Tribuna, ianuarie-martie 1886 (Anul 3, nr. 6-74)

1886-01-15 / nr. 11

Pag 42 Iată denunţarea: „Miron Roman şi „Tribuna“. „„Tribuna“ se folosesce de toate presiunile, ca se sguduie posiţiunea Archiereilor şi să le nimicească autoritatea. Nesocotitul nu vede, că lovesce în constituţiunea bisericii sale şi îşi minează propria biserică. „De curând a îndreptat iarăşi un atac puternic contra lui Miron Roman. „De ce? „Pentru că prelatul a sfătuit pe cei veniţi să-l felicite de anul nou la moderaţiune, la patriotism şi la lăpedarea de „Tribuna“ şi de ideile propagate în ea. „Acesta desigur nu era un păcat din partea lui Miron Roman şi prin aceasta nu ’i-a stricat nimic bisericii sale, n’a vătămat constituţiunea ei, nici ’şi-a slăbit propria autoritate archiereiască. „Şi ce face „Tribuna“? „Nisce oameni flecari (koficz emberek), — nisce cuantitâţi şi cualităţi necunoscute, nisce gameni de stradă, care sciu se arunce cu noroiu şi cu care tot nu îţi este permis să stai de vorbă, se aruncă în numărul 5 al „Tribunei“ asupra prelatului şi comit un atentat asupra autorităţii lui. „Cum a şi fost Şaguna? — suspină acest ziar, în tot Sibiiul el se scula cel dintâiu; îşi facea rugăciunea de dimineaţă, se spela, se peptena, careia ’i-o trăgeau patru armăsari; dacă eşia pe jos, nu era niciodată singur, ci umbla cu secretarul lui ori cu altcineva, pentru ca să nu dee pretext de vorbe. „’Şi-a organisat biserica, cunoscea pe toţi oamenii şi a ajuns la o trecere, deopotrivă cu care nu mai avea nimeni. „Toate acestea sunt lucruri frumoase! Şaguna a murit şi nu îi vom înşira aici slăbiciunile, în faţa poporului maghiar Şaguna nu a fost şi nici va fi niciodată un caracter firm, o figură plăcută, niciodată faptele nui se vor aminti cu laudă. „A preamări pe Şaguna, ca se ese la iveală micimea lui Miron Roman, e o bună apucătură, dar’ nu e lucru cinstit. „De când „Tribuna“ a vecrut luminafirii, a sguduit biserica ce mai nainte n’avea părechiă în ceea ce privesce buna înţelegere. Chiar creaţiunea lui Şaguna, tipografia bisericii, o amenință cu perire, purtând un răsboiu în toată regula contra ei, pentru ca să pună în primul plan propria ei tipografie. „Meritele lui Miron Roman nici nu în „Tribuna“ se vor registra; nu „Tribuniştii“ sunt chiămați ca să judece faptele lui și de aceea oamenii „Tribunei“ nu pot să-’i strice. „Prelatul cu tot dreptul s’a plâns şi a avut dreptate, când în foaia lui a spus, ce politica ameninţă biserica cu perire. Astăzi afacerile bisericii le conduc „Tribuna“ şi membrii sinodali pe basa unor resorturi politice; din orice afacere fac o cestiune politică şi biserica lui Şaguna pornesce spre ruină. „Cine a creat aceste stări de lucruri? „Nu Miron Roman! Le-a creat o cestiune personală, înlăturarea lui Nicolae Cristea de la redacţiunea foii bisericesci. Această afacere personală a creat „Tribuna“ şi tipografia consorţială; nu le-a păsat, dacă va tăma ori nu interesele vitale ale bisericii, numai să-şi satisfacă ambiţiunea personală. „Se putea oare tolera, ca Cristea să propage în foaia bisericească idei răsturnătoare şi să învenineze preoţimea patriotică? (Analele societăţii academice române, t. X, secţ. II, Bucuresci, 1877, f. 162). Signum monetae aflăm şi la monedele lui Ştefan I (circa 1395), dar numai pe revers, şi ea se suplini la moneda lui Alexandru-cel-Bun. După aceea apare „moneta“ în nominativ, ca la monedele lui Ştefan-cel-Mare, Ştefaniţă-Vodă IV, Petru Rareş, etc. De la mijlocul secolului al 15-lea apar şi numele domnitorilor în nominativ. Lângă „moneta“ se află indicată „Moldova“, precum la moneda lui Stefancel Mare (secol. 