Tribuna, octombrie-decembrie 1885 (Anul 2, nr. 223-279)
1885-10-27 / nr. 246
Anul II Sibiiu, Duminecă în 27 Octomvrie (8 Noemvrie) 1885 Nr. 246 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile 3 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un număr costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Gestiunea naţionalităţilor. VII. încheiam pentru astădată. Idea fundamentală a clarului „Pesti Napló e falsă: noi clasa cultă română nu numai că nu împingem massele poporului spre o încercare de a resolva prin violenţă conflictul dintre noi şi Maghiari, ci avem cuvinte puternice de a stărui cu tot dinadinsul, pentru ca ele să-şi păstreze spiritul de ordine. Deşi agitate de o adâncă şi legitimă nemulţumire, massele poporului român nu sânt pătrunse de ură asupra naţiunii maghiare, care susţine pe creatorii actualei stări de lucruri: urgisită le este numai clasa cultă maghiară, din care es executatorii legilor şi în genere actualii purtători ai puterii publice. De aceea trebue să ne impunem cea mai mare reservă faţă cu clasa cultă maghiară, să ne isolăm de ea, să-m i fim adversari, căci altfel poporul ne-ar socoti drept nişte „slugi“ ale „Ungurilor“, ni-ar întimpina cu neîncredere şi ar rămâne la discreţiunea acelora, care nu înţeleg adevăratele noastre interese naţionale ori nu vor să ţină seamă de ele, poate chiar la discreţiunea duşmanilor noştri. Noi înţelegem marile interese, care leagă pe poporul român de cel maghiar, stim că, uniţi odată Românii cu Maghiarii, ar fi creată în Orientul european o putere, care poate să impună stabilitatea în relaţiunile dintre statele orientale şi să garanteze pentru un timp îndelungat desvoltarea noastră naţională. Nimuim dar spre o resolvare prin bună înţelegere a conflictului dintre noi şi Maghiari, şi de aceea ne-am ferit totdeauna de orişice acţiune, care ar fi putut face imposibilă binevoitoarea apropiere dintre noi. Maghiarii au impus unirea Ardealului cu Ţeara Ungurească în nişce condiţiuni, pe care noi nu le putem primi, fără ca să ne expunem la urgia poporului român. Ear’ de acest popor nu ne putem despărţi, fiindcă nu sântem o clasă superpusă, ci oameni eşiţi din popor, legaţi prin cele mai intime simţiri, prin cele mai sfinte relaţiuni de el. Nu poate fi pentru noi mai mare nenorocire, decât să fim socotiţi drept nisce străini în mijlocul fraţilor noştri, atât de neînduraţi în persecutarea celor ce întră în conflict cu sentimentul lor comun. Am declarat clar’ că nu putem primi starea de lucruri creată de Maghiari, că nu o vom pută primi niciodată, dar’ rămânem în reservă, nu combatem în mod activ, nu creăm greutăţi, ci vom aştepta, ca Maghiarii să se convingă ei înşişi, că rău au făcut ceea ce au făcut. Şi spre marea uimire a concetăţenilor noştri maghiari am persistat timp de douăzeci de ani în resistenţa noastră pasivă fără ca să ne fi descuragiat. Din contră, astăzi, după douăzeci de ani sântem mai hotărîţi şi mai închegaţi ca orişi-când, pentru că avem în dosul nostru un popor, care ne mînă înainte, şi în inima noastră consciinţa, că servim o causă dreaptă şi potrivită cu interesele patriei şi ale Tronului. Am resistat însă şi resistăm, dar’ nici odată nu ne-am unit cu vre unul dintre duşmanii noştri comuni. S’au făcut în mai multe rînduri încercări de a stabili oarecare înţelegere între noi şi Sârbi, între noi şi Croaţi, între noi şi Slovaci, în genere între noi şi alţi adversari ai Maghiarilor. Nici odată aceste încercări nu au reuşit, pentru că ele jigniau sentimentul nostru public: am combătut contra Maghiarilor, dar’ nu ne am unit cu nimeni contra lor, n’am voit ca mânia să ne împingă a servi chiar o causă străină. Ni s’a aruncat adeseori vorba, că conspirăm cu fraţii noştri de preste Carpaţi contra Maghiarilor. Nu s’a găsit însă nici odată vre-o dovadă pentru această bănuială. Atitudinea Croaţilor n’am avut-o nici odată, reuniuni ca „Omladina“ nu au existat la noi, şi mai ales astăzi, după cele petrecute în urma „proclamaţiunii irredentiste“, tot omul serios e convins, că fraţii noştri nu cer dela noi decât să fim aici, precum ei sânt preste Carpaţi, o organisaţie de ordine socială, şi noi nu cerem dela dînşii decât să lucreze neobosiţi, că să ducă şi să desvoalte mai departe vieaţa noastră naţională. Ni se mai impută, că ne-am