Tribuna, octombrie-decembrie 1886 (Anul 3, nr. 225-299)

1886-11-27 / nr. 273

Anul III Sibiiu, Joi In 27 Noemvrie (9 Decemvrie) 1886 Nr. 273 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., V* an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. 3 . Inserţiunile­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un număr costă 5 cr. Apare în fiecare zi de lucru Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Wilion­s, 26 Noemvrie st. v. Revisuirea legii de presă o cerea sânt acum câteva c­ile un guvernamental din Cluj, se înţelege însă, ca măsură de re­presiune contra „agitatorilor“ români, adecă revisuire în sens reacţionar. Şi fără îndoeală, cât pentru Ardeal îndeosebi, şi este trebuinţă neapărată de o revisuire a legii de presă. Sânt convins, că nu numai guvernamentalii maghiari, ci chiar şi foarte mulţi dintre Români o ad­mit aceasta. Căci pentru presa română în­deosebi chiar şi o lege de presă reacţio­nară ofere mai multe garanţii ca cea ac­tuală. Curţile cu juraţi au fost instituite, pentru­ ca prin ele să se exprime senti­mentul public, ceea­ ce anume atunci, când e vorba de delicte de presă, e de o im­portanţă hotărîtoare. Căci chiaristul are tot­deauna pretenţiunea de a exprima senti­mente şi vederi împărtăşite de o parte oare­care din public şi în adevăr vinovat şi vrednic de pedeapsă el nu este decât atunci, când abuzează de libertatea de presă spre a presenta sentimentele şi vederile sale in­dividuale drept sentimente şi vederi co­mune unui cerc oar­e­care de oameni. Numai în caşul acesta el face o propagandă pri­mejdioasă. Altfel, chiar primejdioase fiind vederile şi sentimentele, pe care le exprimă, nu este vina lui, că acele vederi şi sen­timente sânt împărtăşite de un mare număr de oameni. Are, din contră, meritul de a le fi exprimat şi de a fi tras prin aceasta generala atenţiune asupra lor. Singur publicul e însă competent a se pronunţa, dacă adevăr a grăit­­ziaristul ori nu, dară publicul se pronunţă prin curtea cu juraţi, care este o delega­­ţiune din cercul celor mai dinstinşi cetă­ţeni. Şi totdeauna verdictul de condam­nare are înţelesul: „Omul acesta a ex­prim­a­t vederi şi sentimente, pe care cercurile, din care am eşi­t noi, nu numai că nu le împărtă­şesc, ci chiar le condamnă.“ Tocmai de aceea însă e pus mai pre­sus de ori-şi-ce discuţiune principiul, că fiesce-care trebue să fie judecat de mediul social, în care trăiesce, de o delegaţiune a acelora, ale cărora vederi şi sentimente pretinde a le fi exprimat. Căci numai ace­ştia sânt competenţi a se pronunţa, dacă adevăr a grăit ori nu. ţ­ilele aceste curtea cu juraţi din Cluj a pronunţat un verdict, care a pro­dus oare­care sensaţiune şi de care mulţi s’au scandalisat. Unul dintre colaboratorii chiarului „El­len­zék“, dl Zilahi, a fost tras în jude­cată pentru delict de calomnie comis prin presă. La întrebarea, dacă dl Zilahi este ori nu autorul publicaţiunii incriminate juraţii au răspuns cu da. La întrebarea, dacă acea publicaţiune cuprinde ori nu o calomnie, ei au răspuns deasemenea cu d­a. Din aceste două premise ar resulta dela sine conclusiunea, că dl Zilahi este vinovat. Nu însă în toate caşurile resultă acea­stă conclusiune. Nu resultă îndeosebi în caşul, dacă dl Zilahi prin cele spuse a exprimat sen­timentul public al Clujenilor. Şi juraţii din Cluj sânt cei mai competenţi spre a se pronunţa, dacă a