Tribuna, octombrie-decembrie 1886 (Anul 3, nr. 225-299)
1886-10-14 / nr. 236
Pag. 942 rului de la 23 Octomvrie un articol lung, — patru coloane, — pe care-l începe cu următoarele cuvinte: „Ardealul ori Basarabia! Una ori alta trebue se o capete România. Aceasta e alternativa presei române şi precum se vede şi a opiniunii publice române Le vom face cetitorilor noştri împărtăşiri amănunţite despre cele cuprinse în acest articol scris cu multă „căldură“. Credem însă de cuviinţă a resuma mai nainte cele expuse pănă aci. Din articolul publicat în „Românul“, din corespondenţa publicată în „Pester Lloyd“, din „denunţările“ făcute în „Indépendance Roumaine“ şi din scrisoarea d-lui Mitler primim convingerea, că România este o ţeară, în care găsesc adăpost şi pânea de toate filele o mulţime de oameni veniţi din alte ţeri, dintre cari unii mai mult ori mai puţin neastâmpăraţi, nemulţumiţi, care sunt un fel de ferment social. Aflăm apoi, că aceste elemente venite din ţerile învecinate îi creează guvernului român o mulţime de greutăţi interne şi externe. Unii fac agitaţiuni „irredentiste“, alţii propagă spiritul „socialist“, car’ alţii creează în Bulgaria un curent „anti-rusesc“ şi car’ alţii fac „treburile Ţarului“. Guvernul, mereu treaz, îi ţine cu toate aceste în disciplină, îi stăpânesce pe toţi, îi deprinde la ordine şi la lucrare pacinică, ba îşi permite chiar luxul de a nu suspenda chiar nici în timp de răsboiu nici o libertate publică. Dar’ o parte din lume se supără, când e expulsat Galii, alta se supără, când sânt expulsaţi „irredentiştii“, iare alta, când guvernul îi expulsează pe agitatorii ovrei, corespondentul oficiosului „Pester Lloyd“ stăruie pentru explicaţiuni, când expulsaţii sânt comercianţi austroungari, „Indépendance Roumaine“ cere să fie expulsaţi şi creatorii curentului „anti-rusesc“ din Bulgaria, dascălii cer mai puţină toleranţă faţă cu Maghiarii din România, car’ Maghiarii ar fi foarte mulţumiţi, dacă guvernul României ’i-ar trimite într’un fel de Siberia pe toţi fraţii noştri emigraţi în România. Aflăm, în sfîrşit, că Ruşii îşi dau oarecare silinţă de a-i momi pe Români, promiţendu-le tot sprijinul pentru realizarea aspiraţiunilor lor naţionale. — Şi ceea ce fac Ruşii, vor mai fi făcând şi alţii, — fac şi Maghiarii, căci articolul din „Nemzet“ ajunge şi el la conclusiunea, că Românii n’au să rîvnească la Ardeal, ci la Basarabia. Rămâne acum să mai vedem, cum ajung oficioşii dela „Nemzet“ la această conclusiune, nu sunt justificate, car’ de celelalte se va ţină cont pe cale administrativă, astfel încât în această direcţiune nu se va afla de lipsă nici o disposiţiune legislativă. „P. Corr.“ (zice, că în viitor la toată întâmplarea se va purta de grije, ca Croaţilor să nu se mai dee prilegiu, de a se plânge, în cestiunea bulgară, devenită atât de chinuitoare pentru publicişti, spirite şi acum se întrec unele pe altele. Ceea ce e mai important în lucru, este împregiurarea, că „comisarul“ rusesc şi cel turcesc luptă în companie contra Bulgarilor şi acest fapt dovedesce, că între Rusia şi Turcia există oarecare învoială, sau poate chiar o alianţă formală. De sine se înţelege, că prin o asemene alianţă, ce seamănă mult cu alianţa dintre lup şi oaie, completa apunere a imperului otoman devine numai o