Tribuna, august 1899 (Anul 16, nr. 167-191)
1899-08-01 / nr. 167
Pag. 666 Sibiia, Duminecă, miliei sale de vechiul trunchiu, ajungând cu primirea mult rîvnitului titlu de »Horrath« la desevîrșire. Nu e mult, de când ’i s’a încredințat în mai multe rînduri mandat de deputat în dieta imperială; de vre-o ispravă însă nu s’a svonit nimica în lumea românească; atâta numai se ştie, că-şi dădea consecvent demisia înaintea avansărei rapide, cochetând neîncetat cu Polonii de mare influenţă în Austria. Polonii formează chiar pentru întreaga sa familie un obiect de cult, înlocuindu-se chiar limba maternă cu cea polonă, în şedinţele convocate pentru zidirea bisericei nu aflau, cum am amintit, asigurările dlui »Hofrath« mult crezământ la acei ce ştiau, că şi ultimul titlu îl primise drept recompensă pentru trădările neputinciosului Arcadie. Cu toate acestea însă comitetul aranjator hotărîse a se presenta Mitropolitului, isgonit din seară. Spre uimirea tuturor însă se ivi un consilier dela tribunal, dl Dr. Pamfil Dan ca mameluc al dlui »Hofrath«, căci înainte de a călca pragul casei lui Arcadie, dl Dan veni cu propunerea, ca colonia română se justifice faptele Metropolitului prin condamnarea atacurilor din »Patria«. Colonia română avea să devină astfel un areopag nechemat pentru Românii din Bucovina. Dl Dan, despre care se zice că a jucat odinioară un rol însemnat în »România Jună“, a dormit cum se vede 20 de ani, dacă cugetă, că durerile Românilor din Bucovina n’au aflat răsunet în inimile coloniei din Viena. Regretăm numai, că se lasă întrebuinţat ca mameluc de o familie, pentru care biserica proiectată formează un mijloc de rehabilitare a unui individ, urgisit de o parte mare de Români. Tentaţiunea dada de greş faţă cu tăria celorlalţi representanţi; deputaţiunea îşi păstră demnitatea ţinându-se strict de misiune. Metropolitul promise, ca de obiceiu, cerul şi pământul, onorându-o chiar cu un prânz — un mijloc ordinar a fiicei blagocistivului ad captandum, ce era să fie folosit şi de Paşti, faţă de tinerimea universitară, dar’ rămase de ruşine. Colonelul Lupu şi Dr. Ciurcu au continuat neobosit lucrarea adunând în fine întreaga colonie pentru constituire în comitet legal, în a cărui frunte s’a pus dl »Hofrath«, dela care se aşteptau minuni; în urmă auzim însă, că Arcadie s’a mărginit a-’l ruga pe preotul dela biserica grecească de pe Fleischmarkt, se permită şi unui preot român liturghisirea — fu însă respins. Acesta este resultatul activităţei valorosului Metropolit şi a dlui »Hofrath«, ear’ petiţiunea adresată consistorului de două luni deja, încă nu e resolvată. E de remarcat, că colonia română din Viena numai sub presiunea comitetului bisericesc, indus în eroare de dl Horrath, n’a aranjat nici o manifestare contra surgunitului Metropolit, cu toate că prigonirile în Bucovina din causa blagocistivului, ce petrecea în plăceri, grijind numai pentru mărirea salarului primit de graba, semnând chiar din interes familiar şi vinderea unei realităţi a fondului unui Ovreu (Rudich), luase dimensiuni, ce revoltau nu numai colonia, dară şi pe contrarii Românilor. în fine s’a aflat, cum se vede, un Român, care iritat până la culme de netrebniciile lui Arcadie,i-a trimis un »ştreang«; oricât s’ar condamna acesta din unele părţi, un lucru e cert: Făptuitorul posede mai nobile sentimente decât nefericitul Metropolit, căci la făptuire nu putea fi condus de interese personale. »Ştreangul a iritat desigur familia Metropolitului, dară ea nu era îndreptăţită a denunţa la poliţie persoane nevinovate, nu era îndreptăţită a asmuţa poliţia asupra întregei tinerimi academice şi a coloniei române, care revoltată prin şicanarea din partea poliţiei a devenit deja indiferentă faţă de zidirea