Tribuna, octombrie-decembrie 1886 (Anul 3, nr. 225-299)

1886-11-26 / nr. 272

Anul III Nr. 272 Sibiiu, Mercuri în 26 Noemvrie (8 Decemvrie) 1886 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă, cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 10 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l/1 an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un număr costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibliu, 25 Noemvrie st. v. Cine ar mai fi credul, că presa compatrioţilor maghiari nu va încăpe nici de un articol, care în tesa lui ne privesce numai pe noi? Constatăm de nou, că sunt foarte susceptibili cei dela presa compatrioţilor maghiari. Susceptibilitatea îi face nervoşi, care nervositatea îi face se scape din vedere şi adevărul cel mai real şi să’l înlocuească cu închipuiri plăsmuite de o fantasie înferbentată. Cetitorii noştri îşi vor aduce aminte, că noi apelasem la luminile advocăţiei române în favorul poporului român, mai ales în cestiuni agrare. Nervositatea celor de la presa compatriotă maghiară a produs însă o închipuire, care zugrăvită în foile maghiare presentează publicului maghiar cu totul altceva, numai nu ceea ce a fost în articolul nostru. Ca şi fricosul superstiţios, presa maghiară se feresce a spune publicului seu chiar şi adevărata ei închipuire. După cele ce se pot ceti printre liniile foilor maghiare, aceste sânt cuprinse de temerea, că cu strungile ce le va succede a sparge în bisericile române, încă tot n’au frânt puterea poporului român. Cu alte cuvinte, speranţa, că cu bisericile ar cădă întâritura ultimă a poporului român, apare acum ca o ilusirne perdută. Foile din cestiune văd răsărind, ca din senin, în calea părută victorioasă altă întăritură neaşteptată. Temerea, cetită între liniile din presa maghiară, trebue să fie egală cu groaza, pentru că prea mult se învârtesc în giurul temei cuprinse în menţionatul articol al nostru. Şi tocmai temerea, potenţată la groază, se pare că face pe publiciştii maghiari să se creadă îndreptăţiţi de a nu-’i adice închipuirii lor pe nume, aşa precum ’i s’ar cuveni. De aceea se şi adopereazâ a pune în locul ei, ca să-’şi facă sieşi şi publicului lor inimă bună, banalităţi, precum sânt, că noi ne contrazicem, că am perdut terenul şi altele de felul acesta. Mistificările au devenit pentru presa maghiară un fel de condiţiune de existenţă. Ea a adus treaba până la atâta, încât dacă ar vorbi adevărul, înnaintea publicului dedat cu excentrităţile ei,şi-ar perde tot creditul. Ar fi taxată de publicul maghiar tocmai precum taxează presa maghiară pe Mocsáry. Singură împregiurarea aceasta ne-ar îndreptăţi a ne mărgini prelingă constatarea defectului acestuia al presei maghiare şi a ne ţină dispensaţi de a reflecta la cele ce s’au scris într’însa de noi în articolul din cestiune. Noi însă am ţinut, că este o datorinţă a încunosciinţa pe publicul român despre cele ce se petrec în presa maghiară privitor la dînsul din incidentul unui articol, apărut în coloanele „Tribunei“. O am făcut aceasta ? urmeaza ca num putem, pentru publicul nostru cel puţin, a nu ilustra procederea colegilor, care patriotismul se obicinuesc a-’l lua în arendă numai şi numai pentru sine. Ei bine, noi apelasem la luminile advocăţimei române, mai ales în cestiuni agrare. Am vră să stim, dacă eu şi prin apelul nostru am păcătuit. Am fost şi sfinţem de convingerea, că un popor luminat n’are să supere sau să jignească pe nimenea. Din contră, de compatrioţi luminaţi trebue să se bucure orişicare alt compatriot, mai