cestiune de timp. Este idea de predilecţiune a diplomaţiei ruseşti, ca în acest mod se nimicească Turcia, şi încercările, ce le-a făcut în această privinţă în veacul din urmă, au fost încă totdeauna zădărnicite. E însă întrebare, dacă va mai succede cuiva a zădărnici aceste încercări, şi oricine îşi poate apoi închipui ce urmări pot să aibă aceste pentru menţinerea păcii europene. Regenţii bulgari Stambuloff şi Mutcuroff au plecat deja la Tîrnova. Ceilalţi miniştri şi regentul Kara veloff precum şi representantul Porţii C a d b a n- Paşa vor pleca astăzi. încă înainte de a pleca, dl Radoslavoff a fost silit se primească un morman de note rusesci. Kaulbars şi Nechudoff s’au plâns zilele din urmă de nouă crudelităţi, ale căror victime ar fi fost sudiţii rusesci şi aderenţii Rusiei. La aceste plângeri formulate în termini generali, guvernul bulgar a respuns în cel mai corect mod, provocând pe agentura rusească a arăta în special toate brutalităţile ce s’au comis, ca autorităţile să poată fi în poziţie, de a lua la respundere pe cei culpabili. După informaţiunile ce le primesce „Telegraphul“ din Bucuresci, representanţii puterilor numai după constituire şi după verificarea titlurilor, care reclamă un timp de cel puţin două săptămâni, vor asista la şedinţele Sobraniei, în cercurile competente se vorbesce, că Sobrania nu va primi abdicarea principelui Alexandru. „Nezawissimo Bolgarie“ accentuează necesitatea rechiemării principelui Alexandru, şi o zice, că altfel Bulgaria s’ar găsi în faţa unei alternative, ori uniunea personală cu un alt stat balcanic, sau proclamarea republicei. Din Vienai se scrie chiarului „Nemzet“, că delicata şi mult agitata cestiune bulgară deşi face obiectul negocierilor diplomaţiei, totuşi e departe încă de a dobândi o soluţiune definitivă înainte de alegerea şi recunoascerea noului principe de cătră puterile semnatare. Puterile n’au numit un candidat pentru motivul, că prea puţine persoane au cualificaţiunea, voinţa de a primi tronul şi perspectiva de a fi recunoscute de puteri. Precum Austro - Ungaria are obiecţiuni serioase contra candidaţilor cunoscuţi pănă acum, faţă cu cari ar face necondiţionat întrebuinţare de dreptul său de veto, tot asemenea se poate face acesta şi de către celelalte puteri contra altor candidaţi. De aceea puterile urmează o atitudine expectativă, ceea ce e cu atât mai uşor, cu cât nu există un pericol de vre-o ciocnire. Agentul austro-ungar va fi tot atât de puţin present în Tîrnova, ca şi agenţii celorlalte puteri. Cestiunile, cu cari se va ocupa mai întâiu Sobrania, cum este de exemplu aceea privitoare la legalitatea alegerilor, aprobarea regenţei etc., fiind Gestiuni interne, nu există nici un temeiu de a schimba usul de pănă acum. Alăturea cu cestiunea bulgară, cresce destul de repede şi cestiunea egipteană, ziarele franceze revin cu încăpăţinare asupra trebuinţei evacuării Egiptului de cătră Englezi. Din partea lor, Ţarele engleze încep să ţină seamă de posibilitatea unui demers din partea Franciei, Turciei şi Rusiei, findend a readuce cestiunea Egiptului dinaintea areopagului european. Nu se poate sti pănă acum cât de întemeiate sânt aceste temeri, destul că lucrul nu-i cu neputinţă, ziarele engleze susţin, că Anglia încă nu ’şi-a terminat misiunea în Egipt şi