bisericei. Aceasta s’a putut cunoaşte în ziua Sfântului Ilie, când consilierul Dan, rămolit prin serviciul departe de vatra părintească, — unii presupun şi interes personal, — a propus o aderenţă ascunsă pentru Metropolitul Arcadie, condamnând în termini aspri pe trimiţătorul»ştreangului«. Aceasta a trebuit să audă colonia, ca se erupă în protestele cele mai mari contra atitudinei metropolitului Arcadie, a cărui presenţă în capitala imperiului a devenit nefastă şi pentru Românii de aci. Propunătorul perplex a trebuit să-şi retragă imediat nenorocita moţiune, evitând prin depărtarea sa şi insultele eventuale. N’a lipsit mult să se publice în toate jurnalele un energic protest al întregei colonii române contra şicanărilor Românilor din Viena, puse la cale de nefericitul Arcadie și o încurajare a Bucovinenilor pe calea apucată. — La locul acesta ar fi necesar un raport detailat asupra decursului întreg al adunărei dela Sfântul Ilie; ne mărginim a releva însă numai momentele cele mai însemnate, căutând a-i clarifica dlui consilier Din punctul nostru de vedere. Biserica română se zideşte de colonia română cu concursul întregei naţiuni, fără diferenţă locală. E adevărat, că la efectuare e îndatorat în prima linie consistorul gr.or din Bucovina, pentru care Metropolitul în această chestiune e însă numai organul executiv. Este aşadar, evident, că precum fondul religionar nu e proprietate privată a blagocistivului, nici aşa numitul metropolit Arcadie nu poate împedeca numai prin încreţirea sprâncenei realizarea măreţei idei. Dacă unii cred, că Arcadie şi ginerele seu prin pocloanele făcute guvernului au trecere la cercurile normative, să’nşeală grozav. Domnul consilier Dan a pus întreaga colonie în uimire prin aserţiunea, că pe Românii din Viena nu-i impoartă întâmplările din Bucovina. Utopiile sale ’l-au făcut condamnabil ca Bucovinean, uitând de fraţii sei de cari s’a despărţit de vr’o câteva decenii fără a fi necesitat la aceasta de împrejurări; condamnabil ca Român, sprijinind tocmai o familie ce se hrăneşte din mitra unui moşneag urmărit de blăstămul întregului neam românesc, condamnabil ca bărbat bolnăvicios interesat, căci cu toate că ar pută risca şi pensionarea ca consilier judec, fără a perde ceva, totuşi aspiră la un rang mai înalt, a cărui ajungere ne-ar bucura pe toţi, dacă n’ar fi rîvnit, cum se presupune, prin servicii aduse unei familii urgisite. Constatăm însă cu bucurie, că numărul acelor ce se urcă astfel în sus s’a micşorat deja. Dl consilier Dan a reproşat coloniei puţină prevenire Metropolitului, pe care a binevoit a-’l numi, între hohotele adunărei, un »cap nobil« şi »păstor bun“, puţină prevenire dlui »Horrath«. Spre clarificare trebue să declarăm, că tămăiarea ambilor a atins deja ridicolul. Mulţi s’au mirat chiar de entusiasmul şi abnegaţiunea colonelului Lupu, care fiind dorit de întreaga colonie în fruntea comitetului, a cedat acest post dlui »Hofrath«, în buna credinţă că acest domn va satisface din causa multelor sale conexiuni mai lesne dorinţei generale; nimeni nu credea însă în posibilitatea unei trageri pe sfoară. Coloniai-a dat dlui consilier Dan să înţeleagă, că este decisă a stărui singură pentru zidirea bisericei chiar şi fără învoirea lui Arcadie şi a dluiHorrath« declarând franc, că nu se simte dispusă a se face unealtă pentru mendrele şarlatanilor şi în fine dacă ’i-ar fi destinat, să-şi răscumpere biserica proiectată cu demnitatea proprie, sau chiar cu vieaţa unei părţi însemnate a neamului român, preferă a renunţa la zidire, până la sosirea unor timpuri mai favorabile, ce vor pune bărbaţi mai demni de încrederea naţiunei în posturi normative. Zacherlin. FOIŢA „TRIBUNEI“. ÎNVIERE. — Romanin de Leo Tolstoi. (Urmare). LII. Strînşi