ales dacă acest din urmă pretinde, că este mai luminat decât egalii sei. Noi Românii o considerăm aceasta de o lege firească. Noi ne bucurăm, când vedem compatrioţi luminaţi, fie chiar şi din sânul poporului maghiar. Ba noi credem, că cu cât de aceştia ar fi mai mulţi, cu atât şi asupririle din partea obicinuită cu ele ar trebui să înceteze. Ne atinge dar, foarte neplăcut, când din foile maghiare vedem, că pe compatrioţii maghiari până şi mărunţişuri de aceste îi jignesc. Şi tocmai împregiurarea aceasta ne face să nu ţinem nimica de expectoraţiunile presei maghiare, când vine şi-’şi însuşesce rolul de un fel de providenţă faţă cu poporul român, când vine şi întinnându-’şi asupra poporului român aripile protectoare se face a voi să-l ferească de advocaţii români, care „tund poporul român pană la piele“. Nu vrem să zicem, că nu vor fi advocaţi români şi de aceia, care tund, şi tund pănă la piele. Insă noi nu pe aceştiai-am avut în vedere, şi nu de la aceştia am aşteptat sau aşteptăm să lumineze cu luminile stiinţei lor poporul. Am avut şi avem în vedere partea aceea din advocaţii români, care e în stare a-şi aduce aminte de originea sa şi are tăria de a fi cu resignaţiune, când se cere, ca să poată ajuta poporului asuprit. Iată motivul, pentru care noi nu putem împărtăşi îngrijirile (j’arel0r) prefăcute maghiare şi mai ales nu le putem împărtăşi, pentru că vedem pe cei cu lacrămile de crocodil în ochi, că rolul lor de providenţiali îl folosesc, în acelaşi timp, când ne tânguesc, spre a depărta pe Români dela funcţiunile publice, a-’i molesta în drepturile de a folosi limba pănă la intoleranţă şi călcare de lege şi-i ameninţă cu asupriri noue. Românii dealtmintrelea desigur că nu vor lua sfat de laziarele maghiare, nici când aceste precum face „Ellenzék“, simulează că recomandă „Gazeta Transilvaniei“. Românii le cunosc glasul şi sciu că acesta nu seamănă nici cu faptele, nici cu tendenţele lor. Românii sciu, că dacă vor fi prg posiţiune prin intervenirea advocaţilor români buni a-şi cunoasce interesele, cele adevărate şi patriotice, nu că vor strica cuiva ceva, din contră tocmai atunci vor lucra în înţeles patriotic, vor săvîrşi patriotism curat şi sincer, de dorit pentru orişicare cetăţean. Discursul mareşalului Moltke, ţinut în Reichstag-ul german, face cea mai mare sensaţie în toata lumea politică, deoarece el arată iminenţa unor evenimente foarte grave. Intre alte organe „Pester Lloyd", leaderul guvernamental, se exprimă astfel: „După Bismarck fiind cea mai eminentă figură a imperiului german, Moltke în cestiunea de față e o autoritate, care chiar cancelarului imperului îi face încâtva umbră, întregul personagiu al marelui belduce exclude presupunerea, ca și când dînsul s’ar demite vreodată la promovarea unei manevre parlamentare. Afară de aceea discursul seu de ieri dovedesce o seriositate atât de mare, încât va face de sigur în Europa întreagă cea mai adâncă impresie. în Germania, așa credem, această impresie va fi iresistibilă. „„Necesitatea de a face front în dreapta şi în stânga, tocmai acuma se arată pentru Germania.““ Aceasta e şi un exposeu despre situaţia externă, ce prin scurtimea sa de sigur nu perde din importanţă. Şi mai departe oratorul nu e de loc reservat: învederat, dînsul are simţământul, că vorbesce în preseara de noue evenimente istorice hotărîtoare.