe sfoară. Colonia­­i-a dat dlui consilier Dan să înţeleagă, că este decisă a stărui singură pentru zidirea bisericei chiar şi fără învoirea lui Arcadie şi a dlui­­Horrath« decla­rând franc, că nu se simte dispusă a se face unealtă pentru mendrele şarlatani­lor şi în fine dacă ’i-ar fi destinat, să-­şi răscumpere biserica proiectată cu dem­nitatea proprie, sau chiar cu vieaţa unei părţi însemnate a neamului român, pre­feră a renunţa la zidire, până la sosirea unor timpuri mai favorabile, ce vor pune bărbaţi mai demni de încrederea na­­­­ţiunei în posturi normative. Zacherlin. FOIŢA „TRIBUNEI“. ÎNVIERE. — Roman­i­n de Leo Tolstoi. (Urmare). LII. Strînşi grămadă în ograda staro­stelui, ţăranii se întreţineau sgomotos; dar a­cum zăriră pe Nekhludov, tăcură, şi ca şi cei din Kurminskoie, unii după alţii îşi luară căciulile. Aceşti ţărani erau mult mai puţin civilizaţi decât cei din Kurminskoie; aproape toţi erau îmbrăcaţi în caftane cusute de femeile lor şi cu opinci în picioare. Câţiva erau chiar cu picioarele goale; unii erau nu­mai în cămeşi, aşa cum se întorceau dela câmp. Silindu-se să-’şi învingă timiditatea, Nekhludov, dela începutul cuvântărei, îi vesti că-’şi făcuse planul să le dee lor moşia. Ţăranii ascultau în tăcere şi fără ca faţa lor să arete vre-o emoţiune. — Socotesc într’adevăr, — urmă Nekhludov roşindu-se, — că tot omul are­­ drept să se folosească de pământ! — E adevărat! E foarte adevărat! — ziseră câteva glasuri. Urmându-i şi cuvântarea, Nekhludov i le zise că venitul pământului trebuia să fie împărţit între toţi, şi că prin urmare, i le propunea să le cedeze lor pământu-­­ rile lui în schimbul unei rente pe care­­ o vor hotărî ei înşişi şi care le va sluji , să le constitue un capital social, destinat obşteştei lor întrebuinţări. Ear’ se auziră câteva cuvinte de­­ aprobare; dar’ chipurile serioase ale­­ ţăranilor se făceau din ce în ce mai serioase şi privirile lor la început piro­nite pe Karina, se lăsau în pământ, ca­­şi­ cum li-ar fi fost frică să nu ruşineze pe Nekhludov, lăsându-­l să vadă, că ei I pătrunseseră viclenia lui şi n’o să fie J înşelaţi. Nekhludov cu toate astea vorbia cât putea de limpede şi ţăranii nici ei nu erau proşti; dar’ nu-’l înţelegeau, nici nu puteau să-’l înţeleagă; şi asta din aceeaşi pricină, care făcuse şi pe economi să nu-’l înţeleagă multă vreme. Ei erau adânc încredinţaţi, că ori­ce om are numai grija de a-’şi căuta de propriul seu interes. Cât despre economi, ţăranii ştiau din bătrâni, că economii căutau numai folosul lor în dauna ţăra­nilor ; şi, prin urmare, când econo­mul îi chema şi le propunea ceva nou, ştiau mai dinainte că trebuia să fie nu­mai ca să-’i încurce mai rău printr’o nouă viclenie. — Ei bine, ce preţ oferiţi voi pen­tru pământ? — întrebă Nekhludov. — Cum să oferim vre-un preţ? Asta e cu neputinţă! Pământul e al d-voastre, d-voastre puteţi face ori­ce! — răspunseră glasuri din mulţime. — Dar, dacă vă spun, că tot voi o să vă folosiţi de acei bani pentru nevoile voastre comune! — Nu putem face asta! — Dar’, înţelegeţi! — strigă eco­nomul, care venise la spatele lui Nek­hludov şi care credea că trebuia să in­tervină, ca