Tribuna, octombrie-decembrie 1886 (Anul 3, nr. 225-299)
1886-11-27 / nr. 273
Anul III Sibiiu, Joi In 27 Noemvrie (9 Decemvrie) 1886 Nr. 273 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., V* an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. 3 . Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un număr costă 5 cr. Apare în fiecare zi de lucru Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Wilions, 26 Noemvrie st. v. Revisuirea legii de presă o cerea sânt acum câteva cile un guvernamental din Cluj, se înţelege însă, ca măsură de represiune contra „agitatorilor“ români, adecă revisuire în sens reacţionar. Şi fără îndoeală, cât pentru Ardeal îndeosebi, şi este trebuinţă neapărată de o revisuire a legii de presă. Sânt convins, că nu numai guvernamentalii maghiari, ci chiar şi foarte mulţi dintre Români o admit aceasta. Căci pentru presa română îndeosebi chiar şi o lege de presă reacţionară ofere mai multe garanţii ca cea actuală. Curţile cu juraţi au fost instituite, pentru ca prin ele să se exprime sentimentul public, ceea ce anume atunci, când e vorba de delicte de presă, e de o importanţă hotărîtoare. Căci chiaristul are totdeauna pretenţiunea de a exprima sentimente şi vederi împărtăşite de o parte oarecare din public şi în adevăr vinovat şi vrednic de pedeapsă el nu este decât atunci, când abuzează de libertatea de presă spre a presenta sentimentele şi vederile sale individuale drept sentimente şi vederi comune unui cerc oarecare de oameni. Numai în caşul acesta el face o propagandă primejdioasă. Altfel, chiar primejdioase fiind vederile şi sentimentele, pe care le exprimă, nu este vina lui, că acele vederi şi sentimente sânt împărtăşite de un mare număr de oameni. Are, din contră, meritul de a le fi exprimat şi de a fi tras prin aceasta generala atenţiune asupra lor. Singur publicul e însă competent a se pronunţa, dacă adevăr a grăitziaristul ori nu, dară publicul se pronunţă prin curtea cu juraţi, care este o delegaţiune din cercul celor mai dinstinşi cetăţeni. Şi totdeauna verdictul de condamnare are înţelesul: „Omul acesta a exprimat vederi şi sentimente, pe care cercurile, din care am eşit noi, nu numai că nu le împărtăşesc, ci chiar le condamnă.“ Tocmai de aceea însă e pus mai presus de ori-şi-ce discuţiune principiul, că fiesce-care trebue să fie judecat de mediul social, în care trăiesce, de o delegaţiune a acelora, ale cărora vederi şi sentimente pretinde a le fi exprimat. Căci numai aceştia sânt competenţi a se pronunţa, dacă adevăr a grăit ori nu. ţilele aceste curtea cu juraţi din Cluj a pronunţat un verdict, care a produs oarecare sensaţiune şi de care mulţi s’au scandalisat. Unul dintre colaboratorii chiarului „Ellenzék“, dl Zilahi, a fost tras în judecată pentru delict de calomnie comis prin presă. La întrebarea, dacă dl Zilahi este ori nu autorul publicaţiunii incriminate juraţii au răspuns cu da. La întrebarea, dacă acea publicaţiune cuprinde ori nu o calomnie, ei au răspuns deasemenea cu da. Din aceste două premise ar resulta dela sine conclusiunea, că dl Zilahi este vinovat. Nu însă în toate caşurile resultă această conclusiune. Nu resultă îndeosebi în caşul, dacă dl Zilahi prin cele spuse a exprimat sentimentul public al Clujenilor. Şi juraţii din Cluj sânt cei mai competenţi spre a se pronunţa, dacă a exprimat ori nu dl Zilahi, în caşul acesta, sentimentul public al Clujenilor. Şepte dintre dînşii ’l-au declarat nevinovat pe dl Zilahi. Cu alte cuvinte, dl Zilahi a săvîrşit fapta, care în tesă generală este condamnabilă, dar’ anume în acest cas, după sentimentul majorităţii juraţilor, e scus abilă. Tot astfel s’a pronunţat tot cjilele aceste şi curtea cu juraţi din Murăş-Oşorheiu într’un cas analog, achitând pe dl Balint Császár pentru o insultă adusă d-lui deputat Carol Kovács. Două lucruri resultă din aceste verdicte : unul, că acusatorii în amândouă procese sânt oameni, care nu prea par a se bucura de multă stimă în cercurile, din care au eşit juraţii, care altul, că juraţii ţin să ocrotească libertatea de presă şi nu vor ca un publicist să fie persecutat pentru delicte de puţină importanţă. Nu mă sfiesc a mărturisi, că dupăpărerea mea această particulară îngrijire pentru libertatea de presă le face onoare juraţilor din Cluj şi celor din Murăş- Oşorheiu. E însă evident, că nici noi Românii, nici concetăţenii noştri saşi nu ne putem aştepta la aceeaşi îngrijire, la aceeaşi bunăvoinţă din partea