că, prin urmare, nu-l poate evacua, în momentul, când se pare, că o să se pună din nou la ordinea Tlei evacuarea Egiptului de cătră Anglia, nu pot fi fără oarecare interes declarările, ce le-a făcut principele de Bismarck în şedinţa Reichstag-ului german de la 2 Martie 1885. Atunci principele de Bismarck a protestat, că el, după cum a afirmat în parlament lordul Granville, ar fi dat guvernului englez sfatul să fie Egiptul. La întrebarea guvernului englez el a declarat, că „de aş fi eu ministru englez, nu aş sfătui anectarea Egiptului, cu toate aceste recunosc, că pentru Anglia ar fi o trebuinţă, de a avă o anumită posiţie sigură în ce priveste această legătură a etablării sale europene şi asiatice“. Această posiţie, fără de a veni în colisiune cu tractatele, numai prin Sultanul s’ar pută câştiga. Dacă Englezii s’ar ivi în Egipt drept „Lease-holder“ de ai Sultanului, „ei ar evita a indispune pe Francia şi pe celelalte puteri, şi noi dorim bunele relaţiuni între Anglia şi Francia, pentru că o rupere între aceste două puteri din centrul Europei ar fi o calamitate pentru întreaga Europă, în prima linie însă pentru noi Germanii, ca cei mai de aproape vecini. La aceste am mai adaus: „Dacă Anglia ar preferi să anecteze Egiptul, noi nu am privi de o misiune a noastră, să împedecăm aceasta. Prietenia cu Anglia e pentru noi mai preţioasă, decât viitoarea soarte a Egiptului. Hotărască-se Anglia cum se va hotărî, noi nu-i vom sta în cale, noi îi recomandăm numai precauţiune şi stimă faţă cu tractatele şi faţă cu drepturile Sultanului“. Revistă politica. Sibiiu, 13 Octomvrie st. v. Deputaţiunile regnicolare ale Ungariei şi Croaţiei se vor întruni în primele zile ale lui Noemvrie pentru o scurtă consultare. Cu acest prilegiu Ungurii vor arăta, că o parte a gravaminelor croate copţi, să se poată folosi omul acesta de ei. Aţi aucjit şi m’aţi înţeles? — Aucjit şi înţeles, drag stăpânul nostru. — Duceţi-ve, vă căpătaţi unelte, şi faceţi ce vi-amjis. Ca din pământ scoaseră unii săpoae, alţii ferestrae, şi toate uneltele de cari aveau lipsă, şi plecară câtră codrul arătat de Petru. Ajungând acolo, unii s’au pus la tăiat de lemne, alţii la grămădit, alţii la scos de rădăcini, alţii la săpat, alţii s’au dus după viţă de vie, şi ei sciu, de unde au adus atâta, cât au plantat tot codrul; după aceea s’au pus cu toţii a sufla preste struguri, aşa, că după ce trecu de medi co nopţii, strugurii erau copţi, apoi toţi s’au dus la ale lor. Când se făcu de criuă, Petru culese pe un tăiet struguri și plecă cu ei la „Domnul“, pe care, fiindcă dormia,eară ’l-a sculat din somn, însă nici acum nu fu mai norocos decât înainte, căci drept răsplată acum căpătă, nu douăzeci și cinci, ci de două ori atâta, adecă cincizeci. Ca o slugă plecată le suferi şi pe aceste, cu toate că e cam cu greu a suferi atâtea dintr’odată. Aşa e vise Românul; el sufere pănă poate; mai bine sufere el decât se-’şi peardă chibzueala, căci vai atunci de acela, care face, ca Românul să-’şi peardă chibzueala. Aceasta o simţia Petru, şi ca om chibzuit se mai lăsă da astă-dată. După ce se petrecură aceste, „Domnul“ zlise: — încă o poruncă mai am să-’ţi dau ca să o împlinesci, Petre! — Tatăl meu a murit, când eram de dece ani, eu acum sunt de 78 ani, aşadară de atunci sunt 68 