exprimat ori nu dl Zilahi, în caşul acesta, sentimentul public al Clujenilor. Şepte dintre dînşii ’l-au declarat nevinovat pe dl Zilahi. Cu alte cuvinte, dl Zilahi a săvîrşit fapta, care în tesă generală este condam­nabilă, dar’ anume în acest cas, după sentimentul majorităţii juraţilor, e scu­­s a­b­i­l­ă. Tot astfel s’a pronunţat tot cjilele aceste şi curtea cu juraţi din Murăş-Oşor­­heiu într’un cas analog, achitând pe dl Balint Császár pentru o insultă adusă d-lui deputat Carol Kovács. Două lucruri resultă din aceste ver­dicte : unul, că acusatorii în amândouă procese sânt oameni, care nu prea par a se bucura de multă stimă în cercurile, din care au eşit juraţii, care altul, că ju­raţii ţin să ocrotească libertatea de presă şi nu vor ca un publicist să fie perse­cutat pentru delicte de puţină importanţă. Nu mă sfiesc a mărturisi, că după­­părerea mea această particulară îngrijire pentru libertatea de presă le face onoare juraţilor din Cluj şi celor din Murăş- Oşorheiu. E însă evident, că nici noi Românii, nici concetăţenii noştri saşi nu ne putem aştepta la aceeaşi îngrijire, la aceeaşi bu­năvoinţă din partea lor. Căci, judecând în toată consciinţa, ei nici nu sânt competenţi a se pronunţa în materie de opiniune publică română ori săsească. Zbaristul român, ori cel german, care-­şi dă toată silinţa de a cunoasce sen­timentele şi vederile conaţionalilor sei şi le exprimă după cea mai bună convin­gere a lui, nu este şi nu poate să fie vi­novat, deoare­ce, chiar primejdioase fiind acele vederi şi sentimente, el le exprimă nu­mai ca pe nisce adevăruri poate regretabile. Vinovat e numai acela, care propagă tendenţe primejdioase, pretinc­end că ex­primă sentimentul public, când emite nu­mai vederile sale ori ale unui mic cerc de oameni, pentru­ ca încetul cu încetul să le impună celor mai largi cercuri. Şi desigur, că nu juraţii din Cluj, nici cei din Murăş-Oşorheiu sânt compe­tenţi a se pronunţa, dacă un ch­iar­ist român exprimă ori nu sentimentul public al Ro­mânilor ori unul german sentimentul pu­blic al Saşilor. Singuri Românii ori sin­guri Saşii ei înşişi pot, când e vorba de un j­ari­st român, ori de unul german, să pronunţe cu temeiu cuvintele: „Omul acesta minte: vederile şi senti­mentele, pe care le exprimă el ca fiind ale noastre, noi nu numai că nu le împărtăşim, ci le găsim chiar condamnabile.“ Juraţii din Cluj ori cei din Murăş- Oşorheiu în cele mai multe caşuri vor pro­nunţa aceste cuvinte şi le vor pronunţa în toată consciinţa chiar şi atunci, când­­jiaristul român ori cel german se va fi mărginit a-­şi face datoria de publicist, fiindcă ei în adevăr în foarte multe caşuri nu împărtăşesc vederile şi sentimentele Ro­mânilor ori ale Saşilor şi le află, din punctul lor de vedere, condamnabile. Tocmai de aceea însă ,­iaristul ro­mân condamnat de o curte cu juraţi eşită din mijlocul Românilor ar fi politi­­cesce mort, precând un verdict de con­damnare pronunţat de curtea cu juraţi din Cluj ori de cea din Murăş-Oşorheiu dove­­desce numai, că există o neînţelegere între Români şi Maghiari, ne lasă însă în ne­dumerire asupra sentimentului public al Românilor, ceea­ ce este lucrul de căpete­nie într’un proces de presă intentat unui­­jiarist român, ba poate să-­i facă celui condamnat o popular­itate adese­ori neme­ritată şi să contribue la propagarea printre Români a tendenţelor declarate