Tribuna, ianuarie-martie 1887 (Anul 4, nr. 1-72)

1887-01-15 / nr. 10

Pag. 38 de la universitate — „inamovibili în marginile acestei legi.“ Consiliul general mai pune în cate­goria celor cu dreptul de a fi inamovibili şi pe „institutoarele grădinilor de copii“, pe „măiestri de ambele sexe ai şcoalelor secundare“, — apoi adaugă: „Ei nu pot fi permutaţi decât prin a lor expresă voinţă. „Nici o catedră nu se poate crea, nici des­fiinţa pe cale budgetară.“ în art. 8 proiectul de lege hotăresce, că profesorii provisori vor primi numai nouă decizi din salarul, la care ar avă drept, dacă ar fi definitivi. De ce ? Pentru­ ca să aibă un nou mo­tiv de a stărui să fie declaraţi definitivi, ceea­ ce numai în virtutea unui examen se poate. Consiliul general suprimă acest alineat. Partea a doua a proiectului de lege se începe cu: „Art. 9. Ministrul instrucţiunii publice şi al cultelor este capul instrucţiunii publice şi private. „El administrează instrucţiunea cu ajuto­rul consiliului de instrucţiune.“ Consiliul general pune în locul ace­stui articol: „Art. 12. Ministrul instrucţiunii publice şi al cultelor este autoritatea supremă a învăţămân­tului public şi privat. „Ministrul exercită autoritatea sa prin mijlocirea consiliului permanent şi a consiliului general.“ De aici înainte ministru şi consiliu nu se mai pot întâlni. Pre când pentru ministru un singur consiliu există şi ace­sta îi este de ajutor, pentru consiliul general există două consilii şi ministrul are, ce-i drept, autoritate, dar’ numai prin mijlocirea acestor două consilii ’și-o poate exercita. Ba, dacă cercetăm lucrul mai cu din­adins, ne convingem, că în ade­văr autoritatea o au cele două consilii și ministrul e numai organul executiv, prin care ele își exercită autoritatea. După proiectul consiliului general membrii acestui consiliu „se aleg di­rect dintre profesorii provisori şi defi­ni­ti­vi“­­ şi „candidaţii aleşi vor fi numiţi prin decret regal.“ Adecă dreptul ministrului se mărginesce la da­toria de a obţine decrete regale pentru cei aleşi. Ei primesc diurnă de 15 lei n. pe cei pentru timpul, cât ţine sesiunea­­ şi cheltuieli de călătorie, dacă nu sunt din Bucureşci. „ Consiliul general deliberează asu­pra schimbării şi întocmirii de programe noue, asupra proiectelor de legi şi regulamente relative la învăţământ, în genere asupra tuturor măsurilor ce sânt a se lua pentru întinderea şi îmbu­nătăţirea învăţământului“. „Consultarea asupra tuturor mate­riilor ce întră în atribuţiunile consiliului general este obligătoare pentru ministru, nu însă şi resoluţiunile luate de d î­n­s­u­s în afară de cele relative la pro­grame.“ Cine voesce sé secere glorie, trebue sé seamene fapte. * înțelepciunea ne spune, că adevăratul no­roc provine numai din virtute. Shakespeare. * Cel mai mare păcat al oamenilor bătrâni este, că nu-­şi mai aduc aminte că au fost și dânșii tineri oare-când. . . . .?* Soartea este cel mai bun, dar­ şi cel mai avar educator. Goethe, întâmplările mari, sânt chiar de o catego­rie cu domnii călători, şi unii şi alţii totdeauna îşi trimit înainte pe cei­ ce au să vestească, că ei merg.* Mamele, care îşi cresc bine pentru viitor pe copiii lor în cei dintâiu cinci ani, — în­temeiază ţeri şi cetăţi. Jean Paul.* Cine nu se înfrânează pe sine, pe acela îl înfrânează alţii.* Cel­ ce se plânge, că soartea ’l-a aruncat ca pe o minge încoace şi încolo, acela ne arată totodată şi slăbiciunile sale. Bâblei­n. (Va urma.) Care va să caică ministrul este obli­gat a cere sfatul consiliului permanent, dar’ nu este obligat a-’l urma. Numai programele ’şi­ le reservă consiliul ge­neral. Astfel, făcând abstracţiune de pro­grame, întregul consiliu general ne face impresiunea unui lucru de prisos. Căci dacă vrea ministrul să ceară sfatul oame­nilor competenţi în materie de învăţământ, nu-’l opresce nimeni să adune pe cei mai distinşi dintre membrii corpului didactic şi să discute cu ei, car’ dacă nu are tre­buinţă de asemenea sfaturi, nimeni nu-’l poate sili să ţină seamă de „resoluţiu­nile“ consiliului general. Şi în adevăr aşa au şi făcut toţi miniştrii: mai nainte de a fi luat vre-o măsură, ei s’au înţeles cu aceia dintre membrii corpului didactic, în care aveau încredere, şi n’au mai con­sultat pe consiliul general decât pentru­ ca să împlinească forma cerută de legea dela 1864. — Fără de voie ne întrebăm dar’: care pot să fie motivele, pentru care cor­pul didactic stăruie asupra consiliului ge­neral ? Noi nu găsim decât unul singur: în consiliul general representanţii corpului didactic pot să-­şi exprime părerea, pe care o au despre ministru şi în genere despre conducerea afacerilor învăţămân­tului, să facă presiune morală asupra gu­vernului şi să obţină astfel îmbunătăţirile, pe care le doresc. De aceea ei cer, ca discuţiunile con­siliului general „să fie aduse la cu­­no­sc­in­ţa publică“, şi ca decisiunile ministrului să poarte formula „audind pe consiliul general de instrucţiune şi în unire sau în neunire cu dînsul“. Tot numai acest înţeles îl are şi consiliul permanent propus de consiliul general. Acest consiliu, compus din nouă mem­bri numiţi dintre profesori „după propu­nerea ministrului prin consiliul de miniştri“, se întrunesce „cel puţin de două­ ori pe săptămână spre a-­şi da avizul asupra tuturor cestiunilor privi­toare la direcţiunea instrucţiunii publice şi private, asupra proiectelor de legi şi de regulamente, asupra progra­melor şi cărţilor didactice.