15) găsim pe avers: Moneta Moldaviae, care pe revers: Stepanus Vojev(ed). Insigniile heraldice de pe aversul monedei noastre, precum capul de zimbru cu o stea cu 5 raite între coarnele lui şi cu semiluna în dreapta şi roseta de 5 fruncte în stânga, se află toate monedele moldovenesci pănă la Lăpuşnean-Vodă. Dela acest Vodă nu se găsim pe avers representat sau bustul domnitorului, ca la moneda lui loan Eraclid Despot (f 1563), Ionaşcu-Vodă (f 1574), sau vre-o altă figură ca Madona încoronată împreună cu Cristos pe braţul drept pe moneda lui Alexandru Lăpuşnean, sau un călăreţ mergând în galop spre dreapta ca la moneda lui Dabija-Voda. Capului de bouronsé ’i se dă un loc potrivit pe reversul monedei între celelalte insignii ale scutului moldovenesc. (Va urma.) „„Tribuna“ ’și-a făcut apoi datoria, și a isbutit a să aprindă în ea un foc, pe care acum, chiar voind, nici ea nu ’l-ar mai putea stinge. „Răspunderea pentru toate aceste o poartă „Tribuna“ şi oamenii, cărora nici biserica, nici causa comună nu le este sântă, ci lucrează după capriciile şi pasiunile lor personale. „Oare pentru aceste Roman e răspunizător ? — Şi oare, dacă biserica va fi primejduită, el o va purta răspunderea?“ Fără îndoeală că el dimpreună cu aceia, care chiar nici acum nu vor să mărturisească, ceea ce stiu foarte bine, că interesele bisericii cer să fie isolat un Archiereu, căruia nu-i mai pasă de nimeni şi de nimic. Sunt lucruri, despre care nu se vorbesce în public decât atunci, când e neapărat de trebuinţă, dar’ atunci a vorbit totodată şi o datorie. Nu s’a împlinit încă anul de când înalt Preasfinţia Sa Părintele Metropolit Miron Roman a cerut, ca ori să se ^casseze actuala constituţiune a bisericii ori să fie revocat din dignitatea, în care se află. Cererea aceasta a produs înse o foarte rea impresiune în oare-care cercuri, şi de aceea înalt Preasfinţia Sa a declarat în urmă, că nu mai cere nimic, că nici n’a cerut măcar şi a luat angagjamente foarte positive faţă cu sinodul archidiecesan, care, ca să-’i ridice vacla şi să-’i dee toată autoritatea, s’a presentat în corpore în residență, ca să’l asigureze despre sprijinirea, pe care întreaga biserică e gata să ’i-o dee, dacă se va țină de angagiamentele luate. Ce-o fi cerend acum Părintele Metropolit Miron, aceasta nu o seim încă, seim insé, că nu s’a ținut de angagiamentele luate. Și acum, ca mai nainte, îşi nesocotesce datoriile de Archiereu, şi acum se plimbă pe uliţele dosnice ale oraşului pe când creştinii sânt adunaţi în biserică, şi acum le dă tuturora pretext de a-l face erou al unor aventuri compromiţătoare, şi nu politică fac aceia, care cer, ca Metropolitul să nu oprească organele bisericesci în funcţionarea lor, să nu cheltuiască banii bisericii pentru satisfacerea exageratelor sale trebuinţe personale, să nu jignească sentimentele religioase ale creştinilor ţinând „duduci“ în curtea sa, să nu le dee răuvoitorilor sei ocasiune de adice, că se interesează mai mult de copiii sei decât de afacerile bisericesci, să facă ce face, dar’ să nu uite, că trăiesce în mijlocul unei lumi de