lor. Căci, judecând în toată consciinţa, ei nici nu sânt competenţi a se pronunţa în materie de opiniune publică română ori săsească. Zbaristul român, ori cel german, care-şi dă toată silinţa de a cunoasce sentimentele şi vederile conaţionalilor sei şi le exprimă după cea mai bună convingere a lui, nu este şi nu poate să fie vinovat, deoarece, chiar primejdioase fiind acele vederi şi sentimente, el le exprimă numai ca pe nisce adevăruri poate regretabile. Vinovat e numai acela, care propagă tendenţe primejdioase, pretincend că exprimă sentimentul public, când emite numai vederile sale ori ale unui mic cerc de oameni, pentru ca încetul cu încetul să le impună celor mai largi cercuri. Şi desigur, că nu juraţii din Cluj, nici cei din Murăş-Oşorheiu sânt competenţi a se pronunţa, dacă un chiarist român exprimă ori nu sentimentul public al Românilor ori unul german sentimentul public al Saşilor. Singuri Românii ori singuri Saşii ei înşişi pot, când e vorba de un jarist român, ori de unul german, să pronunţe cu temeiu cuvintele: „Omul acesta minte: vederile şi sentimentele, pe care le exprimă el ca fiind ale noastre, noi nu numai că nu le împărtăşim, ci le găsim chiar condamnabile.“ Juraţii din Cluj ori cei din Murăş- Oşorheiu în cele mai multe caşuri vor pronunţa aceste cuvinte şi le vor pronunţa în toată consciinţa chiar şi atunci, cândjiaristul român ori cel german se va fi mărginit a-şi face datoria de publicist, fiindcă ei în adevăr în foarte multe caşuri nu împărtăşesc vederile şi sentimentele Românilor ori ale Saşilor şi le află, din punctul lor de vedere, condamnabile. Tocmai de aceea însă ,iaristul român condamnat de o curte cu juraţi eşită din mijlocul Românilor ar fi politicesce mort, precând un verdict de condamnare pronunţat de curtea cu juraţi din Cluj ori de cea din Murăş-Oşorheiu dovedesce numai, că există o neînţelegere între Români şi Maghiari, ne lasă însă în nedumerire asupra sentimentului public al Românilor, ceea ce este lucrul de căpetenie într’un proces de presă intentat unuijiarist român, ba poate să-i facă celui condamnat o popularitate adeseori nemeritată şi să contribue la propagarea printre Români a tendenţelor declarate condamnabile. Astfel din punctul de vedere al resonului de stat actuala lege de presă nu are, anume pentru ţeara aceasta, nici un înţeles. Dar’ cât pentru echitate, omul cu judecată n’are decât să pună alăturea cu cele două verdicte de mai sus verdictul pronunţat sânt acum două săptămâni în procesul „Tr ib u n e i“. Nu sânt redactor responsabil al „Tribunei“, chiar juraţii au recunoscut, că nici autor al notiţei incriminate nu sânt, — dar’ din aceste premise tot nu a resultat, că nu sânt vinovat, cum nu a resultat nici pentru dl Albini, cu toate că autorul adevărat era present şi gata să primească răspunderea. Care ar fi fost verdictul, dacă noi, dl Albini şi eu, eram publicişti maghiari? — care mai ales, dacă dl Nyárády n’ar fi fost preşedinte al unei reuniuni ma Forţa „Tribunei“. In regatul Carmen Sylvei. (Urmare.) „Trebuia se vii cu două file ma’ nainte, — ’mi s’a flis şi aici ca la Belgrad! — şi ai fi avut ocasiune de a vedea întreaga societate, pe Regele şi pe Regina, întreaga curte şi adunată aici întreaga poporaţiune din împregiurime în frumoasele ei găteli de sărbătoare, ai fi văflut seara la casele vânătorilor o serbare poporală — ca nicăiri în vre-un alt loc din lume .... Ce sărbare a fost aceea? — Serbarea zilei dela Griviţa, — se înţelege, 11 Septemvrie după stilul nou, 31 August după cel vechiu. E totodată şiiua de sfântul Alexandru. La noi fliua aceasta se sărbează mai puţin ca fliua onomastică a Ţarului, — se serbează, fiindcă e fliua, în care, la 1877, trupele române au săvîrşit cea mai frumoasă dintre faptele lor resboinice, luând în vederea lui Alexandru cu asalt reduta dela Griviţa, în faţa Plevnei. Pagubă că n’ai vedut sărbarea atât de originală.