să aplaneze afacerea. — Nu auziţi că prinţul vă propune să vă închirieze pământul pe bani, dar’ aceşti bani să fie tot ai voştri, să vă constitue un capital de care să profitaţi cu toţii? — înţelegem perfect pe prinţ! — zise, fără să-’şi ridice ochii, un bătrân scund, cu o mutră posomorită. — E ca­­şi­ cum banii aceia s'ar depune la o bancă. Dar’, aşteptând noi trebue să plătim mai multe câştiguri! Şi asta n’o vrem! Aşa şi avem destulă muncă să scăpăm de nevoi! Asta ar fi ruina noa­stră desăvîrşită! — Are dreptate! Asta e sigur! Mai bine vrem se rămânem ca şi până acuma ! — strigară glasuri nemulţumite, ba chiar supărate. Dar’ nemulţumirea şi împotrivirea ţăranilor crescu şi mai mult, când Nekhludov le spuse că o să lase în biu­­roul economului, un contract iscălit de el, şi pe care trebuiau să-’l iscălească şi ţăranii. — Să iscălim! De ce să ne ducem să-’l iscălim? — Cum muncim acuma, aşa vom munci şi de acuma înainte! La ce-’s bune toate astea? Noi nu sântem scriitori, suntem proşti! — Nu ne putem învoi la una ca asta, fiindcă nu suntem învăţaţi cu ast­fel de treburi! Mai bine să rămână lu­crurile aşa cum sunt! Asta cerem ! Să ni­ se schimbe numai sămânţele ! — strigau glasurile. »Să schimbe sămânţele« însemna că până atunci ţăranii însăşi trebuiau­­ să samene cu sămânţa lor ogoarele pe­­ car le munceau; şi acuma cereau, ca să dee proprietarul sămânţa. — Aşadar’ retuşaţi? Nu voiţi, ca să vă dau pământ ? — întrebă Nekhludov, adresându-se unui ţăran tinăr cu faţa lucie, îmbrăcat într’un caftan cu petece, şi cu picioarele goale, care îşi ţinea şapca în mâna stângă, ca şi soldaţii, după­ ce li­ se comandă să se descopere. — Perfect, Excelenţă! — răspunse ţăranul nedesvăţat încă de disciplina militară. — Aveţi aşadar’ destul pământ?— reluă Nekhludov. — Pe pământ! N’avem de loc pă­mânt! — replică vechiul soldat. — Nu importă! Vă veţi gândi la ceea­ ce v’am spus! — mai zise Nek­hludov uimit. Şi le mai spuse odată propune­rea sa. — N’avem nevoe să ne gândim! Va fi aşa cum am spus! — răspunse bătrânul cu mutra posomorită. — Voiu sta aici până mâne! Dacă vă veţi schimba părerea, să veniţi să îmi spuneţi! Ţăranii nu răspunseră nimic Fiind încredinţat că n’o s’o scoată la capăt în acea seară, Nekhludov se întoarse trist la castel. — Vedeţi prinţe, — îi zise econo­mul zîmbind, — nu veţi pute nici­odată să vă înţelegeţi cu ţăranii: sânt un soiu de oameni încăpăţinaţi ca nişte măgari. Când li-a întrat ceva în cap, nimic pe lume nu va face să se schimbe. Şi apoi, le e frică de ori­ce. Şi totuşi nu sunt proşti! Ba chiar sunt printre ei unii foarte inteligenţi, de exemplu acel bătrân, care strigă aşa de tare, cel m­ai îndrăcit dintre toţi, ca să nu vi­ se primească oferirea! Când vine la biurou, şi-’l învit să bea un ceaiu, înţelege tot, vorbeşte de ori­ce; e o plăcere să vorbeşti cu el. Dar’ în mulţime ’l-aţi văzut, e un om cu totul altfel! Cu neputinţă să faci să-’i pă­trundă vre-o idee în creer. — Dar’ atunci, n’aş pute eu să fac pe vre-o câţiva din ei, pe cei mai inteligenţi, să vină aci? — întrebă Nek­hludov. — Li-aş explica cu deamă­­nuntul afacerea. — Da, asta se poate foarte bine! — răspunse