Tribuna, noiembrie 1902 (Anul 19, nr. 201-220)

1902-11-26 / nr. 217

Almi XIX, Sibiiu, Marți 26 Noemvrie (9 Decemvrie) 1**02 iNr. 217 AB­ONAMENTELE I’anir* SS&rrst : 1 luni f cor. 70 baut, •/, m 5 aer,, */, as SO cor., 1 «a SO cor dBosist la casă as 30 Sasi ga te&a es*! mutt Vm»im­ s»eoa?«îi,îei: 1 »oaa 8 cor. 40 baaS, */4 as ? cor., '|, ke U cor., 1 «e 38 cor ?5 siEaSaSiAi«s \ *a SO trsaoi,­­/Van 30 tresei, J aa 40 trasa!. AboBSHsseistej« «« fsa mossa! plătiadiJ»*« its tata. UNA lnserţiunile üs *ir garasaig prîsaa-d­ai* 1« beai, a doua­ oară 13 bea a irata-earf 19 baeî ftedsstîa si adffiSnlstr&tta: Stnsds Pcpi­eei fir s$ 8* prc««BiSrft iss posSe si librSrSi­­fu RnirAhib ebonamentele ai fac la Agenţia de Publicitate Carol Schulder Bucureşti, strada Doamnei 28, etajul I. Epiitaîs nefiancate sa rsfusă. — Manuscripte au se laspoiasâ Naşteri singuratici & 10 bani bî vând in Sibiiu, la librăria »Ti­pografii.«, 80cifit£t$ pe acţiuai. — îr Alb­u-l ui in la librăria Wsis Bernat »I& lotend­. înmormântarea D-rului loan Raţiu. Comitetul central al partidului naţional român din Transilvania şi Ungaria cu adâncă durere anunţă, că iubitul seu president Dr ioan raţiu, fost advocat, vice-comite, deputat dietal etc. etc. după scurte suferinţe adormind în Domnul a trecut în lumea geniilor popo­rului român în 4 Decemvrie la 5l/g ore p. m., în etate de 74 ani. Rămăşiţele pământeşti ale răposatului vor fi depuse spre odihna vecinică Duminecă, în 7 Decemvrie c., la 2 ore p. m., în grădina bisericei gr.-cat. din loc (Brückengasse nr. 7), Sibiiu, în 6 Decemvrie 1902. „ Memoria lui fie eternă şi spiritul seu pururea planeze asupra poporului nostru­ marelui bărbat. Cel­ ce cu vieaţa sa întreagă a făcut apostolia marilor idei, de neam susţinătoare, a avut norocul de a nutri şi cu moartea şi cu înmormântarea sa acelaşi cult al ideilor şi idealelor naţionale, pentru cari a trăit din fragede tinereţe pân’ la dalbe bătrâneţe. împrejurările, între cari s'a desfă­şurat înmormântarea, n’au fost favo­rabile, — după­ cum n’au fost favora­bile împrejurările în tot decursul lup­telor ce a susţinut pentru poporul seu —­ căci de când închise ochii, vărsa necontenit fulgi de neauă pe pământ. Astfel mulţi dintre cei­ ce ar fi dorit poate sâ asiste la înmor­mântare, n’au plecat, ba şi unii dintre cei­ ce au pornit au întârziat. Cu toate acestea nu este colţ românesc, care să nu-’şi fi manifestat participarea sa la marea durere a neamului în­treg, şi aproape fiecare centru mai de frunte ’şi-a avut representanţii se’, car’ din celelalte s’au trimis depeşe de condolenţe şi s’au depus cununi pe sicriu. In şirul acestor manifestaţiuni se remarcă unanimitatea presei ro­mâne întru a constata vrednicia înaltă şi pilda de curat idealism, ce a do­vedit-o răposatul în tot decursul vie­ţii sale. Din această constatare nu detrage nimic, — ba după împreju­rări o completează — atitudinea pre­sei maghiare, care în felul ei obici­nuit scrie despre marele bătrân ca despre «cunoscutul agitator»... Mai mult decât toate acestea au ridicat niveul pompei funebrale faptul, că ambii Metropoliţi români, ambii şefi ai bisericelor româneşti din patrie, într’o rară şi frum­oasă armonie, s’au