“ — De aceea dar’ atunci, Sâmbătă seara, palatul ambasadei rusesci şi unele dintre zidirile publice din Bucuresci erau splendid iluminate! Liturgia servită în biserica mănăstirii din deal, focul de artificii, serbarea soldaţilor şi a poporului, hora batalioanelor în presenţa părechei regale sus la casa de vânătoare, deasupra pădurilor luminate de lună, — cred şi eu, că mult am perdut prin aceea, că n’am fost martor la toate acestea — mai ales după ce am vădut din nou teatrul principal, în adevăr singur în felul lui, al acestor sărbări, casele vânătorilor, platoul deschis ce se află la apusul lor și sala deschisă, clădită pentru sărbare. Casele vânătorilor sunt niste bărătei de lemn lungi şi scunde, dintru început foarte simple, clădite aici pe un platou asedat mai sus de Sinaia şi de valea castelului, în mijlocul unei rarişti din brădet drept cartiere de vară pentru cele două batalioane de vânători ce staţionează aici în timpul cât curtea regală petrece la castelul Peleşului. Ele sunt aşedate în două şiruri, câte cinci în fiecare şir. Unul dintre aceste şiruri e întors cu o faţadă spre înălţimile de la răsărit, adecă spre valea Prahovei şi spre înălţimile acoperite cu păduri de preste Prahova ; celalalt se află mai spre apus, în dosul primului şir. Ceea ce le dă o înfăţişare în adevăr ne maipomenită acestor lungi bărăţei, în care soldaţii locuiesc şi dorm pe saltelele lor umplute cu paie ori cu frunfliş, este împodobirea curioasă şi originală a păreţilor din afară, a intrărilor, ba în parte şi a internului lor. Materialul decorativ, artiştii militari, care au creat această interesantă operă pentru plăcerea lor, ’şi’l-au luat din pădurile din apropiere şi numai din ele. Au acoperit toţi păreţii cu muşchi de pe pământul codrului şi preste acest fond au aşedat decoraţiuni cu cele mai felurite desemnuri din muşchi cenuşii adunaţi de pe trunchiurile de copaci, din tulei de brad, din bureţi, ciuperci, împestriţate cu bombiţe roşii de scoruş. Pe ici pe colo aceste decoraţiuni sunt ornamente fantastice, care nu representă obiecte şi forme luate din realitate. De cele mai multe ori desenul făcut cu muşchii cenuşii representă ferestri, uşi, blasoane, pomi, vase de flori şi buchete, în care florile sânt compuse din tulei de brad, din bombiţe roşii ori din bureţi gălbui. Pe fiescecare din păreţi se reivesce monogramul mare al Regelui ori al părechii regale, un C. şi E. (Carol şi Elisabeta), făcute mai ales din muşchiul cenuşiu al copacilor. Marile tăblii negre de pe frontalul bărăteilor, pe care se indică compania ori regimentul, ce se află în băratcă, sânt încungiurate cu cununi de cetină. Tot cu cetină sânt împodobite intrările, stîlpii şi grindile de din lăuntru. Toate aceste sânt invenţios potrivite şi executate cu atâta iubire, cu atât gust, atâta îndemânătăcie, cu atâta gingăşie şi acurateţa, încât nu se poate să le privim, fără ca să fim cuprinşi de o plăcută emoţiune, în partea despre mearlă-noapte a acestor şiruri de bărăţei artiştii militari au clădit marele portic festiv pentru serbarea dilei de la Griviţa. Porticul aşedat pe stilpi de lemn, între care în loc de părete sânt întinse niste sîrme abia votite şi împletite astfel, ca să se poată fixa pe ele monogramele regale, are înspre arcul de triumf aşedat spre valea castelului un înalt frontal cu două turnuri albe împodobite cu steaguri, câte unul la fiecare parte. Faţa acestui frontal e şi ea acoperită cu muşchiu verde şi decorată cu muşchiu cenuşiu aşeflat după un desemn plin de gust. Ear’ din sus de arcul decorat cu festoane, pe o mare tablă asedată între cele două turnuri, se află scrise numele oraşelor turcesci de pe malul Dunării, împregiurul cărora sângele românesc s’a vărsat în lupte glorioase. Şi are armata Regelui Carol, are fără îndoială tot dreptul de a-şi reaminti cu mândrie şi de a sărba amintirea faptelor şi ajitelor dela Olteniţa, Nicopol, Griviţa, Calafat, Plevna, Rahova, Vidin, Belgoradjic, deşi trebuie să-şi mărturisească, că sângele acela a curs — pentru propria onoare ostăşească şi pentru independenţa propriei patrii. La fereastră. (Din daneză trad, după Dilling de A. S. P.) Copiii curăţei. Consilierul de justiţie se retrăsese în odaia lui, fiindcă menagera îi era mânioasă. El, domnul casei, se certase cu servitorul pentru cheia de la pod, şi menagera din causa aceasta cu atâta furie şi vehemenţă spăla vasele, încât începură să tremure obiectele de jucărie de pe etager, care sala de mâncare înfăţişa icoana unui calc de pe marea viforoasă. Consilierul de justiţie se apropia de fereastră, o deschise şi se uită pe stradă. — „Curios lucru, nu plouase şi totuşi în canal era apă. De bună seamă va fi apă de spălat de la vecinul, căci nu era curată, şi deşi nu multă, destulă pentru ca se se poată mânji doi copii de cerşitor. Nu este nimic, ce copiii ar pune mai presus decât apa murdară. De cea curată se tem mai tare“, se gândi el în sine. Erau de 4—6 ani. Cel mai mare, conducătorul, avea o brusă de matros roasă, vînetă și