economul. — Ei bine! te rog, fă-m i d-ta să vie aci mâne dimineaţă. — Nimic mai uşor! Mâne dimi­neaţă o să fie aici. (Va urma). TRIBUNA Din Munţii­ Apuseni. — Societate comercială. — Etnie şi şcolile ei. — — Şcolile româneşti. — Abrud, 9 August­e. Noi Românii avem în noi o tărie, tărie etnică naţională. Se manifestă aceasta în vieaţa noastră publică, în progresele zilnice, ce le facem. Sau nu denotă tărie, forţă internă, individuală, împrejurarea, că noi cu toate împilările asiatice, cu toate pede­­cile puse în cale de satrapii fără inimă dela cârmă, înaintăm încet, dar’ cu atât mai sigur ? în butul tuturor machina­­ţiunilor meschine ale stăpânilor, noi am progresat şi progresăm. Şi un ast­fel de progres, făcut între astfel de îm­prejurări, invoalvă în sine dorul de a trăi şi tărie etnică naţională. Tăria şi forţa însă, ca să ducă la un resultat real, condiţionează voinţa de a se manifesta. Dacă facem acum în privinţa acea­sta o ochire d­­e­ în munţii noştri, ajun­gem la o conclusie, care ne face se dăm din umeri. Aici­­ avem multe bune, dar’ de altă parte nu avem multe, din ceea­ ce am putea să avem. Şi că totuşi nu avem, din parte­’mi caut causa prin­cipală — pe lângă altele secundare — în lipsa voinţei de a face şi prin acea­sta de a se manifesta şi a impune. Ne lipseşte aici în munţi o »socie­tate comercială«. Şi de aceasta avem nevoe, — căci ce e drept, Jidovii nu ne fericesc pe aici, — dar’ ’ţi­ se frânge inima de năcaz, când vezi, că pentru o massă compactă de Români rolul prim comercial îl dau străinii. Avem noi în munţi cinci institute româneşti de bani, cari toate, har­ului, înaintează cu succes. Oare, dacă ace­stea s’ar pune pe lucru, n’ar pută scoate la lumină o »societate comercială«, prin care se punem base largi şi sănătoase comerciului românesc în aceste părţi ? Sau dacă institutele noastre de bani nu s’ar pută angaja,­­ nu avem noi oameni cu dare de mână şi inimă, cari pătrunşi de măreţia şi momentuositatea ideei să fie chestia în mână şi să lucre în direcţia aceasta ? Avem advocaţi, avem inteligenţă, avem proprietari mari, cari toţi mână în mână ar pute să pună leasă acestei instituţii, de o importanţă incontestabilă pentru noi. Foloasele resultante ar fi enorme: deoparte ni-am înmulţi inteleginţa, apli­când în conducerea şi administrarea ei person­al curat românesc; am scăpa po­porul sărman din ghiarele Arpazi­ ilor şi Schmiedt-ilor; alta contrabalansa, ba la urmă chiar am nimici comerciul străin şi în fine celor angajaţi le-am produce un venit însemnat După cât ştiu eu, s’a şi fost înce­put illo tempore o acţiune în acest scop, dar’.... ei! nu o mai spun. Li-o pun la inimă fruntaşilor toţi această chestie şi-’i rog, ca din cât îi ajută puterile să străduiască întru reali- j sarea acesteia, şi atunci.... demni vor fi de stima şi prinosul poporului. Emke s’a înfundat şi în creerii mun­ţilor şi ne-a învrednicit cu şcoli naţionale­­ ungureşti ca să ne lumineze, să ne cui- | tive (?) pe noi »proştii de Români«, cum­­ ne numesc. Atari şcoli avem — pare-’mi-se — în Zlagna, Abrud, Roşia, Baia. Mă mărginesc deocamdată, pe basa raportului anual, a scoate și a stabili