Tribuna, iulie-septembrie 1886 (Anul 3, nr. 149-224)
1886-07-01 / nr. 149
Anul III Sibiiu, Marţi în 1 13 Iulie 1886 Nr. 149 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: Va an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. un immer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Ca la Iulie v. 1886 se începe Abonament nou „Tribuna“. Preţurile abonamentului sunt însemnate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sunt rugaţi a ne comunica eventual pe lângă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, care domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul poştal adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimis diarul pănă acuma. Administraţiunea diarului „Tribuna“, Sibiiu, 30 Iunie st. v. în numărul dela 9 Iulie colegii noştri dela „Siebenbürgisch - Deutsches Tageblatte“ se pronunţă, în sfîrşit, mai lămurit în cestiunea „solidarităţii intereselor economice“. Mai nainte însă de a întră în examinarea lămuririlor, pe care ni le dau ei, credem de cuviinţă a le arăta cetitorilor noştri, cum se pronunţă în cestiunea aceasta „Kolozsvári Közlöny“, organul autorizat al partidului guvernamental. Ca cestiune de nivel, colegii din Cluj sânt, ca de obiceiu, pe cât se poate de pe jos. încetul cu încetul concetăţenii noştri maghiari au perdut, precum se vede, stima pentru ceea ce se numesce „presă“ şi în foarte multe rînduri fruntaşii lor literari au mărturisit, că mai ales în provincie sarcina de „cadlarişti“ e purtată de oameni, care nu sânt buni de vre-o altă treabă şi nu fac pretenţiuni mari. Asemenea oameni lămuresc opiniunea publică asupra unor cestiuni adese ori foarte grave, aseixienea oameni fac discuţiunile, pentru care adeseori se cere multă pricepere şi cu atât mai mult tact. Credem de cuviinţă a o accentua aceasta, când discutăm cu colegii noştri de la „Tageblatt“, care nu sânt, pe cât stim noi, „ci iaristi de profesiune“, ci oameni, care stiu ce voiesc şi nu se amestecă decât în treburi, la care se pricep. Am declarat în nenumărate rînduri, că voim în toată sinceritatea să ajungem la o resolvare prin bună învoială a conflictelor dintre noi şi Maghiari, la crearea unui modus vivendi suportabil pentru toţi, la asigurarea desvoltării pacinice a tuturor elementelor, care astăzi sânt învrăjbite. Are ori şicine dreptul de a se îndoi despre sinceritatea unor asemenea declaraţiuni, şi este un lucru firesc, dacă unii dintre concetăţenii noştri, fie ei Maghiari, fie Saşi, presupun, că vorbim aşa numai din făţărie, căci sânt poate chiar şi între Români oameni, care o presupun aceasta. Admitem dar’ legitimitatea îndoielii. Acela însă, cai’e e cuprins de îndoială, este dator a’şi da silinţă să se convingă, dacă presupunerile lui sânt ori nu întemeiate. N’o‘cerem aceasta dela colegii noştri din Cluj, fiindcă pe ei nu îi socotim între oameni, cai’e sciu ce vor. O cerem însă dela aceia dintre concetăţenii noştri maghiari, care iau viaţa politică în serios şi sânt capabili de a prevede consecvenţele grave ale actualei stări de lucruri. O cerem însă mai ales dela concetăţenii noştri saşi şi îndeosebi dela colegii noştri dela „Tageblatt“. Neîncrederea între Români şi Saşi este un resultat istoric, consecvenţa firească a stărilor de lucruri, care s-au menţinut timp de mai multe veacuri. Astăzi neîncrederea aceasta nu mai e motivată, aşa credem noi. Şi colegii noştri de la „Tageblatt“ trebuie să recunoască fără de reservă, că noi ne-am dat foarte multă silinţă, ca să combatem neîncrederea concetăţenilor noştri români şi să creăm un curent de simpatică apropiere cătră Iaşi. Aceasta ne dă dreptul de a le cere concetăţenilor noştri explicaţiuni, când ei întreprind vre-un lucru, care deşteaptă neîncredere în Români. Ei pot face tot ceeace vor, — asta de sine se înţelege, dacă nu ne dau însă explicaţiunile, pe care le cerem, atunci ştim, că nu mai ţin la încrederea Românilor şi ne simţim şi noi dispensaţi de a mai pleda causa lor. Acesta e înţelesul întregei noastre