oameni şi că e metropolit şi consilier intim al Maiestăţii Sale împăratului şi Regelui Francisc Iosif I. Dar’ se vor lămuri ele toate, dacă vor cere interesele comune. Deocamdată ne mărginim la un singur lucru: Cine vrea să facă ceva, acela trebue să fie om întreg ori să-’şi caute un om, pe care poate să pună oarecare temeiu. Oameni ca Părintele Metropolit Miron nu pot decât să compromitâ causa, pe care o representă, acum când se fac abonamentele pentru anul viitor“. „Şi apoi pentru ca să nimicească atitudinea — precum se pare — mai înfocată a „Gazetei“ continuă astfel: „Interesele comune cer, ca publicul să fie cruţat, şi dacă colegii noştri din Braşov nu au vrut să ţină cont de acele interese, vom trece cu regret şi cu sufletul mâhnit preste aceste insolenţe nemotivate, care compromit în măsură mai mare reputaţia noastră literară, decum near atinge pe noi (pe „Tribuna)“, interesant e acum ceea ce răspunde la aceste foaia „insolentă“, însăşi „Gazeta“ spune verdictul în răspunsul ei, că anume „Tribuna“ e a se condamna pentru articolul, pe care i l-am comunicat mai ântâiu noi și apoi a fost găsit și de cătră procuratură. — E adevărat, că o spune în mod indirect, dar’ o spune. Iată cum: „Tocmai în acel moment, când directorul „Tribunei“ (I. Slavici) răspunde în acest mod la frăţescile noastre admontări, merge înainte pe calea nechibzuinţelor şi provocă printr’un nou articol („Tribuna“ nr. 295 din 1885) .... un astfel de proces de presă, care va justifica pe deplin înaintea adversarilor noştri strămutarea juriului la Cluj“. Aceasta e destul de evident. Deci şi Românii ţin, că „Tribuna“ merge prea departe. O astfel de atitudine, precum e a dlui Slavici, nici nu se poate justifica. Ieri chiar am cetit despre Sir Charles Dilke, că 10 ani a făcut pe revoluţionarul, numai ca ajungând astfel la o poporalitate, să se ridice, să-şi arunce masca şi să se presenteze în formă conservativă. „Tribuna“ joacă rolul unei împăcătoare şi a unei prietene ce stringe la pept pe Maghiari, pentru ca la timp potrivit să primească înfricoşata înfăţoşare a unui revoluţionar. Pe noi însă nu ne trage pe sfoară trist din România, care acolo există acea modă, că drept paratoner al responsabilităţii tipăresc la capătul foaiei de obiceiu numele unui servitor de cancelarie, care de abia scie ceti şi scrie. Aceasta o aduce cu sine eleganţa, pentru ceea ce noi barbarii nu suntem accesibili. Dealtmintrelea noi nu voim să judecăm pe dl Slavici. Sentimentul şi tactul lui în ceea ce privesce vieaţa publică şi consciinţa de acţiunea sa le apreciază tocmai apropos numărul de astăzi al „Gazetei“. „Dl Slavici — scrie „Gazeta“, — poate să fie om cu multă carte şi cu întinse legături literare, dar’ cu regret trebue să mărturisim, că de un an şi nouă luni, de când conduce politica „Tribunei“, aproape în toată diua dă noue dovedi despre aceea, că nu posede capabilitatea, dea scrie într’un stil politic bine precisat şi bine rumegat“. „Noi am fost interpelat pe dl I. Slavici pentru absurdităţile lui politice, care el ne vorbesce despre simţul lui de pudoare şi despre reputaţia lui literară. Ce au de a face poveştile lui Slavici cu politica noastră naţională“. „Dl Slavici însă afară de poveşti şi de novele a mai fost scris pentru plată şi la comanda unor străini încă şi o istorie şi e probabil, că bazat pe această scriere vorbesce