Tribuna, ianuarie-martie 1885 (Anul 2, nr. 1-73)

1885-01-15 / nr. 11

Pag. 42 celalalt. Toată diplomația și tactica lui nu-­i mai ajută aci nimica. Tisza, care ar voi să omoare două musce cu un arc, astăcji e însuși învins, şi tremură întocmai ca un ac rău de compas dela ră­sărit la apus, fără de a mai arăta astăzi direcţiunea aceea, pe care a arătat-o pănă acuma. Din acestea se vede, — firesce Ziarul german — că domnul Colo­man Tisza a căz­ut într’o posiţie falsă. El a voit să seac­ă pe două scaune şi e în pericol, de a cadă între amândouă. El ar voi să-’şi susţină pe Andrássy şi pe Sennyey, amândoi bărbaţii însă nu sunt înclinaţi spre el şi­’şi caută alianţe mai acreditate. Posiţia lui Tisza e cu mult mai serioasă, decât ’şi-o închipuesc de pre­sent oamenii în Ungaria şi în străi­nătate. Astfel ni se presentă posiţia imediat înaintea desbaterii asupra reformii casei de sus, în care toate partidele opo­­siţionale voesc a face împreună un atac asupra cabinetului Tisza. Din­ Croaţia se anunţă, că pănă când în cercurile politice de acolo se crede, că deputaţiunea regnicolară îşi va începe cât mai curend pertractările, se afirmă acuma cu toată siguritatea, că pentru acele numai în Iulie sânt pros­pecte. Se clătină pămentul sub picioarele domnului Tisza, mare frică mai are şi deputaţiunea aceea!! Din Londra se telegrafează, că Sâm­bătă după ameacţi au avut loc mai multe exprosiuni, una în Towerul din Londra şi alte două în parlament. Se dă cu socoteală, că acestea s’au causat prin dinamită. Dauna e enormă. Toate ferestrile Westminsterhallei s’au spart, şi mai multe persoane au fost rănite. Detu­nătura a fost atât de groaznică, încât toate casele din giur s’au mişcat. De sigur mâna Irlandezilor! Anglia e de acord cu proposiţiunile franceze în cestiunea egipteană luând afară unele modificări mai neînsemnate. Cu cugetul la o anchetă internaţio­nală însă nu se poate împăca de loc. Excepţiunile Angliei se mărginesc altcum mai mult la controla internaţio­nală, şi sperează tare la o considerare din partea puterilor. Toată lumea pare a fi în fierbere. Şi aşa se vede, că puţin timp va mai dura pacea europeană. Atitudinea Italiei încă tot mai enigmatică se face, şi e foarte probabilă o rumpere cu Turcia, poate chiar un răsboiu. Z­iarele cele mai bine informate din Roma ne spun, că în curând va avă de a pleca o a doua ex­pediţie de 10.000 oameni cătră Assab. Aceea consistă, afară de infanterie şi trei baterii noue de munte, încă şi din cinci escadroane de cavelerie. Fregata cuirasată „Roma“, vaporul de avisare „Esploratore“, un vapor de poştă şi o corvetă de resbel vor forma flotila cea nouă. Şi divisiunea de năi, care afirmative ar fi menită pentru Lavante şi Pireu se va ală­tura expediţiei. Chiar din părţi oficiale se spune, că scopul expediţiei e Massua, ce consună cu anunţarea despre anexarea aşa numitelor „ţeri somali.“ Ace­stea ţeri aparţin Egiptului, prin urmare sunt o parte întregitoare a Turciei. Reclamaţiunile Turciei sânt de o astfel de natură, încât e consult, ca Italia să se pregătească pentru toate even­tualităţile. Dacă Poarta ar insista pre lângă intenţiile sale, de a ocupa porturile Mării­­roşii, atunci Italia de­sigur va îm­­pedeca aceasta, dacă se poate şi chiar prin putere armată. Admi­rabil Bertelli, care poate ajunge în timp de 20 m­ile la Marea-ionică, ar­avă să închidă drumul spre Marea-roşie dinaintea căilor, cari transpor­­tează trupele turcesci. Dacă Turcia nu va trece aceasta cu vederea, ci va ame­ninţa cu represalii, Italia va folosi ocasiunea, de a ocupa Tripolisul cu un corp de armată. Declararea lui Mancini, că nu va lua iniţiativa la schimbări în Marea­ mediterană, primesce prin aceasta o oare­care importanţă. Flota italiană va fi în restimp de opt­sprezece­nile gata de plecare și va consiste din unsprezece dintre cele mai pu­ternice năi cui rasate. Foița „Tribunei“. Fiica a nené mame. — Poveste. — A fost odată, ca nici odată, că dacă n’ar fi fost, nu s’ar povesti; că mă rog, când mama mă făcea, poveștile pe dinaintea casei noastre treceau, eu am luat pe una de coadă şi am svîr­­lit-o în ogradă şi am început a o boti, să mă înveţe şi pe mine a minţi. A fost ce a fost, a fost odată o muiere văduvă cu un puiu de copilaş în leagăn, mândru şi frumuşel, de îţi era mai mare dragul să-­l pri­­vesti. Şi muierii îi era drag copilul, drag ca Zilele vieţii şi îl iubia mai altfel decum iubesce omul lumina ochilor, ce­­i-a dat Dumnezeu. Dar’ mă rog, d-voastre, boieri de cinste şi de omenie, bag-samă aşa e rânduiala lumii, ca binele cu răul să fie totdeauna împreunate, în­tocmi cum sânt împreunate şi acâţate de­olaltă verigile dela lanţ şi omul la tot pasul, ce-’l face în lume să dee mai mult de rău, decât de bine. Aşa a păţit şi muierea cea văduvă. Copi­laşul ei, cel mândru şi frumos, ca un bobocel de primăvară, era rău din seamă în afară. Cât e draga de Zh ?‘ cât e noaptea de lungă nu-’şi mai închidea gura, încât biata de mumă-sa nu mai avea pace şi odihnă de el. Ea în iubirea ei de mamă îl purta în braţe, îl legăna, îi făcea fel de fel de jucării, doară doară se va mul­­comi, va tăce, dar’ în zadar, că copilul tot rău era, plângea, spera, se svîrcolia şi nu da De Zeu să tacă, într’o Zi cum îl ţinea ea în braţe şi nu mai seia ce să tacă, ca să-­i oprească gura, îl gugu­­lesce cu dragoste şi îi zice: — Taci, puiul mamii, taci şi fii tu bun, că de vei tăce şi nu vei mai plânge, îţi va da mama de nevastă, când vei fi mare şi de însurat, pe Fiica a nouă mame. Din c­asul acesta copilul tăcu şi se făcu din el un copil bun şi era acum mai mândru şi mai frumos şi crescea, Doamne, crescea cu spor, crescea într’o Zi, cât altul într’un an şi Crescea într’o lună, cât altul în trei ani şi în curend se făcu din el un fecior zdravăn şi voinic, înalt şi drept ca bradul din culmea muntelui, încât doară lumea întreagă să fi umblat, şi nu-’i aflai pă­­rechea. Când îi veni vremea de însurat, într’o bună dimineaţă mamă-sa numai ce se pomenesce, că îi zice: — Mamă, eu ’mi-am pus de gând să mă însor şi deoare­ce ’mi-ai făgăduit de nevastă pe Fiica a nouă mame, spune-’mi unde să o găsesc, ca să ’ţi-o aduc de noră în casă? Muierea cea văduvă se făcu la faţă galbină ca ceara, de spaimă, auzind, că feciorul ei scie de vorbele, ce i le-a zis ea când era mic şi fără de pricepere şi tare se temea, că feciorului îi va fi eşit în cale vre-o moromeanţă de vrăjitoare şi­’i va fi vrăjit pe viaţă, dar’ mă rog, nu avea ce să facă şi­’i zice: — O dragul mamii, drag de fecior, când erai tu mic în leagăn, erai rău din seamă în­­ afară şi ca să te mai mulcomesc, într’un cias de amăreală ’ţi-am făgăduit de nevastă pe Fica a nouă mame, dar’ crede tu mamii tale, că eu nu stiu unde se află această fată năzdravănă şi numai din veste, din poveste am auzit despre ea. Feciorul nu se îndestulesce cu atâta şi spune mumii sale, că dacă e aşa treaba, va pleca el în lume să dee de urma Ficei a nouă mame şi va lua-o de nevastă, căci fără de ea nu poate să trăiască. Şi în zadar se pune mumă-sa pe lângă el şi-’l roagă, cum e treaba mamelor cu vorbe dulci şi cu lacrămi în ochi, ca să rămâie acasă şi să n’o părăsească, căci dorul fetei nezdravene îl ar­dea şi-’l usca pe picioare şi facendu-’şi opinci de fer şi bâtă de oţel şi luându-’şi merinde în straiţă, plecă şi merse, merse multă lume împă­răţie, ca Dumnezeu să ne ţie, na Babele cuşma ţie. Şi trecu el prin multe sate străine şi necu­noscute şi străbătu el mulţi codri pustii şi săl­bateci, locuiţi numai de fiare, şi umblă pe dru­muri necălcate şi părăginite şi pe unde trecea şi dădea de vre-o suflare omenească, tot despre Fica a nouă mame întreba, doară doară va găsi pe cineva, care să-’i scie îndrepta păsurile, dar’ nime nu auzise