condamnabile. Astfel din punctul de vedere al re­­sonului de stat actuala lege de presă nu are, anume pentru ţeara aceasta, nici un înţeles. Dar’ cât pentru echitate, omul cu judecată n’are decât să pună alăturea cu cele două verdicte de mai sus verdictul pronunţat sânt acum două săptămâni în procesul „Tr ib u n e i“. Nu sânt redactor responsabil al „Tribunei“, chiar juraţii au recunoscut, că nici autor al notiţei incriminate nu sânt, — dar’ din aceste premise tot nu a resultat, că nu sânt vinovat, cum nu a resultat nici pentru dl Albini, cu toate că autorul adevărat era present şi gata să primească răspunderea. Care ar fi fost verdictul, dacă noi, dl Albini şi eu, eram publicişti maghiari? — care mai ales, dacă dl Nyárády n’ar fi fost preşedinte al unei reuniuni m­a­ Forţa „Tribunei“. In regatul Carmen Sylvei. (Urmare.) „Trebuia se vii cu două file ma’ nainte, — ’mi­ s’a flis şi aici ca la Belgrad! — şi ai fi avut ocasiune de a vedea întreaga societate, pe Regele şi pe Regina, întreaga curte şi adunată aici întreaga poporaţiune din împregiurime în frumoasele ei găteli de sărbătoare, ai fi văflut seara la casele vânătorilor o serbare poporală — ca nicăiri în vre-un alt loc din lume .... Ce sărbare a fost aceea? — Serbarea zilei dela Gri­­viţa, — se înţelege, 11 Septemvrie după stilul nou, 31 August după cel vechiu. E totodată şi­­­iua de sfântul Alexandru. La noi fliua aceasta se sărbează mai puţin ca fliua onomastică a Ţa­rului, — se serbează, fiindcă e fliua, în care, la 1877, trupele române au săvîrşit cea mai fru­moasă dintre faptele lor resboinice, luând în ve­derea lui Alexandru cu asalt reduta dela Griviţa, în faţa Plevnei. Pagubă că n’ai vedut sărbarea atât de originală.“ — De aceea dar’ atunci, Sâmbătă seara, pa­latul ambasadei rusesci şi unele dintre zidirile publice din Bucuresci erau splendid iluminate! Liturgia servită în biserica mănăstirii din deal, focul de artificii, serbarea soldaţilor şi a popo­rului, hora batalioanelor în presenţa părechei re­gale sus la casa de vânătoare, deasupra pădu­rilor luminate de lună, — cred şi eu, că mult am perdut prin aceea, că n’am fost martor la toate acestea — mai ales după­ ce am văd­ut din nou teatrul principal, în adevăr singur în felul lui, al acestor sărbări, casele vânătorilor, platoul deschis ce se află la apusul lor și sala deschisă, clădită pentru sărbare. Casele vânătorilor sunt niste bărătei de lemn lungi şi scunde, dintru început foarte simple, clă­dite aici pe un platou asedat mai sus de Sinaia şi de valea castelului, în mijlocul unei rarişti din brădet drept cartiere de vară pentru cele două batalioane de vânători ce staţionează aici în timpul cât curtea regală petrece la castelul Peleşului. Ele sunt aşedate în două şiruri, câte cinci în fie­care şir. Unul dintre aceste şiruri e întors cu o faţadă spre înălţimile de la răsărit, adecă spre valea Prahovei şi spre înălţimile acoperite cu pă­duri de preste Prahova ; celalalt se află mai spre apus, în dosul primului şir. Ceea­ ce le dă o în­făţişare în adevăr ne mai­pomenită acestor lungi bărăţei, în care soldaţii locuiesc şi dorm pe sal­telele lor umplute cu paie ori cu frunfliş, este împodobirea curioasă şi originală a păreţilor din afară, a intrărilor, ba în parte şi a internului lor. Materialul decorativ, artiştii militari, care au creat această interesantă operă pentru plăcerea lor, ’şi­’l-au luat