găsit lângă sicriul scum­pului nostru defunct. Metropolitul dela Blaj, I. P. S. S. Dr. Mihályi de Apşa, care-­l nu­măra pe răposatul între fii sei sufle­teşti, ba ca membru în senatul şi directoriul fundaţiunii suluţane, îl avea între conlucrătorii şi consilierii sei, nu a putut retusa rugarea îndurera­tei familii de a săvîrşi însuşi servi­ciul funebral, cu toate că multe agende archiereşti foarte importante avea pe aceeaşi zi. Şi Escelenţa Sa necru­ţând nici o osteneală a alergat, în­fruntând toate greutăţile unei călă­torii pe vreme de iarnă grea, ca să dea ultimul onor celui mai distins fiu credincios al bisericei sale. Tot asemenea cu mare jertfă de sine a alergat şi bătrânul metro­­polit Meţianu, ca să asiste la solem­nităţile înmormântării vrednicului seu contimporan, pe care a învăţat a-’l preţui pentru înalta sa valoare, şi a-’l iubi pentru marea lui bunătate de inimă. Și n’a pregetat căruntul pre­lat a asista lângă sicriul marelui de­funct în tot decursul ceremonialului în biserica gr.-cat. până în ultimul moment când în ploaie de omet si­criul a fost depus spre vecinică odihnă în criptă, alaturea de mormântul lui George Bariţiu şi Baron Ursu. Atitudinea plină de dragoste a celor doi Metropoliţi a făcut o im­­presiune escelentă asupra tuturor, care faptul că după înmormântare Me­tropolitul Mihályi, cu întreagă suita sa, a făcut visită Metropolitului Me­ţianu şi a primit invitarea de a cina la ospitala sa masă, — a trecut ca veste îmbucurătoare din gură în gură, deşteptând adevârată mulţumire în inimile tuturor oamenilor de bine. Şi acum vin la momentul cel mai înalt al solemnităţilor: discursul funebra!, rostit de Dr. Aug. Bunea. Publicăm la alt loc întreg discursul acesta măreţ, prin care oratorul a depus pe sicriul Doctorului Raţiu cununa cea mai strălucită şi cea mai vrednică de vrednicia lui. Dr. Bunea, recunoscutul bărbat viguros al naţiunii şi puternicul ora­tor bisericesc, s’a întrecut pe sine în­suşi. El a pus figura Drului Raţiu la toată seriositatea situaţiei, ce ni­ s’a creat prin perderea sa, plin de o sacră indignare contra nimicniciilor veninoase ce ne-au corupt vieaţa pu­blică, ca un adevărat proroc al nea­mului nenorocit a sbiciuit fără cru­ţare, dar’ just şi cu demnitate, toate viţiile inteligenţii noastre de acum, cu deosebire înse calomniile ordinare, ce au făcut sâ sufere aşa de mult inima cea mare românească, ce s’a rupt în sfîrşit sub povara loviturilor crunte de tot feliul. în partea aceasta a discursului a fost ceva din accentul discursului cunoscut al împăratului Wilhelm con­tra socialiştilor, calumniatorii ucigaşi ai lui Krupp, numai cât tăria cuvin­telor fulgerătoare, o dedea nu auto­ritatea maiestăţii împărăteşti, ci căl­dura convingerii şi strălucirea argu­mentelor. Discursul acesta , în care sen­timentul creştin al preotului convins se contopeşte cu iubirea de neam a bărbatului naţional — a marcat în­­tr’un moment toată situaţia grozavă în care ne aflăm şi a lăsat să se în­trezărească şi calea nouă ce trebue să o luăm pe viitor, care nu este altfel decât calea cea veche a mari­lor noştri bărbaţi, crescuţi în princi­piile înalte şi întăritoare ale moralei creştine. El va ave să dee mult