unele reflexiuni ad rem de la şcoala pro-­­ pagătoare de profundă cultură (?) din­­ Abrud. I După datele statistice ale raportu-­­ lui anual numărul şcolarilor a fost în a. c. 316, dintre cari 117, adecă 37°­„ Ro­mâni. Numărul şcolarilor Români (57) dela înfiinţarea acestei şcoale — 1894 — până acum s’a duplicat. Tot în acest raport ni­ se dau unele desluşiri în pri­vinţa scopului, de noi de mult aflat, al acestor şcoale. Aşa în prefaţă ni­ se spune, că »şcoala noastră îşi împlineşte chema­rea sa cultural -politică în direcţia şi în spiritul, în care de la început a fost înfiinţată« şi adaugă apoi, că aceasta de sine se înţelege, în urma caracterului de stat a şcoalei. Tot aci aflăm, că şcolarii au luat parte la sărbarea zilei de 3/15 Martie,­­ cu care ocasiune au cântat «Szozat«-ul­­ şi alte imnuri naţionale şi au asistat la serviciul divin în biserica unitară. Dar’ nu numai atât! Tutorii mena­jaţi ai »fătului« Emke­ian săvîrşesc şi lucruri, de cari numai nobila lor naţie e capabilă; aşa numele curat româneşti le scriu astfel: Krecz (Creţ), Balucz (Bă­­luţiu), Gyanka (Deoanca), Zsurzo (Giur­giu) etc. Noi Românii avem în Abrud şi Abrudsat trei şcoale confesionale de bă­ieţi şi una de fetiţe, a «Reuniunei fe­meilor«. Chiar acum s’a edificat o nouă şcoală gr.-or. cu apartamente largi şi acomodate, — rămâne numai ca preoţii, învăţătorii şi peste tot inteligenţa locală prin sfaturi părinteşti să îndemne popo­rul a-’şi da copiii la şcoala românească, car’ nu la »fătul« şovinist, plăsmuit de nişte suflete şi mai şoviniste. Treziţi-vă, Moţilor, că ne blastămă Iancu! Auto: 1/13 August 1899 De pe la noi. — Dela raportorii noștri. — Betlean, 12 August n. — în 9 Au­gust a căzut peste Betlean ploaie ame­stecată cu grindină, în mărimea ouălor de porumbei. N’a făcut mare stricăciune pentru­ că a trecut iute. A făcut mari pagube în Diug și Mireș, unde povoiul a dus pe apă căpiţe de fân. A făcut pagubă şi în sămănăturile de primăvară. Timpul de vre­ o trei zile e ploios şi rece. Ionel.* * * Hususeu, 10 August n. — Mercuri seara, 9 August n. a fost mare foc la proprietarul Binder din Hususeu. A ars cu desăvîrşire toate superedificatele eco­nomice şi locuinţele servitorilor aflătoare pe extravilanul seu, dimpreună cu în­treagă recolta de cereale şi nutreţuri adunate în anul acesta. Paguba se urcă la zeci de mii. Focul s’a iscat din schîn­­teile maşinei de îmblătit. Pe ab­ia din 29 Iulie până în 9 Au­gust a fost o căldură foarte mare. Cu­curuzul mai tinăr a început a se suci la foi şi a se usca ! Mercuri noaptea însă s’a slobozit o ploaie, care a învio­rat earăşi plantele. Astăzi în piaţa Blajului grâul fru­mos s’a vândut cu 1 fl. 10 cr. până la 1 fl. 20 cr. şi cucuruzul cu 70—75 cr. I.* Bacicherecul-mare, 8 August n.