din pădurile din apropiere şi numai din ele. Au acoperit toţi păreţii cu mu­şchi de pe pământul codrului şi preste acest fond au aşedat decoraţiuni cu cele mai felurite de­­semnuri din muşchi cenuşii adunaţi de pe trun­chiurile de copaci, din tulei de brad, din bureţi, ciuperci, împestriţate cu bombiţe roşii de scoruş. Pe ici pe colo aceste decoraţiuni sunt ornamente fantastice, care nu representă obiecte şi forme luate din realitate. De cele mai multe ori de­senul făcut cu muşchii cenuşii representă ferestri, uşi, blasoane, pomi, vase de flori şi buchete, în care florile sânt compuse din tulei de brad, din bombiţe roşii ori din bureţi gălbui. Pe fiesce­­care din păreţi se reivesce monogramul mare al Regelui ori al părechii regale, un C. şi E. (Carol şi Elisabeta), făcute mai ales din muşchiul ce­nuşiu al copacilor. Marile tăblii negre de pe frontalul bărăteilor, pe care se indică compania ori regimentul, ce se află în băratcă, sânt încun­­giurate cu cununi de cetină. Tot cu cetină sânt împodobite intrările, stîlpii şi grindile de din lă­­untru. Toate aceste sânt invenţios potrivite şi executate cu atâta iubire, cu atât gust, atâta îndemânătăcie, cu atâta gingăşie şi acurateţa, în­cât nu se poate să le privim, fără­ ca să fim cu­prinşi de o plăcută emoţiune, în partea despre mearlă-noapte a acestor şiruri de bărăţei artiştii militari au clădit marele portic festiv pentru serbarea dilei de la Griviţa. Porticul aşedat pe stil­pi de lemn, între care în loc de părete sânt întinse niste sîrme abia vo­ti­­t­e şi împletite astfel, ca să se poată fixa pe ele monogramele regale, are înspre arcul de tri­umf aşedat spre valea castelului un înalt frontal cu două turnuri albe împodobite cu steaguri, câte unul la fiecare parte. Faţa acestui frontal e şi ea acoperită cu muşchiu verde şi decorată cu muşchiu cenuşiu aşeflat după un desemn plin de gust. Ear’ din sus de arcul decorat cu festoane, pe o mare tablă asedată între cele două turnuri, se află scrise numele oraşelor turcesci de pe malul Dunării, împregiurul cărora sângele românesc s’a vărsat în lupte glorioase. Şi are armata Regelui Carol, are fără în­doială tot dreptul de a-­şi reaminti cu mândrie şi de a sărba amintirea faptelor şi a­­jitelor dela Olteniţa, Nicopol, Griviţa, Calafat, Plevna, Ra­hova, Vidin, Belgoradjic, deşi trebuie să-­şi măr­turisească, că sângele acela a curs — pentru propria onoare ostăşească şi pentru independenţa propriei patrii. La fereastră. (Din daneză trad, după Dilling de A. S. P.) Copiii curăţei. Consilierul de justiţie se retrăsese în odaia lui, fiindcă menagera îi era mânioasă. El, domnul casei, se certase cu servitorul pentru cheia de la pod, şi menagera din causa aceasta cu atâta furie şi vehemenţă spăla vasele, încât începură să tre­mure obiectele de jucărie de pe etager, care sala de mâncare înfăţişa icoana unui calc de pe marea viforoasă. Consilierul de justiţie se apropia de fereastră, o deschise şi se uită pe stradă. — „Curios lucru, nu plouase şi totuşi în canal era apă. De bună­ seamă va fi apă de spălat de la vecinul, căci nu era curată, şi deşi nu multă, destulă pentru­ ca se se poată mânji doi copii de cerşitor. Nu este nimic, ce copiii ar pune mai presus decât apa murdară. De cea curată se tem mai tare“,­­ se gândi el în sine. Erau de 4—6 ani. Cel mai mare, condu­cătorul, avea o brusă de matros roasă, vînetă și

Next