grămadă în ograda starostelui, ţăranii se întreţineau sgomotos; dar acum zăriră pe Nekhludov, tăcură, şi ca şi cei din Kurminskoie, unii după alţii îşi luară căciulile. Aceşti ţărani erau mult mai puţin civilizaţi decât cei din Kurminskoie; aproape toţi erau îmbrăcaţi în caftane cusute de femeile lor şi cu opinci în picioare. Câţiva erau chiar cu picioarele goale; unii erau numai în cămeşi, aşa cum se întorceau dela câmp. Silindu-se să-’şi învingă timiditatea, Nekhludov, dela începutul cuvântărei, îi vesti că-’şi făcuse planul să le dee lor moşia. Ţăranii ascultau în tăcere şi fără ca faţa lor să arete vre-o emoţiune. — Socotesc într’adevăr, — urmă Nekhludov roşindu-se, — că tot omul are drept să se folosească de pământ! — E adevărat! E foarte adevărat! — ziseră câteva glasuri. Urmându-i şi cuvântarea, Nekhludov i le zise că venitul pământului trebuia să fie împărţit între toţi, şi că prin urmare, i le propunea să le cedeze lor pământu- rile lui în schimbul unei rente pe care o vor hotărî ei înşişi şi care le va sluji , să le constitue un capital social, destinat obşteştei lor întrebuinţări. Ear’ se auziră câteva cuvinte de aprobare; dar’ chipurile serioase ale ţăranilor se făceau din ce în ce mai serioase şi privirile lor la început pironite pe Karina, se lăsau în pământ, caşi cum li-ar fi fost frică să nu ruşineze pe Nekhludov, lăsându-l să vadă, că ei I pătrunseseră viclenia lui şi n’o să fie J înşelaţi. Nekhludov cu toate astea vorbia cât putea de limpede şi ţăranii nici ei nu erau proşti; dar’ nu-’l înţelegeau, nici nu puteau să-’l înţeleagă; şi asta din aceeaşi pricină, care făcuse şi pe economi să nu-’l înţeleagă multă vreme. Ei erau adânc încredinţaţi, că orice om are numai grija de a-’şi căuta de propriul seu interes. Cât despre economi, ţăranii ştiau din bătrâni, că economii căutau numai folosul lor în dauna ţăranilor ; şi, prin urmare, când economul îi chema şi le propunea ceva nou, ştiau mai dinainte că trebuia să fie numai ca să-’i încurce mai rău printr’o nouă viclenie. — Ei bine, ce preţ oferiţi voi pentru pământ? — întrebă Nekhludov. — Cum să oferim vre-un preţ? Asta e cu neputinţă! Pământul e al d-voastre, d-voastre puteţi face orice! — răspunseră glasuri din mulţime. — Dar, dacă vă spun, că tot voi o să vă folosiţi de acei bani pentru nevoile voastre comune! — Nu putem face asta! — Dar’, înţelegeţi! — strigă economul, care venise la spatele lui Nekhludov şi care credea că trebuia să intervină, ca să aplaneze afacerea. — Nu auziţi că prinţul vă propune să vă închirieze pământul pe bani, dar’ aceşti bani să fie tot ai voştri, să vă constitue un capital de care să profitaţi cu toţii? — înţelegem perfect pe prinţ! — zise, fără să-’şi ridice ochii, un bătrân scund, cu o mutră posomorită. — E caşi cum banii aceia s'ar depune la o bancă. Dar’, aşteptând noi trebue să plătim mai multe câştiguri! Şi asta n’o vrem! Aşa şi avem destulă muncă să scăpăm de nevoi! Asta ar fi ruina noastră desăvîrşită! — Are dreptate! Asta e sigur! Mai bine vrem se rămânem ca şi până acuma ! — strigară glasuri nemulţumite, ba chiar supărate. Dar’ nemulţumirea şi împotrivirea ţăranilor crescu şi mai mult, când Nekhludov le spuse că o să lase în biuroul economului, un contract iscălit de el, şi pe care trebuiau să-’l iscălească şi ţăranii. — Să iscălim! De ce să ne ducem să-’l iscălim? — Cum muncim acuma, aşa vom munci şi de acuma înainte! La ce-’s bune toate astea? Noi nu sântem scriitori, suntem proşti! — Nu ne putem învoi la una ca asta, fiindcă nu suntem învăţaţi cu astfel de treburi! Mai bine să rămână lucrurile aşa cum sunt! Asta cerem ! Să ni se schimbe numai sămânţele ! — strigau glasurile. »Să schimbe sămânţele« însemna că până atunci ţăranii însăşi trebuiau să samene cu sămânţa lor ogoarele pe car le munceau; şi acuma cereau, ca să dee proprietarul sămânţa. — Aşadar’ retuşaţi? Nu voiţi, ca să vă dau pământ ? — întrebă Nekhludov, adresându-se unui ţăran tinăr cu faţa lucie, îmbrăcat într’un caftan cu petece, şi cu picioarele goale, care îşi ţinea şapca în mâna stângă, ca şi soldaţii, după ce li se comandă să se descopere. — Perfect, Excelenţă! — răspunse ţăranul nedesvăţat încă de disciplina militară. — Aveţi aşadar’ destul pământ?