despre ea decât din veste, din poveste. Cum mergea el așa, fără să scie încătrău să dee, ca să nimerească mai bine, iată că într’o Zi sosesce la Sfânta Mercure şi cum sosesce, bate la poartă să-­l sloboadă în lăuntru. Sfânta Mercure îi grăiesce: — Cine eşti? Dacă eşti om bun şi de omenie să întri, dacă eşti om rău şi viclean să te depărtezi de la casa mea depărtare de nouă mile, că am o căţea roşie, cu dinţi de fer, cu măsele de oţel, cum te apucă, tot te mâncă. — Sânt om bun şi de omenie, Sfântă Mercure. Atunci i se deschide poarta şi Sfânta Mer­cure cum îl vede, îl întreabă: — Voinice, voinice, ce vânt te bate pe aici, pe locurile aceste pe unde încă suflet de om pământean n’a călcat pământul? Feciorul se apucă şi îi povestesce din fir în păr dorul şi năcazul, ce-’i seca şi-’i amăria viaţa, cum a fost el rău din cale în afară, când a fost în leagăn, cum mumă-sa într’un cias de amă­reală, ca să-’l mulcomească­­i-a făgăduit de ne­vastă pe Fiica a nouă mame şi cum el a plecat în lume, cu gândul să nu se întoarcă acasă, pănă ce nu va da de urma ei, dar’ n’a aflat pe nime, care să-’l scie îndrepta la ea. Sfânta­ Mercure după­ ce îl ascultă, îi cuvin­tează: — Voinice, voinice, nici eu nu sciu unde să te îndrept la Fiica a nouă mame, căci numai din veste, din poveste am auzit despre ea, dar’ du-te la Sfânta-Vinere, că e mai mare ca mine şi poate că va sei ca să-’ţi îndrepte căi scurte şi bune. — Apoi Sfânta-Mercure îi dădu o perie, pe care feciorul ’şi-o puse în straiţă şi luându-’şi rămas bun dela Sfânta-Mercure, plecă şi merse, tot merse înainte, Zo ri lungi şi nesfîrşite, pănă păsurile pe TRIBUNA Panslavismul şi panrusismul. Un Maghiar — ca toţi Maghiarii — cu spaima panslavismului în sân, publică în guvernamentalul „Nemzet“ o convor­bire pretinzând a o fi avut, nu stie nici el când, cu Aksakov. Maghiarilor —­ e prea bine cunoscut — că le place a fi povestit când cu Regi, când cu diplomaţi şi apoi se fac autori de poveşti cu nimic mai puţin fabuloase decât poveştile despre împăraţi cari îşi măritau fetele după feţi nesdraveni. — Ei singuri — Maghiarii — o pot face aceasta pentru­ că o scriu po­porului lor Maghiar iubitor de visuri. Să înţelege de sine că aceste le scriu apoi iarăşi numai în limba maghiară ca nu cumva să le cetească şi alţi oameni serioşi. D-l Armin Sasváry este, între această specie de autori, compositorul mai nou al unei conversaţiuni ce ar fi avut-o cu Aksakov. „Am vorbit“ — Zice d-l Sasváry — „cu d-l Aksakov despre naţiunea maghiară. Renu­mitul publicist „panslav“ şi „slavianofil“ ’mi-a explicat cu mare foc, că naţiunea maghiară poartă o politică greşită faţă cu Slavii, că os­­tenelele ei sunt zadarnice şi n’are prospecte de succese constante. — Ce voiţi întru adevăr d-voastre? — Să rămânem Unguri.— — D-voastre n’aveţi viitor, — răs­punse d-l Aksakov. N’aveţi limbă universală precum e cea franceză, germană, engleză, şi încă chiar şi limba rusească pe care în cele din urmă o vorbesc o sută de milioane de oameni şi care are acum o literatură însămnată. Aceste limbi vor rămâne. Dar’ o limbă aşa mică, precum e cea maghiară, mai iute sau mai târziu trebue neapărat să se pustiească. — Dar’ Rutenii, Serbii, Croaţii, încă nu formează nu sciu ce naţiuni, ba încă nu sunt nici atâţia câţi sânt Maghiarii — cutezatu a Zice. — „Eu nu sciu ce viitor vor ave naţionali­tăţile mici slave — răspunse redactorul Ziarului „Rusi“ şi se poate că se vor contopi în rasa germană. Noi dorim ca să-­şi păstreze indivi­dualitatea lor propriă. Nu ne amestecăm în afacerile lor. Faptul, că Rusia există, va fi doar’ de ajuns ca să conserve în dînşii deşteaptă con­­sciinţa slavică şi să nu se germaniseze. Noi nu ne încordăm ca să-’i rusificăm. Negreşit că dacă Rusia ar ave un Bismarck, acela ar şti ce să facă. Noi acum nu ştim; vom merge acuşi în Asia“, începe apoi dl Vasváry a face poli­tică