de gândit acelora cari vor să scoată din crisa generală, în care se sbate, causa poporului nostru. O, de ’l-ar fi putut asculta Dr. Raţiu, ce satisfacţie ar fi avut! Atunci ar fi putut muri liniştit. . ... El însă nu ’l-a mai auzit. El a apus pe veci în mormânt. Mândru, superb, lin şi grandios, a apus ca un soare, întraurind şi cu asfinţirea sa orizontul trist şi întunecat al vieţii noastre; dar’ a apus şi nu­’l mai avem. Când oare ne va mai răsări al­tul, ca el. .. Discursul funebru rostit la înmormântarea Drului Ioan Raţiu, în 7 Dec. n. 1902 de Dr. Augustin Bunea. Drept eşti Doamne,şi toate lucru­rile tale şi toate căile tale sunt milă şi adevăr şi judecată adevărată, şi drept judeci în veac. (Cartea lui Tobia 3, 2). Mai toţi trecem în vieaţă prin încer­cări atât de grele, încât în faţa lor mintea stă în loc zăpăcită şi inima este atât de cumplit isbită de valurile simţemintelor dureroase, încât stă se se rupă. Dacă situaţiunile acestea se repeţesc mai vîrtos atunci, când după muncă neîn­treruptă şi după sbuciumări şi lupte mari şi îndelungate pentru binele şi fericirea neamului, în loc de odihnă şi mulţumire, de dragoste şi de recunoştinţă avem parte numai de amărăciune adâncă, inima noa­stră în sfîrşit se rupe. Aşa s’a rupt şi inima mare şi nobilă a fericitului în Domnul Dr. Ioan Raţiu, că­ruia astăzi îi dăm sdrobiţi de întristare ul­timul onor. Aceasta inimă n’a mai putut purta loviturile, cari cu atâta urgie s’au descărcat asupra e i în anii din urmă şi mai vîrtos ra­­nele ce­­ le au înfipt cei din neamul seu, dela cari a aşteptat stimă şi recunoştinţă. Când a văzut cum pisma, răutatea, egoismul ci pur odinioară aşa de verde şi înflorit al vieţii noastre naţionale, stejarul puternic şi măestos, podoaba cea mai aleasă şi mai înaltă din acest câmp a început a se usca şi a se clătina şi zi bună n’a mai avut. Aripile vântului îi aduc deodată accen­tele melodiilor triste de prohod, cari re­sunau jalnic într o casă depărtată, dar’ lui foarte iubită, îi aduc vaetele nepoţilor sei, râmaşi orfani de tată, suspinele sfâşietoare ale soţiei şi fiicei sale îndurerate, şi când­­i se porii, că aude brusc sunând sinistru pe coşciugul ginerelui seu, atunci Dr. Ioan Raţiu, falnicul stejar, se frânge şi se ră­stoarnă repede şi pe neaşteptate. In clipa, când se astupă mormântul unui harnic fiu al bisericei şi naţiunei noa­stre, al inginerului Onoriu Tilea, ocrotito­rul intereselor ţărănimii române, se deschide alt mormânt, care aşteaptă să primească în sinul seu rece pe cel­ ce poporul român şi-’l pusese şi-’l avea în fruntea sa. In faţa acestei privelişti sguduitoarea pare­ că mai bucuros aş îngenunchia şi ri­­dicându-­mi ochii şi mânile spre cer, aş cere mângăere dela Părintele îndurărilor, decât să turbur cu cuvintele mele sfinţenia durerii, care cuprinde inimile voastre, trişti ascultători. Cu atât mai vîrtos ar trebui să mă rog şi se plâng în tăcere, că ceea­ ce am putut face la mormântul lui Georgia Ba­riţiu şi al Batoriului David Urs, pretin­­şi împreună lucrătorii şi luptătorii lui Dr. Ioan Raţiu, starea sănătăţii nu-­mi îngăduie să o fac, cum să cuvine, la mormântul acestui din urmă. Şi dacă totuşi mă încumet a rosti câteva