“ Forţa „Tribunei“. In regatul Carmen Sylvei. (Urmare.) Ascunsă pe jumătate în umbra bătrânilor bracii, între Peleş şi drumul ce trece pe sub coastea dela meadă-diacolinei, pe care e zidit castelul, se află uşina pentru producerea luminii electrice şi o casă de gardă zidită de peatră şi lemn. Pe pardoseala de peatră de dinaintea acesteia se află două tunuri de câmp. Aici face serviciul de gardă la castel un despărţământ din batalioanele de vânători uniformate în felul „bersaglierilor“ italieni, cu tunici scurte de coloare castanie, cu pantaloni cenuşii de tot largi, care jos sânt vîrîţi în carâmbii scurţi ai încălţămintelor şi cu pălării lătăreţe şi împodobite cu câte un mănunchiu de venit pene de cocoş, care atîrna în jos. Pe la oarele douăsprezece dinfi garda se schimbă şi din vale vine un alt despărţământ, în frunte cu musica ce răsună veselă preste pădurile cuprinse de farmecul medului de a fi şi deşteaptă ecoul zidurilor de stâncă. Mai departe spre meadă-di, aproape de drumul ce aici se întoarce în semicerc spre castel, se află o altă zidire mai întinsă, locuinţe pentru personalul de serviciu, grajduri ş. a., construite tot în stilul vechiu al castelului mai ales din material de lemn. De pe amândouă malurile Peleşului se abat la deal nişte largi căi de plimbare, care în urmă se continuă ca poteci pănă în adâncul pădurilor dese înspre stâncile prăpăstioase ale Bucegilor. Foarte în curend ne aflăm într’un codru, ce nu pare a fi fost vre-odată în fireasca lui crescere și în peirea lui firească oprit de moderna cultură forestieră. N’am vedut în Europa nicăiri şi nici odată vre-un alt asemenea codru. Trunchii de bradi ce se înalţă drepţi ca luminarea adeseori au grosimea de un metru, ba nici chiar cei de un metru şi jumătate ori de doi metri nu sânt rari în acest desiş. Stau ca nisce stîlpiinul lângă altul, pănă ce bătrâneţele ori furtuna nu-şi frânge şi răstoarnă. Ruinele lor colosale zac apoi putrezând pe coaste şi preste păraiele sălbatice, acoperite de sucrescenţa vecinie proaspătă a pădurii. Trunchii de fag se întrec şi ei în grosime cu aceşti braefi urieşi, şi tufişul variat cresce cu belşug printre dînşii. Pe ici pe colo poteca se pierde prin el; adeseori ea nu se mai cunoasce decât pe locurile, unde trece preste bolovanii, şi preste stâncile, printre care vinele spumoase şi arginţii ale părăului cristalin străbat, căutând şi croindu-şi drumul spre vale. Pretutindenea prin desime, ici mai de aproape, colo mai de departe, străbate sgomotul lui. Acum el se varsă cu tainic murmur preste pietrişul puţin inclinat; de cele mai multe ori însă el bubuie ori se isbesce vesel şi spumegând în nisce admirabile cascade, din stâncă în stâncă, pănă în adâncime. într’un loc se ivesce pe malul lui stâng o imposantă stâncă cenușie, ridicându-se din mijlocul bradilor drept în sus, mai sus chiar ca ei. Prelângă ea mai e tocmai atât loc, ca un om să poată ocoli, apoi poteca se urcă prin umbra codrului în sus și tot mai sus, pe coasta din ce în ce mai piedică şi mai neumblată înspre cascade şi pre lângă ele pănă deasupra regiunii pădurilor, la isvoarele Peleşului. Acela, care simte dor de adevărata tăinicie tăcută a codrului, — o găsesce aici şi poate să se bucure de ea mai nesuperat ca ori-şi-unde în alte păduri de munte de pe continentul nostru, dintre care nici una nu este aşa de scutită de cetele de turişti. Publicul staţiunii balnearii şi oaspeţii Sinaiei, aşa se vede, numai în mod foarte excepţional îşi întind plimbările pănă în aceşti codri sălbatici. N’am întâlnit niciodată pe aici pe vreunul din aceia, pe care îi vedeam în atât de mare număr plimblându-se prin parcul de dinaintea hotelurilor, şezend pe bănci, vorbind între dînşii, făcând curte, ascultând