unit cu Saşii. Cine sânt aceşti Saşi ? Nici odată ei n’au fost şi nici că vor pută fi duşmani ai Maghiarilor ori ai statului ungar. Cu toate aceste nu ne-am unit cu ei, îi susţinem şi îi vom susţine, chiar şi atunci, când ei ne-ar combate, îi susţinem chiar şi intrând în conflict cu sentimentul unei părţi din poporul nostru, pentru că îi socotim drept un element folositor şi foarte important pentru stabilirea echilibriului dintre noi şi Maghiari. E interesul nostru naţional, că acolo, unde sânt ei, ei să rămână şi să se desvoalte. Şi încă odată, cu toate aceste nu ne-am unit încă cu ei, ci ne-am găsit numai pe terenul de luptă. Am păstrat dar’ în faţa Maghiarilor atitudinea cuvenită celui ce vrea să se apropie şi nu renunţă la speranţa de a se şi pută apropia Speranţa aceasta a devenit însă dinţi în 4* mai slabă. Maghiarii ne-au răspuns, ba ’şi-au făcut chiar nebuna ilusiune, că vor pută să ne despartă de massele, care ne împing contra lor. Astfel încetul cu încetul am ajuns că apropierea cătră Maghiari e socotită de Români drept o tradare şi cei mai onorabili oameni au devenit urgisiţi numai pentru căşi-au permis a se apropia de Maghiari. Căci precând noi aşteptăm timpul priincios pentru stabilirea înţelegerii cu Maghiarii, în massele inculte resistenţa pasivă se presentă drept o aşteptare a timpului, în care vor pute să se ridice asupra „Ungurilor“. Şi din clienţi e tot mai puternică disposiţiunea de a persecuta pe toţi aceia, care nu vor să înţeleagă astfel resistenţa pasivă. Acum douăzeci de ani le-am spus Maghiarilor, că Românii se vor supune stării de lucruri create fără de învoirea lor, dar nu se vor împăca niciodată cu ea. Astăzi după douătzeci de ani sântem ajunşi la convingerea, că menţinendu-se şi pe mai departe actuala stare de lucruri, nimeni nu-i va pută determina pe Români să susţină la timp de primejdie alăturea cu Maghiarii statul „maghiar“. Prin aceasta cestiunea conflictului dintre noi şi Maghiari e formulată cu cea mai deplină claritate. Un lucru trebue să le fie pus Maghiarilor mai presus de ori-şice discuţiune: că numai prin mijlocirea noastră poate să dispună statul ungar de massele poporului român. Nici noi nu sântem însă stăpâni pe aceste masse, şi dispunem de ele numai câtă vreme nu intrăm în conflict cu sentimentul lor comun, numai câtă vreme mergem cu ele contra „Ungurilor“. Mai nainte de a-şi fi câştigat „Ungurii“ încrederea şi simpatiile Românilor, apropierea e dar’ preste putinţă: noi, oamenii cu sciinţă de carte, putem deşerta, dar’ nu le sântem Maghiarilor de nici un folos, căci n’avem să ducem pe nimeni cu noi. Pentru ca să putem duce şi massele, pentru ca să putem lua angageamentul, că Românii vor susţină statul ungar în toate împregiurările şi contra orişi cui, trebue să ne înţelegem cu Maghiarii în nisce condiţiuni impuse nouă de sentimentul public al Românilor. E de prisos să mai arătăm anume, care ar pute să fie aceste condiţiuni, când ştim, că Maghiarii nici că ne învrednicesc macar să între în vorbă cu noi. Ei ar voi pace, dar’ nu pace stabilită prin bună învoială, ci pace dictată de dînşii. Prin asemenea pace însă n’am pută ajunge decât tot unde a ajuns şi conferenţa din Budapesta : în zadar ne-am învoi noi, când „cei de acasă“ nu ne ş ţie „bine aţi făcut“. Ne vom mărgini dar’ la una singură din aceste condiţiuni. Neîncrederea faţă cu „Ungurii“ e una dintre tradiţiunile poporului român. In cei din urmă douăzeci şi mai ales în cei din urmă (zece ani, această tradiţiune s’a pronunţat atât de mult, încât Românul nu mai pune nici un temeiu pe făgăduinţe „unguresci“, nici un temeiu pe legea „ungurească“. S’a înfipt în mintea lui gândul, că „Ungurul“ făgăduesce la nevoie marea cu sarea, dar’ apoi nu împlinesce, nesocotesce legea făcută, o calcă, o aplică cum îi vine lui la socoteală. De aceea condiţiunea sine qua non a orişicărei înţelegeri e stabilirea unei garanţii, că legile, ori şi care ar fi ele, vor fi aplicate în viitor cu bună credinţă. Oameni sinceri, serioşi şi de bună credinţă numai după crearea unei asemene garanţii ar pută să stee de vorbă cu Maghiarii în numele Românilor. Drept o asemenea garanţă stăruim noi asupra autonomiei Ardealului. Nu cerem nici atât, cât au obţinut Croaţii, nici umbră măcar de stăpânire asupra altora, ci numai crearea unei