cuvinte, o fac nedând rugării, ce nu se putea refuza unei familii atât de distinse şi amar încercate, şi pentru ca după chema­rea mea preoţească, să vă arăt şi din ca­şul de faţă, că mai pe sus de judecata oa­menilor sau a opiniei publice, de multe ori greşită, nemiloasă şi neadevărată, şi chiar nedreaptă, trebue să fie o altă judecată, a lui D zeu, o judecată, care să aibă toate­­însuşirile, ce le aţi­ auzit din cuvintele lui Tobia: »Drept eşti Doamne atc ... « Nu este de lipsă, să vă schiţez vieaţă­­ lui Dr. Ioan Raţiu, pentru­ ca dintrînsa să­ vă convingeţi despre adevărul enunţat acuma. Ar fi şi foarte greu, ba chiar cu neputinţă, a arăta, fie şi numai în liniamente generale, trecutul unui bărbat, a cărui vieaţă­ este is­toria poporului român din Transilvania şi Ungaria de la 1848 până în ziua de astăzi Ar trebui să vă duc pe »Câmpul liber­­aţii, ca se ascultaţi cum ’şi-a proclamat şi reclamat naţiunea română drepturile sale Ar trebui să vă înfăţişez toate furiile răs­­boiului civil din 1848 şi 1849 Ar trebui să descriu toţi fiorii şi toate speranţele, de cari era cuprins poporul român în timpul absolutismului; să vă conduc prin cabine­tele celor puternici, ca să vedeţi stăruinţele lui Dr. Ioan Raţiu pentru convocarea dietei ardeleneşti; să intrăm în aceasta dietă şi să ascultăm odată legiferându-se şi în limba română la 1863 şi 1864; să însoţim pe Dr. Ioan Raţiu cu petiţia celor 1493 din 1866 la tronul Maiestăţii sale; să vă povestesc toate conferenţele naţionale de la 1881 în­coace, petiţia şi deputăţia celor 300 la tro­nul domnitorului în 1892, şi toate scenele dramatice, cari s’au desfăşurat în sinul po­porului românesc dela memorand până astăzi. Aş trece însă departe peste marginile unei cuvântări, când m’aş încerca a espune evenimentele legate de numele lui Dr. Ioan Raţiu. Dar’ accentuez din nou, nici nu este de lipsă să o fac aceasta. In scopul, ce­­mi-’l-am pus înainte, cu aceasta ocasiune este destul, dacă voiu ilustra cu câteva pilde adevărul, că judecata oamenilor sau aşa numitei opiniuni publice nu este în stare a aprecia totdeauna faptele noastre după ţinerea ordineî sociale şi morale trebue să fie, trebue să admitem judecata cea dreaptă şi miloasă a lui Dumnezeu. Vedeţi cum e judecata oamenilor sau aşa numitei opiniuni publice ! Fiii aceleiaşi patrii, supuşii aceleiaşi coroane apreciează faptele şi acţiunile unuia şi aceluiaşi bărbat în chipul cel mai contrazicător. Unii ad­miră şi laudă curagiul şi statornicia, cu care Dr. Ioan Raţiu a continuat lupta pentru realizarea acelui ideal, pentru care Micul Klein muri în exil. Petru Pavel Aron se topi ca o făclie în rugăciuni, posturi, milostenii şi înfiinţări de şcoale şi mănăstiri, Grigorie Maior se coboară de pe tronul archieresc, şi mulţi sângerară pe câmpul de răsboiu şi îndurară grele prigoniri. Alţii, nemul­ţumiţi cu patriotismul acela, care e gata să -şi dee şi avutul şi sângele pentru tronul regesc şi pentru întregitatea teritorială a sta­tului şi gloria sfintei coroane. Inferează pe acelaş bărbat cu semnul trădării de patrie, îl consideră de duşman nu numai al statului, ci şi al poporului românesc, fiindcă aduce pe acest popor un conflict cu tenden­­ţele