ani. ’L-am înmormântat cu o coroană de aur şi alte petri scumpe pe cap; acum am căutat în mormânt după acea coroană, dar’ nu am aflat-o, de bună-seamă p-a fi dus în ceealaltă lume cu suflet cu tot, însă acea coroană e foarte scumpă, deci ’mi-ar trebui mie, ca să nu se stingă pe nimic. Să te duci tu după ea și să ’mi-o aduci oar’ la mâna mea. — Apoi cum voiu pute eu să mă duc pe ceealaltă lume cu trupul? — întrebă Petru, — pe unde să mă duc ? încotro să plec ? și de unde îl voiu pute cunoasce pe tata Măriei Tale, ca să cer coroana? Se vede că Măria Ta ’ți-ai pus de gând să mă perii cu orice preț, — continuă Petru perdendu-’și răbdarea. — Eu te ţin pe tine pe lume! — se răsti „Domnul“ spre el, — din binele meu mânci şi beai, din mila mea eşti pe păment, din buneţa mea trăesci, aşadară unde te mîn, de te-aş mîna în al nouădeci şi nouălea cer, tu trebue să te duci, ori mai multe nu’s. Eată-’ţi spun! dacă nu-’mi aduci coroana în răstimp de douăzeci şi patru de ciasuri, capul nu-’ţi va sta unde-’ţi stă acum, ci sub picioarele mele; fără coroană se nu te ved în ţinuturile mele, căci atunci e vai de tine, — m’ai înţeles? Petru car’ tăcu. — Cară-te, gazul pământului ce eşti, şi te ţine de ce ’ţi-am dis. (Va urma). TRIBUNA Personalia. Continuăm — pe cât ne va ierta băiatul din tipografie. Mai ântâiu și mai ântâiu directorul unui despărțământ nu cumpără cărțile pentru biblioteca despărțământului după bunul său plac, ci în virtutea unei hotărîri luate de comitet. Apoi în lista, ce ni s’a comunicat, pot să fie şi cărţi, pe care directorul nu le-a cumpărat, ci le-a dăruit. Se putea, în sfîrşit, ca cele ce ni se comunică nouă drept „lumea şi ce, să nu fie decât părerile câtorva oameni. Mai nainte dar’ de a face cuvenita întrebuinţare de informaţiunile ce ni s’au dat, trebuia să ne dăm osteneala de a ne încredinţa, care este adevăratul adevăr. De aceea am pus în saltarul „reservatelor“ informaţiunile, pe care le aveam şi le-am ţinut timp de aproape un an aici. Nu ne venia de loc la socoteală să supărăm pe Părintele Dr. Ilarion Puşcariu, fiindcă nu voiam să le facem o particulară plăcere actualilor amici ai Preacuvioşiei Sale. Ne cunoascem oamenii şi seim, cum Părintele Episcop Meţianu se bucură, când supărăm pe amicul seu Părintele Metropolit Miron, cum se bucură Ilustritatea Sa d-1 Cavaler Puşcariu, când supărăm pe amicul seu d-1 Partenie Cosma, cât de încântaţi sânt toţi „amicii“, când supărăm pe d-1 V. Babeş, şi cum râde barba Părintelui Protosincel Nicanor Frateş, când supărăm pe iubitul seu amic Părintele Archimandrit Dr. Ilarion Puşcariu. De aceea, chiar şi acum când eram siliţi să facem amintire despre informaţiunile ce ni s’au dat din nou şi în formă mai lămurită, am fost foarte reservaţi, n’am afirmat nimic, ci ne-am mărginit aice, că informaţiunile, pe care le avem, dacă sânt adevărate, sânt compromiţătoare pentru actualul director al despărţământului din Sibiiu, pe care nul-am numit. Mare bucurie însă în ceata amicilor Părintelui Dr. Ilarion Puşcariu şi, prin urmare, cu atât mai mare supărare la Preacuvioşia Sa, care este un om foarte simţitor. Deci o întimpinare, prin care ni se aruncă două insulte grave: una, că sânt oameni, care ne pun să-’i lăudăm, car’ alta, că sântem niste calumniatori. Cât pentru „calumnie“, ne