stări de lucruri, care inspiră poporului sentimentul, că nu va mai pute fi el însuşi supus la violenţe şi că va pută totdeauna să intervină cu succes pentru aplicarea conscienţioasă a legilor. Mai mult! Nu sântem autorizaţi de nimeni, dar’ cunoascem îndestul sentimentul public al Românilor, pentru ca să putem susţină fără de sfială, că ei ar primi chiar şi uniunea, dacă li s’ar crea vre-o altă garanţă, care le inspiră destulă încredere. Am fi însă oameni prea puţin serioşi, dacă şi astăzzi ne-am mai face ilusiunea, că Maghiarii cunosc îndestul disposiţiunile generale şi interesele lor proprii, pentruca să poată intra de bunăvoie la învoială pentru crearea unei asemene garanţii. Sânt oarecum înfipţi în idea absurdă de a preface statul ungar într’unul naţional maghiar, şi câtă vreme opiniunea publică maghiară va fi cuprinsă de această manie, e preste putinţă în Ungaria un guvern resonabil. Stăm dar’ în faţa întrebării: Ce se va alege de noi în cţiva, când ţeara aceasta va fi în primejdie? cum vom pută să ferim de tentaţiunile primejdioase pe massele agitate de nemulţumire ? în faţa acestei întrebări nu ne rămâne decât să facem încercarea de a-’i sili pe Maghiari să admită ceea ce de bună voie nu vor, făcându-i înainte de toate să simtă, că e o nebunie idea unui stat maghiar, câtă vreme sântem şi noi aici. Nu ne-am unit pănă acum cu nici unul dintre adversarii, cu nici unul dintre duşmanii lor interni, vom căuta de aici înainte a ne apropia de alţii, dacă ei ne resping. E vorba să ferim pe neamul nostru de o pornire primejdioasă şi ţeara noastră de o sguduire, şi acesta fiind scopul, nu ne vom face niciodată mustrări de a le fi dat, în vederea acestui scop, mână de ajutor acelora, care acum sufăr dimpreună cu noi sub greutatea actualei stări de lucruri, dar’ mâne ne vor fi duşmani nouă nu mai puţin primejdioşi ca Maghiarilor. Ne aflăm în legitimă apărare şi dacă Maghiarilor li s’a putut ierta, că acum două-deci de ani li-au creat Croaţilor o posiţiune splendidă, prea splendidă, numai ca să obţină mână liberă faţă cu noi, de ce oare noi să nu ne unim cu Croaţii, cu Serbii şi cu Slovacii, chiar cu adversarii de preste Laita ai Maghiarilor, când astfel îi putem da poporului nostru tigna lucrării pacinice? înţelegem, că le vine greu „nemeşilor“ şi „magnaţilor“ de odinioară să se pună la acelaşi nivel cu fiii foştilor sei iobagi, ei însă trebue să se supună la porunca timpului şi să se împace cu gândul, că numai uniţi cu noi se pot susţină. Oameni comori şi deprinşi a trăi pe nemuncite, feciori de bani gata, ei unul câte unul au sărăcit şi astăji cei mai mulţi dintre dînşii ar peri de foame dacă statul nu ’i-ar hrăni, ţinendu-’i în funcţiuni. Practica de douăzeci de ani a dovedit, că ei duc ţeara la perire, fiindcă sânt comori şi nu ’şi-au dat niciodată silinţa de a studia poporul, pe care au să-’l administreze, să-’i cunoască trebuinţele şi înclinările, chiar dacă ar voi sânt incapabili de a le inspira încrederea cuvenită masselor române. Mai vine acum „Pesti Napló“ și pune în primul plan pe proprietarii maghiari, dându-le lor sarcina de a conduce lupta contra noastră. Nesocotită propunere! N’au aflat oare mult sciiitorii dela „Pesti Napló“, că aici în Ardeal pământul nu e destul de mănos pentru ca proprietatea mare să se poată susţină în luptă cu cea mică. Puneţi pe proprietarii mari din Ardeal în luptă cu noi care dispunem de braţele muncitoare, şi ne-aţi silit să-i ruinăm şi pe ei, să-i facem simpli administratori ai moşiilor lor şi să-i expropriem în cele din urmă. Lupta dintre noi şi Maghiari e astăzi numai politică, urmată numai în vederea unor scopuri culturale, desigur, că nu noi vom avă cuvinte de a ne plânge, dacă Maghiarii vor face din ea o luptă de rasă, în care noi puţin putem perde, dar’ cu atât mai mult putem câştiga. Maghiarii şi mai ales cei din Ardeal trebue să simtă, că a venit timpul, ca ei să se dee un pas înapoi şi noi să facem unul înainte, dacă n’o înţeleg aceasta şi nu vor s’o înţeleagă, sântem siliţi a ne uni contra lor chiar şi cu duşmanii noştri, pentru că să menţinem lupta pe terenul politic. E lungă calea, pe care am pută să ajungem acolo, unde ne cred, dacă ne cred în adevăr .Maghiari astăzi ajunşi. Am stat timp de două decenii în resistenţă pgrsivă, vom organiza de aci îna