musica ori luându-şi dejunul şi pranitul la mesele de pe verande şi din sălile de promj ale hotelurilor, între aceşti oaspeţi societatea elegantă din Bucuresci era representatâ prin nu puţine figuri caracteristice. Mutarea pentru timpul celor câteva luni a curţii regale în castelul Peleşului, chiar mai mult ca farmecile localităţii, îndeamnă, ba chiar silesc, pe nu puţine personalităţi oficiale, înalţi dignitari militari şi civili, să petreacă aici cu familiile lor. Representantul imperului german la curtea Regelui Carol, domnul de Busch ,şi-a luat şi el reşedinţa de vară în Hotelul de Sinaia, dimpreună cu drăgălaşii sei copiii bălani şi cu soţia sa, în care spre plăcuta mea surprindere am recunoscut pe ruda apropiată a unui iubit şi stimat găzduitor din Silezia, care şi cetitorilor diacului „Voss. Zig“, le este cunoscut şi preţios de rând cu amintirile sale din resboiu scrise cu atâta spirit şi atâta iubire de adevăr. Chiar şi unii dintre ofiţerii ce fac serviciu la palat, neputând să fie adăpostiţi în castel, locuiesc în hotel ori în vilele lor proprii din Sinaia. Ei dau prin uniforma lor bogat găitănită întregului public nota particulară, întocmai ca acele dintre damele de aici, care, urmând exemplul Reginei şi al damelor ei de onoare, ba al tuturor damelor din societate ce au intrare la palat, îmbracă costumul naţional românesc în timpul petrecerii lor la Sinaia ori cel puţin din timp în timp, cât se află aici. Şi cu anevoie se va fi purtând undeva un costum, care-l întrece, ba chiar şi numai îl egalează pe acesta în ceea ce privesce farmecul pitoresc. Şi acum încă el se compune numai din producte de ale industriei de casă ţerănesci. Foarte variat şi atîrnător de gustul individual în ceea ce privesce amănuntele, părţile costumate mai de căpetenie ale lui sânt totdeauna cam aceleaşi. Cea mai importantă e cămaşa făcută din pânză ţesută cu bumbac, de o coloare alburie, lungă pănă la glesne, strînsă la gât şi cu mâneci largi, strînsă deasupra încheeturii dela mână şi apoi lăsată în formă de manşetă lângă preste mână; spetele, mânecile, peptul, tija de jos şi poala din faţă sânt pline cu cusuturi după mostre potrivite cu stofa, acum în roşu, acum în negru, ori cu fir de argint şi de aur, adeseori împodobite cu mici lespefioare de metal în formă rotundă. Rochia aceasta se strînge apoi pe la mijloc cu o încingătoare vrîstată în roşu, galben şi alb de o lungime atât de mare, ca, dată destul de adeseori împregiurul mijlocului, să formeze în cele din din Bucovina. Cernăuţi, Decemvrie n. 1886. Sunt tocmai doi ani de când a fost amvonul catedral din Cernăuţi ocupat prin unul din candidaţii, ce se prezentară la examenul de concurs. Resultatul acestor probe nu ne-a fost cunoscut, deoarece nici candidaţilor respectivi nu li s-a comunicat censura examenului, care a consistat în elaborarea unei ţese omiletice, a unei predice în clausură şi a unei parenese libere rostită de pe amvonul catedralei. Am veriat numai, cum că parochul din Costişa, dl Gheorghe de Reus a fost numit de Maiestatea Sa c. r. predicator român la catedrala noastră. Prin trecerea din vieaţă a archipresbiterului catedral G. Hacman a înaintat noul predicator în dignitatea acestuia, şi acuma ne vedem din nou în ajunul unei aşezări proaspete a menţionatului post de predicator. Nu voim ca „Revista politică“ se preocupăm pe nimeni cu cine ar fi să se asecte acest amvon de tot important pentru noi Românii, credem însă de datorinţa noastră, că este bine să facem în coloanele acestui jurnal câteva observațiuni.