— în părţile noastre unii păstori sufleteşti, respective conducătorii poporului, se poartă de tot scandalos. Unii nu ob­servă pasivitatea, merg la alegeri de ori­ce natură, numai de dorul paprica­şului şi al spirtuoaselor, alţii au alte scăderi, mulţi sunt lacomi, care unii le fac fără margini şi fără­ ca să se scan­­daliseze singuri de faptele lor. Alţii se * * Nr. 167 pîresc cu poporenii lor, nu la forurile noastre, ci la cele civile, de ’ţi-e mai­­ mare ruşinea, când auzi că stau faţă în faţă înaintea judecătorilor străini de le­gea şi neamul nostru. Purtările acestea nu sunt conforme cu spiritul evangeliei şi nu e mirare dacă mulţi poporeni trec la alte confesiuni, ba şi la fără confesiune şi nazareneni. Nu am amintit nici un nume, dar, sper, că cei pe cari îi priveşte vor în­ţelege şi se vor îndrepta, spre binele no­stru al tuturor. Altcum vor rămâne păstori fără turmă. Vede. Neajunsuri. — Un glas din afară. — — 11 August n. în numărul seu dela 15/27 c. »Te­legraful Român« se ocupă la locul prim cu unele neajunsuri, cu cari biserica gr.­­ort. an de an se luptă și totuși nu poate ajunge la delăturarea lor. E vorba despre neobservarea re­gulamentelor şi disposiţiunilor existente ale bisericei, nici chiar din partea celor interesaţi în causă. Isvorul răului ar fi lipsa de interes a celor chemaţi şi pă­catul înrădăcinat de a nu ceti aceea, ce trebue să cetească. Ea n’ mai la urmă, zice-se: »Un lucru este clar înaintea ochilor noştri. Să ţinem cu sfinţenie la observarea legilor şi a normativelor din vigoare şi să stăruim, ca şi alţii să le observe«. în legătură cu acestea fie-­mi per­mis a scrie următoarele rînduri: Hotărît că ordinea şi disciplina este basa ori­cărei societăţi. O societate nu poate funcţiona sau cel puţin nu va funcţiona normal, dacă membrii ei nu vor respecta pe deplin regulamentele şi disposiţiunile existente ale societăţei. Un lucru însă şi mai anormal este, când în­­tr’o societate nici cei cari au adus le­gile şi regulamentele nu le-ar respecta, ci le-ar interpreta şi aplica după împre­jurări, cum bună­oară să aplică legile ţărei astăzi de cătră cei dela putere faţă de naţiunea noastră. Românul are o vorbă: Peştele tot dela cap să împute. Un exemplu spre lămurire. Poporul nostru la alegerile de preoţi în cele mai multe caşuri nu caută oa­menii cei mai cualificaţi şi cei mai nepă­taţi, din contră, aceia, cari îi servesc in­teresele egoistice mai bine, fie în ce pri­veşte legăturile de căsătorie sau alte in­terese materiale, fie pe căi morale sau imorale, aceia sunt aleşii lui; puţin îi pasă poporului de regulamente şi dispo­­siţiuni bisericeşti, — găseşte el căi şi mijloace de scăpare: bate uşile proto­popului şi ale consistorului până li­ se dă ascultare, sau apoi, cum zice el, unge osia, ca să alunece roata. Despre acest adevăr trist cred, că nu mulţi se vor îndoi; de aceea nu caut multe dovezi, ci amintesc numai un cas mai recent, care poate­ că nu-’şi are încă păreche, în şedinţa sa din 13/25 iulie­­. Prea Veneratul consistor archidiecesan a apro­bat alegerea unui moralist, faţă de un cleric cualificat, dar’ cu voturi mai pu­ţine, şi s’a făcut aceasta contra §. 15­­. c., din regulamentul pentru parochii. Ce ’l-a îndemnat pe Prea Venerabilul con­sistor la aceasta nu ştiu. Probabil că e mai mult meritul dlui protopop, că s’a întâmplat aşa. Se poate, că moralistul va fi având merite necunoscute pentru biserică, dar’ lumea știe, că alte merite cunoscute nu are decât, că a mai fost odată mutat dintr'o parochie, și că acum ajunge în a treia.

Next