— reluă Nekhludov. — Pe pământ! N’avem de loc pământ! — replică vechiul soldat. — Nu importă! Vă veţi gândi la ceea ce v’am spus! — mai zise Nekhludov uimit. Şi le mai spuse odată propunerea sa. — N’avem nevoe să ne gândim! Va fi aşa cum am spus! — răspunse bătrânul cu mutra posomorită. — Voiu sta aici până mâne! Dacă vă veţi schimba părerea, să veniţi să îmi spuneţi! Ţăranii nu răspunseră nimic Fiind încredinţat că n’o s’o scoată la capăt în acea seară, Nekhludov se întoarse trist la castel. — Vedeţi prinţe, — îi zise economul zîmbind, — nu veţi pute niciodată să vă înţelegeţi cu ţăranii: sânt un soiu de oameni încăpăţinaţi ca nişte măgari. Când li-a întrat ceva în cap, nimic pe lume nu va face să se schimbe. Şi apoi, le e frică de orice. Şi totuşi nu sunt proşti! Ba chiar sunt printre ei unii foarte inteligenţi, de exemplu acel bătrân, care strigă aşa de tare, cel mai îndrăcit dintre toţi, ca să nu vi se primească oferirea! Când vine la biurou, şi-’l învit să bea un ceaiu, înţelege tot, vorbeşte de orice; e o plăcere să vorbeşti cu el. Dar’ în mulţime ’l-aţi văzut, e un om cu totul altfel! Cu neputinţă să faci să-’i pătrundă vre-o idee în creer. — Dar’ atunci, n’aş pute eu să fac pe vre-o câţiva din ei, pe cei mai inteligenţi, să vină aci? — întrebă Nekhludov. — Li-aş explica cu deamănuntul afacerea. — Da, asta se poate foarte bine! — răspunse economul. — Ei bine! te rog, fă-m i d-ta să vie aci mâne dimineaţă. — Nimic mai uşor! Mâne dimineaţă o să fie aici. (Va urma). TRIBUNA Din Munţii Apuseni. — Societate comercială. — Etnie şi şcolile ei. — — Şcolile româneşti. — Abrud, 9 Auguste. Noi Românii avem în noi o tărie, tărie etnică naţională. Se manifestă aceasta în vieaţa noastră publică, în progresele zilnice, ce le facem. Sau nu denotă tărie, forţă internă, individuală, împrejurarea, că noi cu toate împilările asiatice, cu toate pedecile puse în cale de satrapii fără inimă dela cârmă, înaintăm încet, dar’ cu atât mai sigur ? în butul tuturor machinaţiunilor meschine ale stăpânilor, noi am progresat şi progresăm. Şi un astfel de progres, făcut între astfel de împrejurări, invoalvă în sine dorul de a trăi şi tărie etnică naţională. Tăria şi forţa însă, ca să ducă la un resultat real, condiţionează voinţa de a se manifesta. Dacă facem acum în privinţa aceasta o ochire de în munţii noştri, ajungem la o conclusie, care ne face se dăm din umeri. Aici avem multe bune, dar’ de altă parte nu avem multe, din ceea ce am putea să avem. Şi că totuşi nu avem, din parte’mi caut causa principală — pe lângă altele secundare — în lipsa voinţei de a face şi prin aceasta de a se manifesta şi a impune. Ne lipseşte aici în munţi o »societate comercială«. Şi de aceasta avem nevoe, — căci ce e drept, Jidovii nu ne fericesc pe aici, — dar’ ’ţi se frânge inima de năcaz, când vezi, că pentru o massă compactă de Români rolul prim comercial îl dau străinii. Avem noi în munţi cinci institute româneşti de bani, cari toate, harului, înaintează cu succes. Oare, dacă acestea s’ar pune pe lucru, n’ar pută scoate la lumină o »societate comercială«, prin care se punem base largi şi sănătoase comerciului românesc în aceste părţi ? Sau dacă institutele noastre de bani nu s’ar pută angaja, nu avem noi