mărginim a pune în evidenţă lipsa de tact, oarecum bădărănia omului, care vorbesce de „calumnie“, când noi am avut tactul de a nu afirma nimic şi prisosul de bunăvoinţă de a pune noi înşine la îndoială exactitatea informaţiunilornoastre. Om simţitor însă, Părintele Dr. Ilarion Puşcariu, s-a lăsat să fie montat, asmuţat de ariiicii sei, ca să le facă plăcerea de a se încurca în o lungă ceartă, dându-ne totodată şi nouă de lucru. Cât pentru „laude“, am vorbit atunci, când am făcut amintire despre despărţământul din Sibiiu, de activitatea despărţământului din Selagiu, a reuniunii învăţătorilor din districtul Sibiiu şi a femeilor române din Deva şi ames, că pretutindenea, unde se face treabă, meritul este al celor ce stau în frunte, deci, — ceeace n’am es atunci, — în Selagiu al Părintelui vicar Olimpiu Barbolovici, la Sibiiu al Părintelui Simeon Popescu, dar’ în Deva al Doamnei Lucreţia Costa-Olariu şi al Doamnei Ana Petcu. Aceste ar fi dar’, după părerea Părintelui Dr. Ilarion Puşcariu, persoanele, care pun pe alţii, ne pun în cele din urmă şi pe noi să le lăudăm „mai mult decât ar fi compatibil cu bunul simţ“, — căci pe aceste le-am lăudat atunci, când am atins susceptibilităţile Preacuvioşiei Sale, care atât de mult ţine la modestie, acest decor al tinereţelor şi al cinului călugăresc. Să ne mai punem acum să arătăm, că ne facem datoria, când amintim cu laudă numele unor asemenea persoane? E de prisos. Ceea ce voim noi să arătăm este, că oamenii ca Părintele Dr. Ilarion Puşcariu, ne dau de lucru, ne fac o mulţime de supărări, ne răpesc o mulţime de timp şi o mare parte din spaţul coloanelor „Tribunei“, ne fac adeseori viaţa nesuferită şi nu ne lasă să lucrăm în pace, pe când aceia, pe care îi putem lăuda, ne ajută să-i facem publicului nostru o plăcere, căci o plăcere este pentru Români de a primi veste, că se lucrează undeva şi se face treabă bună. Şi apoi vorba bună e şi scurtă şi nu mai vine nimeni să protesteze contra ei, ci pucem şi mergem mulţumiţi mai departe. Cronică. Delegaţiunea şi holera. Din Viena se scrie, că presidentul casei deputaţilor Sinolka şi cei doi vice-presidenţi, au adresat ministruluipreşident Taaffe o întrebare, că nu ar fi bine să se ţină delegaţiunea ăst an în Viena, devreme ce epidemiile ce grasează în Budapesta încă tot nu sânt în definitiv în scădere. Taaffe a şi răspuns, că dacă e dorinţa tuturor membrilor delegaţiunii ca să se ţină sesiunea delegaţiunii ăst an în Viena, atunci dînsul va întreprinde paşii necesari, atât la Maiestate cât şi la guvernul ungar. De cumva ar ridica guvernul ungar vre-o obiecţiune în contra, această obiecţiune s’ar înlătura prin decisiunea, a se ţine cele două sesii viitoare ale delegaţiunii în Budapesta. * Răsboiul vamal cu România. „Pressa“ oficioasă raportează: între guvernul austro-ungar și cel român există disposițiuni favorabile pentru crearea unui modus vivendi în relațiunile comerciale. Un pas oficial pănă acum încă nu s’a făcut. * Scriea despre un atentat în contra Ţarului — după o depeşă, ce primeste din Petersburg „Budapester Tagblatt“, — e de a se reduce la aceea, că Ţarul a împuşcat pe adjutantul seu. Acesta insinua Ţarului o deputaţiune de nobili, ce sta în sala de aşteptare. Ţarul îi răspunse dur: „Pot să aştepte.“ Adjutantul se re Nr. 236