interveniri, voim să se scie, că nu sântem angagiaţi nici direct, nici indirect prin vreunul dintre compartisanii noştri şi că Saşii fac de capul lor ceea ce fac. E acum treaba Saşilor să-şi aleagă linia de conduită. Presupunem însă deocamdată, că ei trebue să se simtă foarte genaţi de tonul, în care se pronunţă „Kolozsvári Közlöny“ asupra cestiunii. „Astfel se lasă Saşii blajini, — dice „Kolozsvári Közlöny“, — a fi traşi pe sfoară de „Tribuna“, — fiindcă tot n’au ajuns încă să înţeleagă, că în diarele române nu se scrie ceva, pentru că ar fi creitend ei înşişi ceea ce scriu, ci pentru ca să poată juca rolul de mântuitori ai poporului român, când descopăr şi vor să spargă o asemenea conjuraţiune primejdioasă. De sute de ani vin la Cluj mulţi Saşi din Bistriţa să venită ceapă şi prune uscate, cei dela Reghinulsăsesc vin în cete la tîrgurile noastre cu buţile lor solide, şi tot nu şi-a trecut niciodată „Tribunei“ prin minte, să scoată din această atingere vre-o conjuraţiune contra Românilor. Acum vin dintre Saşi trei în mijlocul nostru şi se sfătuesc cu noi, cum să valoreze în Cluj mărfurile de Braşov şi de Sibiiu excluse din România. Asta e o adevărată conjuraţiune, fiindcă e cald şi cetitorul român şi în faţa unui rău mai mic nici că s’ar urni din trândăvia lui. „E cu toate aceste un rău mai mare pentru naţia română. Fiindcă în Cluj, ce-i drept, nu se poate găsi nici astăzi postav de Braşov, se pot însă găsi veritabili pui români, oue clocite, smântână adăugată şi ciuperci în enorme cârăţimi aduse din Feleac, Mănăştur, Finiş şi pentru toate acestea îi dăm fetei şi nevestei bani buni. De mult încă ne-am conjurat chiar cu Românii contra Românilor, deoarece poporul român încă de mult s’a convins, că ar muri de foame, dacă domnii Maghiari din Cluj n’ar cumpăra dela el productele murdar tratate. . . .“ Astfel se tratează în „Kolozsvári Közlöny“ cestiunile economice, acesta e nivelul, la care se pot ridica colegii noștri din Cluj : sperăm, că nu cu ei au discutat concetăţenii noştri saşi în conferenţele de la Cluj, ci cu alţii, care iau lucrul în serios. E cu toate aceste şi în felul de a trata cestiunea colegilor noştri de la „Tageblatt“ ceva clujan; se simte oarecum, că ei au trecut prin centrul de cultură al Ardealului, că au respirat aerul Clujului. Mai ântâiu şi mai ântâiu, ei vor să ne dee un fel de „Abfertigung“ într’o notiţă aruncată aşa între coloane şi ţinută într’un ton foarte clujenesc. Ni se spune, că sântem nervoşi în cel mai înalt grad, că ne facem spaimă din senin, că voim luptă cu orice preţ . . . în urmă însă colegii noştri îşi mai trag seamă şi vin în proximul număr cu un articol întitulat: „încă odată „Tribuna“. De astădată ei sânt mai circumstanţiali, mai sibieni oarecum, dar’ tot se simte, că au fost la Cluj şi nu s’au aclimatisat încă pe deplin în Sibiiu. „Am accentuat încă ieri absurditatea, — orice „Tageblatt“, — pe care o comite „Tribuna“, când vede un atentat îndreptat contra Românilor în aceea, că câţiva oameni privaţi din Sibiiu s’au sfătuit cu câţiva oameni privaţi din Cluj, cum am pute să ne ajutăm faţă cu nevoile economice, de care suferim noi fiii acestei ţeri toţi fără deosebire. „Mai ales două împregiurări par a fi atins susceptibilitatea nervoasă a „Tribunei“. Una este, că tocmai erau bărbaţi ai naţiunii maghiare aceia, cu care cei trei representanţi săsesci s'au pus în înţelegere şi anume fară ca să fi fost de faţă şi cineva din partea Românilor“. Scoatem la iveală „absurditatea“ şi „susceptibilitatea nervoasă“, puse în faţa nonsensului, că erau „oameni privaţi“ aceia, pe care în alineatul următor îi vedem figurând ca „ representanţi săsesci.