oameni cu dare de mână şi inimă, cari pătrunşi de măreţia şi momentuositatea ideei să fie chestia în mână şi să lucre în direcţia aceasta ? Avem advocaţi, avem inteligenţă, avem proprietari mari, cari toţi mână în mână ar pute să pună leasă acestei instituţii, de o importanţă incontestabilă pentru noi. Foloasele resultante ar fi enorme: deoparte ni-am înmulţi inteleginţa, aplicând în conducerea şi administrarea ei personal curat românesc; am scăpa poporul sărman din ghiarele Arpazi ilor şi Schmiedt-ilor; alta contrabalansa, ba la urmă chiar am nimici comerciul străin şi în fine celor angajaţi le-am produce un venit însemnat După cât ştiu eu, s’a şi fost început illo tempore o acţiune în acest scop, dar’.... ei! nu o mai spun. Li-o pun la inimă fruntaşilor toţi această chestie şi-’i rog, ca din cât îi ajută puterile să străduiască întru reali- j sarea acesteia, şi atunci.... demni vor fi de stima şi prinosul poporului. Emke s’a înfundat şi în creerii munţilor şi ne-a învrednicit cu şcoli naţionale ungureşti ca să ne lumineze, să ne cui- | tive (?) pe noi »proştii de Români«, cum ne numesc. Atari şcoli avem — pare-’mi-se — în Zlagna, Abrud, Roşia, Baia. Mă mărginesc deocamdată, pe basa raportului anual, a scoate și a stabili unele reflexiuni ad rem de la şcoala pro- pagătoare de profundă cultură (?) din Abrud. I După datele statistice ale raportu- lui anual numărul şcolarilor a fost în a. c. 316, dintre cari 117, adecă 37°„ Români. Numărul şcolarilor Români (57) dela înfiinţarea acestei şcoale — 1894 — până acum s’a duplicat. Tot în acest raport ni se dau unele desluşiri în privinţa scopului, de noi de mult aflat, al acestor şcoale. Aşa în prefaţă ni se spune, că »şcoala noastră îşi împlineşte chemarea sa cultural -politică în direcţia şi în spiritul, în care de la început a fost înfiinţată« şi adaugă apoi, că aceasta de sine se înţelege, în urma caracterului de stat a şcoalei. Tot aci aflăm, că şcolarii au luat parte la sărbarea zilei de 3/15 Martie, cu care ocasiune au cântat «Szozat«-ul şi alte imnuri naţionale şi au asistat la serviciul divin în biserica unitară. Dar’ nu numai atât! Tutorii menajaţi ai »fătului« Emkeian săvîrşesc şi lucruri, de cari numai nobila lor naţie e capabilă; aşa numele curat româneşti le scriu astfel: Krecz (Creţ), Balucz (Băluţiu), Gyanka (Deoanca), Zsurzo (Giurgiu) etc. Noi Românii avem în Abrud şi Abrudsat trei şcoale confesionale de băieţi şi una de fetiţe, a «Reuniunei femeilor«. Chiar acum s’a edificat o nouă şcoală gr.-or. cu apartamente largi şi acomodate, — rămâne numai ca preoţii, învăţătorii şi peste tot inteligenţa locală prin sfaturi părinteşti să îndemne poporul a-’şi da copiii la şcoala românească, car’ nu la »fătul« şovinist, plăsmuit de nişte suflete şi mai şoviniste. Treziţi-vă, Moţilor, că ne blastămă Iancu! Auto: 1/13 August 1899 De pe la noi. — Dela raportorii noștri. — Betlean, 12 August n. — în 9 August a căzut peste Betlean ploaie amestecată cu grindină, în mărimea ouălor de porumbei. N’a făcut mare stricăciune pentru că a trecut iute. A făcut mari pagube în Diug și Mireș, unde povoiul a dus pe apă căpiţe de fân. A făcut pagubă şi în sămănăturile de primăvară. Timpul de vre o trei zile e ploios şi rece. Ionel.* * * Hususeu, 10 August n. — Mercuri seara, 9 August n. a fost mare foc la proprietarul Binder din Hususeu. A ars cu desăvîrşire toate superedificatele economice şi locuinţele servitorilor aflătoare pe extravilanul seu, dimpreună cu întreagă recolta de cereale şi nutreţuri adunate în anul acesta. Paguba se urcă la zeci de mii. Focul s’a iscat din schînteile maşinei de îmblătit. Pe abia din 29 Iulie până în 9 August a fost o căldură foarte mare. Cucuruzul mai tinăr a început a se suci la foi şi a se usca ! Mercuri noaptea însă s’a slobozit o ploaie, care a înviorat earăşi plantele. Astăzi în piaţa Blajului grâul frumos s’a vândut cu 1 fl. 10 cr. până la 1 fl. 20 cr. şi cucuruzul cu 70—75 cr. I.