ungurească dându-’şi părerea în „Nemzet“ : „Cred — Zice Vasváry — că această de­claraţie a lui Aksakov e destul de clară. Pan­­slaviştii rusesci calculează, că „rîurile slave“, în puterea lor de atracţiune se vor vărsa acum sau mai târziu în marea rusească; după pă­rerea lor în politica practică panslavismul se poate traduce numai în panrusism şi acesta e destul de bine înţeles în lumea slavică. A vorbit despre „naţiunea slavică“. Dl Vasváry se ocupă apoi cu ces­tiunea slavică după modul obicinuit al Maghiarilor. — Nouă ne pare cam tristă posiţia de a te teme de toate părţile. Pan­­germanismul, panslavismul daco-roma­­nismul, tot atâte lucruri de spaimă pentru micul poporaş maghiar. Corespondenţă particulară a „Tribunei“, Arad, 12/24 ianuarie 1885. Mercuri, în 9/21 a lunei curente s’a săvîrşit alegerea de protopop al Aradului, în sinodul pro­­topopesc extraordinar întrunit spre acel scop. Actul alegerii a fost procedat de celebrarea sfintei liturghii şi chemarea duchului sfânt, oficiând pă­rintele protosincel Iosif Goldiş, în calitate de co­misar consistorial, asistat de doi preoţi. După săvîr­şirea ceremoniilor religioase, mem­brii sinodului s’au întrunit în sala mare a insti­tutului pedagogic-teologic, invitând prin o depu­­taţiune de şese pe părintele comisar Goldiş­a se presentă în mijlocul lor pentru deschiderea şi con­ducerea sinodului electoral. înfăţişarea comisarului consistorial în sinod a fost întimpinată cu ovaţii de „ să trăiască, “ care discursul seu de deschidere a stors vii şi lungi aplause din partea membrilor. Acest discurs, pentru însemnătatea sa, sinodul­­l-a trecut per extensum în procesul verbal, îndată apoi a urmat constituirea sinodului alegându-se ca notari pă­rintele loan Cioara din cler, domnii Barbura şi Conopan din mireni, care ca bărbaţi de încredere părintele ases. consist. Moise Grozescu din cler, şi din mireni loan P. Deseanu şi George Dogariu. înainte de a se trece însă la însuşi actul alegerii, sinodul a verificat ântâiu alegerile mem­brilor ad hoc, după care facându-se apelul no­minal, s’au constatat presenţi 62 deputaţi, absen-­ tând de tot numai 10 membri. Apoi notarul ce­­tesce lista candidaţilor stabilită de comitetul pro­­topresbiteral în următorul chip : Moise B­o­c­­­şa­nu, paroch şi ases. cons. în Curticiu; Petru S­u­c­i­u, referentul senatului de şcoale în consistorul din Oradea-mare; Ioan Beleş, paroch în Odvoş; Mihaiu Sturz­a, paroch şi ases. cons. în Şe­,­preuş şi Iosif Ardelean, preot în Chitihaz.. Această candidare a fost primită din partea si­nodului întocmai, şi sinodul a proces numai decât la alegere prin sedule. Resultatul a fost: pentru Moise Bocşanu s’au dat 59 de voturi, ear’ pentru Mihaiu Sturza 3 voturi. Astfel s’a încheiat actul alegerii, ce era pusă la ordinea Zou, şi acum rămâne numai, ca ven. consistor eparchial să confirme alegerea si­nodului, prin care s’a manifestat atât de ecla­tant dorinţa clerului credincios în privinţa viito­rul şef al tractului lor protopopesc, şi aceasta nu numai ca o dorinţă generală aşa Ziend, ci mai ales ca­­un postulat al marelor interese bi­­sericesci culturale şi naţionale, în a căror pro­movare, vai, puţini oameni de inimă şi caracter avem în aceste timpuri urgisite. Părintele Moise Bocşan, pentru care s’a pronunţat sinodul elec­toral, într’un mod, aşa zicând, demonstrativ, nu aparţine scadlei moderne, care îşi schimbă direc­ţiunea şi principiile după suflările vântului, el aparţine bătrânilor, care pe lângă candoarea inimii posede constanţa caracterului şi energia voinţii. Şi sânt sigur, că precum superioritatea diecesană nu s’a înşelat în aşteptările sale, când înainte de aceasta cu patru ani şi-a concretul administrarea protopopiatului, tot aşa nu se va înşela în aşteptările sale nici tractul protopopesc, care­­l-a ales prin representanţii sei. Un alegător.» Nr. 11

Next