moderne ale statului, şi prin aceasta îl lipseşte de avantagiile materiale, ce ni­ le poate oferi contopirea lui în alt popor mai puternic, ca­ şi când aceste avantaje ar fi mai de mare preţ decât limba străveche, dulce şi frumoasă a poporului român, de­cât obiceiurile lui seculare, aspiraţiunile lui înalte şi fericirea de a trăi şi el alăturea cu­­celelalte popoare din patria sa şi din lu­mea mare, în consecvenţă cu vederile opuse, contradictorii, acum desfăşurate, fiecare par­ti­dă se încearcă a-­şi şi esecuta sentenţa. Unii întâmpină cu manifestaţiuni grandioase­­de stimă, veneraţiune şi alipire pe cel­ ce a avut curajul a înfrunta ori­ce urgie şi a le duce plânsurile la înaltul tron. — Alţii strigă trădare, îi asediează şi sparg casa, îi risipesc vatra, lângă care s a născut, a trăit şi a îmbătrânit în fericire, şi îl fac să părăsească pe toţi, pe cari ’i-a cunoscut şi iubit şi cari ’i au cunoscut şi iubit din fra­gedele lui tinereţe, şi să-­şi caute alt adă­post, alt lăcaş, unde este greu a încopcia nouă legături şi pretinii şi unde, după slă­biciuirea firei omeneşti, unii mai bucuros se depărtează, decât se apropie de cel lo­vit de soarte. Şi să nu credeţi, ca acestea stări de­plorabile şi îngrijitoare trebue să se ivească Camera deputaţilor din Bucureşti şi memoria D-rului Raţiu. Camera deputaţilor din Bucureşti a făcut memoriei Doctorului Raţiu onoarea, de care după cât ştim, nime dintre ai noştrii nu a mai fost împăr­tăşit. Luând cunoştinţă despre încetarea din vieaţă a marelui Român, camera României a eternisat în procesul verbal memoria lui şi a hotărît a trimite fa­miliei răposatului o telegramă de con­­dolenţe. Iată această preţioasă depeşă. Doamnei Emilia Raţiu Stiriou. Bucureşti, 24 Nov. (7 Dap.) Adunarea deputaţilor în şe­dinţa dela 23 Noem­vrie 1902, luând cunoştinţa de încetarea din vieaţă a ilustrului domniei voastre soţ, a votat în unanimi­­tate propunerea a e sprint a sen­timentele ei de profund regret şi condolenţele pentru irepara­bila perdere ce ai încercat Cu profund respect îndeplinesc aceasta misiune. Preşedintele adunării deputaţilor, M. Ph­erechide. Asfinţit de soare. (1) A apus şi mândrul nostru stegar în pământ, a asfinţit şi el ca mândrul soare. Şi după­ cum soarele ce apune după culmi de munte într’aureşte cu ultimele sale raze creştetele înalte, şi pune în estas şi uimire pe cei­ ce cu drag il privesc, astfel şi Dr. Ioan Raţiu în ul­timul moment al apunerii a mai învio­rat odată cu vîlva fiinţei sale cul­mile vieţii noastre naţionale, inimile româneşti. înmormântarea lui s’a prefăcut într’o pioasă şi vrednică manifestaţie, care ori­cât de tristă, ori­cât de sfâ­şietor de dureroasă ar fi, a sguduit de nou, inimile româneşti, le-a scu­turat din letargie şi le-a ridicat fie şi pe un moment la înălţimea aceea, la care ar trebui să fie necontenit într-o situaţie gravă ca şi aceasta, în care ne aflăm, înalt, cum a fost mândrul nostru bătrân, şi cu statul, şi cu sufletul, şi cu credinţa sa, în toată vieaţa, nu se putea decât ca şi prin moartea sa blândă­ tragică se ne înalţe şi pe noi pe toţi. Aceasta s’a dovedit la în­mormântarea, care a încheiat în mod potrivit cursul grandios al vieţii

Next