de „simţul lui de pudoare“ şi de reputaţia lui literară“. Aceste legfice „Gazeta“. Nu ştim ce a scris dl Slavici, îi onorăm pudoarea şi cavalerismul lui comme il faut. Agitând însă şi revoltând aici, aruncând în ton elegant focul asupra caselor noastre, batjocorind mereu naţiunea noastră, intrigând în contra statului nostru, proscribând pe moderaţii patrioţi români, plin de rea voinţă şi cu o uşurătate nespusă opintindu-se a resturna codificatele noastre legi publice, ba provocând în mod indirect chiar şi miserii de un caracter de drept privat, atunci să ne ierte Domnia lui, dacă nu-i vom cruţa fracul, îi vom sparge cilindrul şi vom s fbcea să se ducă la catedra lui din Bucuresci şi să fumeze acolo comme il faut; aici însă ori să fie fratele nostru, ori dacă ni-e adversar, să fie pregătit la aceea, că nu numai nu vom rîde de el, dar’ atât îl vom strînge în chingi, pănă când va fugi de politică în mai plăcuta vieață a basmelor. Kein Bruder im Spiel! — hr. — Voci simpatice. Guvernamentalul din Cluj, „Kolozsvári Közlöny“ ne face în doi articoli dupăolaltă următoarele observări: Procesul de presă. „Gazeta“ îşi continuă faţă cu „Tribuna“ acusările, prin care se declară într’un mod interesant şi cu privire la procesul de presă, pe care procurorul a aflat de lipsă a-’l intenta. E lucru cunoscut, că aceste două foi s’au încăerat, după ce cea din Braşov a acusat pe cea din Sibiiu pentru atitudinea sa confusă şi neînţeleasă. Cea din Sibiiu — precum scrie cea din Braşov, — a stat înainte cu insinuări în loc de clarificări, ceea ce după noi nu e mare necas, deoarece la astfel de lucruri — precum experiăm faţă cu viaţa noastră politică — deopotrivă se pricepe atât cea din Sibiiu, cât şi cea din Braşov. E interesant înse asei, că insinuarea a consistat într’aceea, că „Tribuna“ a numit atacul îndreptat în contra ei o vânătoare de abonamente, din ceea ce se vede totodată, de ce anume dau domnii colegi într’un ton atât de agitator expresiune suferinţelor poporului român? Cel ce întrece pe celalalt, aceluia îi merge mai bine. „E vedită intenţia ““ a scris „Tribuna“ de ce s’a început campania în contra mea, chiar — bp. — „ Smeritul agitator “. Despre el e vorba, — scrie sub titlul de mai sus tot „Kol. Közlöny“ — care a fost scris că sau Românii sau Maghiarii trebue să peară, și care — precum au fost scris foile pe acel timp —pentru aceasta s’a presentat într’o toaletă din măsură afară elegantă, ca şi o guvernantă luxurioasă. Acest domn — precum se scie — a scris din nou, că Românii pot cu tot dreptul să vendă Ardealul vre-unui duşman al patriei. Se înţelege şi aceasta a spus-o într’un stil elegant. Pentru că dl Slavici e în toată privinţa un om fin. Seamână cu desăvîrşire acelor doctori de pe timpul lui Molier, care punând preţ pe peruca, dantelele, nasturii şi bastoanele lor, practicau sub vălul solinţii extirpirea de oameni, slobozind cu ocaua sângele încă şi celor lipsiţi de sânge cu o mimică suridătoare şi binevoitoare. Acest domn încă obicinuesce a scrie plin de temeri, că poporul voiesce se ucidă, să aprindă. Dar’ eujic — adaugă el — să nu o facă! Brutus e un bărbat de treabă şi de omenie! Iată şi acum după ce procurorul ’i-a făcut perchisiţie pentru articolul amintit şi după ce noi am încunosciinţat publicul despre acest pas legal: el vine ca un agnus dei şi cu mânie neacasă, că noi «ziariştii maghiari nu süntem „nobeli“, nu suntem oameni „comme il faut“, între jurnaliştii civilizaţi trebue să existe o solidaritate şi dacă unuiai se intentează proces de presă, acela — aşa crice — ar trebui cel puţin să fie nouime tangere înaintea celorlalţi. Totaşs, el însuşi însă nu o scie aceasta ! Ba am cutezat a merge atât de departe, încât am analizat articolul incriminat şi am descoperit, că e articolul domnului Slavici. Adecă aducă-se ori-şi-cine înaintea tribunalului în cașul, când manuscriptul nu s’ar găsi, dl Slavici — am fost scris — nu poate să tăgăduească paternitatea articolului, deoarece „stilul e al lui, vocea e a lui Iacob“. Aceasta îl supără grozav pe colega din Sibiiu cel comme il faut, care a scris, că sau Românii sau Maghiarii trebue să peară şi care a mai scris şi aceea, că Ardealul se poate vinde cu tot dreptul, în mâhnirea sa „Tribuna“ ne dă de scrie în numărul seu cel din urmă, că manuscriptul nu s’a găsit şi dacă se află vre-un om, care declară, că el a scris articolul, aceasta e destul în înţelesul legii — ce vor mai mult? Nimic Măria Ta! — Voim numai să lămurim publicul maghiar asupra aceleia, ce are să ţină despre eleganţii agitatori, cari umblă să-şi câştige inima; voim să aducem la cunoscinţa Maghiarimii barbare, că dl Slavici e a ba~ TRIBUNA Nr. 11 Limba română prigonită ca contrară ideii de „stat maghiar“, şi ca „steag şi pajură străină“, în Deva. Primarul opidului Deva. Sosit: 11 Ianuarie 1886. Adus la. loc. Nr. 144/1886. Onoratei primării a opidului cu consiliu regulat, în Deva. Recursul lui August A. Nicoară şi soţii, în numele minorităţii, contra condusului representanţei comunale cu privire la tăbliţele pentru ridicarea stradelor din comuna Deva. Onorat oficiu primarial! Subscrişii, ca minoritate, insinuând apelată în contra decisiunii representanţei comunale din 28 Decemvrie 1885, privitoare la tăbliţele pentru ridicarea stradelor, ne așternem următorul Recurs. Conform §-lui 46, începerea 9 din statutul comunal, întărit de comitetul representativ comitatens, sub nr. 2233/1873 A. sz. și aprobat de înaltul minister de interne sub Nr. 26.615/1873. Motive: Conform începerii din urmă a §-lui 46 din statutul comunal aci în exemplar unguresc sub •. alăturat: „Déva rendezett tanácsú városnak hivatalos „nyelve a magyar és román; a közgyűlés „jegyzőkönyvének egy példánya román nyelven „is pontosan vezetendő. Egyébiránt az 1868. „XLIV. t. cz. határozmányai irányadók:“ „limba oficioasă a opidului cu consiliu „regulat în Deva e limba maghiară şi română; un exemplar al protocoalelor şedinţelor publice e a se purta punctuos şi în „limba română. Articolul de lege „XLIV din 1868 servesce altcum de „directivă.“ Statutul comunal în vigoare curat şi lămurit spune, ca nu numai în oficiu să fie limba română egal îndreptăţită cu cea maghiară, ci în genere articolul de lege XLIV din 1868, despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor, are să fie „irányadó“, are să ne dee „direcţiunea.“ Cu toate aceste în contra spiritului şi literei acestei legi în vigoare, representanţa comunală, respingând propunerea lui August A. Nicoară, a decis, că tăbliţele cu inscripţiunea stradelor opidului nostru au să se facă numai în limba maghiară, sub pretextul (azon ürügy alatt), că: „sublimitatea „statului maghiar“, care „fiind „numai al Maghiarilor“, n’ar per-