“ Scoatem la iveală intenţiunea de a insinua prin sublimarea cuvântului „maghiari“, că ceea ce ne face „nervoşi“ este împregiurarea, că au fost maghiari aceia, cu care Saşii s’au pus în înţelegere. Scoatem, în sfîrşit, la iveală neadevărul, că încercarea de înţelegere în sine noi am socotit-o drept un atentat contra Românilor, în coloanele ziarului „Tageblatt“ mai nainte nu se vorbia aşa la adresa nimănui, şi acest nou fel de a trata cestiuni serioase nu e destul răspuns la întrebările, pe care le-am pus. „Şi de ce oare „Tribuna“, — întreabă „Tageblatt“, — scoate tocmai cestiunea comassării cu deosebire la iveală? Socotesce ea, în deosebire de întreaga lume cultă, că comassaţiunea nu este în sine necesară şi binefăcătoare, cu deosebire la noi, unde proprietăţile rurale sunt atât de straşnic parcelate?“ „Deosebirea de întreaga lume cultă“ colegii noştri dela „Tageblatt“ să n’o caute, unde n’o pot găsi, ci în tratarea uşuratică a cestiunilor serioase. Dacă comassaţiunea în sine este ori nu binefăcătoare, aceasta e o cestiune, pe care au resolvat-o oamenii de specialitate în tesă generală. Dacă este ori nu oportun a o resolva chiar acum şi pentru Ardeal îndeosebi, aceasta „întreaga lume cultă“ nu poate s’o scie: aici nu Forţa „Tribunei“. Trei muieri. — Anecdotă poporală — de Nicolae Trimbiţoaiu. I. Trei vecini erau odată, Cari munciau altor pe plată, Căci în lumea ce trăim Nu putem să nu muncim. Acei oameni, fiind vară, Un loc de cosit luară, Căci vecini buni ce erau Toţi trei făceau ce făceau, Şi ca oameni muncitori S’apucau de lucru ’n zori, Ca să lucre cât de mult, Să câştige cât de cât. Muierile lor de-acasă Le gâtiau mâncare-aleasă, Mazere, cartofi prăjiţi, De cari oameni osteniţi Croiesc chiar şi oale pline La stomaeee să ţie bine. Când fii pe la prânjişor O vecină sta ’n stobor Şi vecinei ei grăia: — Tu, vecină, draga mea! Ian ascultă ce-am gândit: ’Mi-e bărbatul ostenit, Deci ’i-aş face bucurie Se-’i duc puţină rochie, Ca prânzind să guste bine, Osteneala să-’şi aline, Ear’ când „al meu“ va prândi „Al tău“ încă va pofti, Şi cât duc acum de-odată Nu poate la toţi să 'mpartă; Deci eu îţijic: haid’ cu mine De bărbat fie-’ţi ruşine, Să-’i duci numai ceva ’n oală Ear’ ploscuţa s’o duci goală. Spune şi celeialalte, Ca mintenaşi să se gate, Să mergem la făgădău S’aducem ce-’ţi spusei eu, Că gieu ăia mult trudesc Păn’ acel loc îl cosesc, Să lucre fâr’ de ’ncetare în această siuă mare, Chiar să fie şi din peatră Tot s’ar osteni odată, Dară oameni ce ei sunt Tot s’ajungă în mormânt, Dacă nu-’i vom ajuta Pe ei cu câte ceva Să-’şi mai capete puteri Şi s’aline a lor dureri. — Bine, soră, ai grăit, La ce şi eu m’am gândit; Spun la sora ceealaltă Să mergem toate de-odată, Că toţi trei sânt osteniţi De mult lucru prăpădiţi. La vecina ei mergea Ce-avît de gând îi spunea, Şi nici mult nu zăboviră, Toate trei la drum porniră, Cu mâncare la bărbat? Ba. — La crîjma cea din sat, Să cumpere rachiuţă Fiecare ’ntr’o ploscuţă, Ca să ducă la bărbaţi, Că-’s de lucru sfărîmaţi. — Vai bărbatul meu cel bun, începu una pe drum, De-ai sei tu ce-’ţi voiu aduce Săruta-m’ai ca pe-o cruce, Ceea ce şi vrednicesc, Căci mult la tine gândesc. Dacă ’n făgădău intrară Bună dimineaţa dară, Ce-au avut ’şi-au cumpărat Şi pe-un scaun s’au aşezat; Când una aşa grăia: — Vr’o litră care n’om be, Căci şi noi lucrăm, trudim, Şi toată diua muncim, în casă tot a griji Şi mâncările-a găti, în grădină se plivesci Haine să le pîrlesci, Mâncare se dai la porci, Tot la cinci dile se coci; Torci, suci şi ţeşi la răsboiu, Ca să ’mbraci pe câteşi doi, Aici, colo să grăbesci Galiţele să nutresci, Tot iute, că de nu per, Par’câ noi am fi din fel. Dar’ pentru lucru din şură, Să nu bem vr’o picătură? Ba când-când şi noi se bem, Pe jos să nu rămânem. — Bine tu, soră, grăişi, In mintea noastră gândişi, — Grăia vecina de-a doua,Căci ne topim ca şi rouă, De n’om be şi noi cât-cât, Să ne treacă de urît. A treia nu răspundea, Ci cârcimarului dicea, Un ol cu vinars se-’l umplă, Şi pe masă se-’l aducă. Se puseră la beute, Şi beură oale multe, După una urmă altă, Păn’ beură diua toată, Ear’ când de seamă luară, Pe uşa-afară căutară, Ce-au vedut, s’au spăriat, Căci diua-a fost scăpătat. — Vai de mine, ce-am făcut? Toată diua am beut, Şi bărbatu-’mi ostenit, Adi nimica n’a prândit.