* Bacicherecul-mare, 8 August n.— în părţile noastre unii păstori sufleteşti, respective conducătorii poporului, se poartă de tot scandalos. Unii nu observă pasivitatea, merg la alegeri de orice natură, numai de dorul papricaşului şi al spirtuoaselor, alţii au alte scăderi, mulţi sunt lacomi, care unii le fac fără margini şi fără ca să se scandaliseze singuri de faptele lor. Alţii se * * Nr. 167 pîresc cu poporenii lor, nu la forurile noastre, ci la cele civile, de ’ţi-e mai mare ruşinea, când auzi că stau faţă în faţă înaintea judecătorilor străini de legea şi neamul nostru. Purtările acestea nu sunt conforme cu spiritul evangeliei şi nu e mirare dacă mulţi poporeni trec la alte confesiuni, ba şi la fără confesiune şi nazareneni. Nu am amintit nici un nume, dar, sper, că cei pe cari îi priveşte vor înţelege şi se vor îndrepta, spre binele nostru al tuturor. Altcum vor rămâne păstori fără turmă. Vede. Neajunsuri. — Un glas din afară. — — 11 August n. în numărul seu dela 15/27 c. »Telegraful Român« se ocupă la locul prim cu unele neajunsuri, cu cari biserica gr.ort. an de an se luptă și totuși nu poate ajunge la delăturarea lor. E vorba despre neobservarea regulamentelor şi disposiţiunilor existente ale bisericei, nici chiar din partea celor interesaţi în causă. Isvorul răului ar fi lipsa de interes a celor chemaţi şi păcatul înrădăcinat de a nu ceti aceea, ce trebue să cetească. Ea n’ mai la urmă, zice-se: »Un lucru este clar înaintea ochilor noştri. Să ţinem cu sfinţenie la observarea legilor şi a normativelor din vigoare şi să stăruim, ca şi alţii să le observe«. în legătură cu acestea fie-mi permis a scrie următoarele rînduri: Hotărît că ordinea şi disciplina este basa oricărei societăţi. O societate nu poate funcţiona sau cel puţin nu va funcţiona normal, dacă membrii ei nu vor respecta pe deplin regulamentele şi disposiţiunile existente ale societăţei. Un lucru însă şi mai anormal este, când într’o societate nici cei cari au adus legile şi regulamentele nu le-ar respecta, ci le-ar interpreta şi aplica după împrejurări, cum bunăoară să aplică legile ţărei astăzi de cătră cei dela putere faţă de naţiunea noastră. Românul are o vorbă: Peştele tot dela cap să împute. Un exemplu spre lămurire. Poporul nostru la alegerile de preoţi în cele mai multe caşuri nu caută oamenii cei mai cualificaţi şi cei mai nepătaţi, din contră, aceia, cari îi servesc interesele egoistice mai bine, fie în ce priveşte legăturile de căsătorie sau alte interese materiale, fie pe căi morale sau imorale, aceia sunt aleşii lui; puţin îi pasă poporului de regulamente şi disposiţiuni bisericeşti, — găseşte el căi şi mijloace de scăpare: bate uşile protopopului şi ale consistorului până li se dă ascultare, sau apoi, cum zice el, unge osia, ca să alunece roata. Despre acest adevăr trist cred, că nu mulţi se vor îndoi; de aceea nu caut multe dovezi, ci amintesc numai un cas mai recent, care poate că nu-’şi are încă păreche, în şedinţa sa din 13/25 iulie. Prea Veneratul consistor archidiecesan a aprobat alegerea unui moralist, faţă de un cleric cualificat, dar’ cu voturi mai puţine, şi s’a făcut aceasta contra §. 15. c., din regulamentul pentru parochii. Ce ’l-a îndemnat pe Prea Venerabilul consistor la aceasta nu ştiu. Probabil că e mai mult meritul dlui protopop, că s’a întâmplat aşa. Se poate, că moralistul va fi având merite necunoscute pentru biserică, dar’ lumea știe, că alte merite cunoscute nu are decât, că a mai fost odată mutat dintr'o parochie, și că acum ajunge în a treia.