“ El va fi con­sultat „sub clausă de nulitate.“ — Dar’ „decisiunile consiliului nu vor fi executorii decât după­ ce vor fi încu­viinţate de ministru.“ Nici acest consiliu nu are dar’, în ul­tima analiză, decât menirea de a-’l con­trola pe ministru şi de a face presiune mo­rală asupra lui, căci decisiunile ministrului au să poarte formula „audind pe consiliul permanent etc.“ Cu totul lămurit­ese la iveală ten­­dența aceasta în art. 23 al proiectului compus de consiliul general. „Consiliul permanent, — a face acest articol, — e dator a face la finele fiecărui an o expu­nere generală de starea şi trebuinţele instrucţiunii publice şi private, care se va supune ministrului spre a se comunica consiliului general la înce­putul sesiunii anuale.“ Care va să­­ib­ă în fie­ce­care an mi­nistrul are să se răfuiască cu representanţii corpului didactic: consiliul general are să raporteze, care au fost purtările domnului ministru, ministrul are să ducă el însuşi acest raport în consiliul general, care con­siliul general are să se pronunţe, dacă bine ori rău ’şi-a exercitat ministrul „suprema autoritate“ prin mijlocirea celor două consilii. Toate aceste ar fi lucruri foarte in­ofensive, dacă experienţa n’ar fi dovedit, că astfel nu numai foarte lesne se produc con­flicte între ministru, care este „suprema autoritate“, şi membrii corpului di­dactic, care sânt „subordonaţii“ lui, ci se împedecă totodată şi funcţionarea îne­­gulată a întregului aparat. Cu greu se va pute găsi deci un mi­nistru, care va primi aceste propuneri ale consiliului general. Căci ministrul are să răspundă despre cele ce se petrec, şi cu o asemenea lege nici un ministru nu poate primi răspunderea, că nu se vor păgubi interesele instrucţiunii prin amînările ce trebue neapărat să urmeze din vecinicele consultări ale deosebitelor consilii. Cu totul altfel e organizat „consi­liul de instrucţiune“, singurul, pe care îl cere proiectul guvernului. Dar, despre acesta ne reservăm a vorbi atunci, când vom examina proiectul gu­vernului. (Va urma.) Revistă politică. Sibiiu, 14 Ianuarie st. v. Ministrul­ president Tisza şi mini­strul de finance S z a p á r y vor pleca pro­babil încă în decursul săptămânii acesteia la Viena, spre a lua acolo parte la o conferenţă ministerială, care va continua consultările în privinţa organizării gloate­lor. După o depeşă ce o primesce din Budapesta „Neue Freie Presse“, se poate că miniştrii unguresci se vor folosi de această ocasiune spre a negocia cu cole­gii lor austriaci şi asupra concordatu­lui, în cercurile partidului guvernamen­tal circulă faima, că chemarea mi­­nistrului-p­resident Tisza la Viena stă în legătură cu situa­ţia externă, şi această faimă se pare a nu fi tocmai nemotivată, cu toate că cele mai noue serri politice nu sunt de loc ne­liniştitoare, şi după­ cum asigură foile ofi­cioase, pericolul unui răsboiu ar fi deo­camdată cu totul înlăturat. Iată ce scrie în privinţa aceasta „Budapester Tagblatt“ de la 25 ianuarie n.: „Nu mai încape în­­doeală, că de astădată călătoria ministrului­­president la Viena e de o mare impor­tanţă şi din împregiurarea, că chemarea s’a întâmplat ac­i, chiar înaintea votării asupra budgetului, se poate conclude, că stăm înaintea unei serioase crise politice. Dacă se va tracta de cestiuni transacţionale ori budgetare, e vădit, că poziţia d-lui Tisza se clătină în sus, dacă însă se va tracta de cesti­uni externe, se poate admite, că stăm înaintea unor complicaţi­uni se­rioase şi că pericolul unui răs­boiu s’a apropiat din nou. Poate că zilele aceste vor aduce împărtăşiri positive despre scopul călătoriei ministrului-presi­­dent, pănă atunci însă va fi bine, a nu face nici un fel de combinaţiune, spre a alarma şi mai mult pe popo­raţiunea şi altfel destul de agitată“. Cu prilegiul desbaterii asupra postu­lui de etat la ambasade, principele de Bismarck a provocat în dieta prusiană o mare discuţiune şi asupra „Reichstag“­­ului. Bismarck a vorbit de trei­ ori și sîmburile discursurilor sale e, că o cedare în ceea­ ce priveste septenatul e imposi­bilă și că pentru cazul unei înnoite de­negări a aceluia conflictul are să fie in­evitabil. Principele de Bismarck a caracte­­risat compromisul septenatului de un drept consuetudinar; el a imputat centrului, că promovează democraţia socială ; pe liberali ’i-a numit Kruypto-Republicăni, în al că­ror „royalism lustruit“ n’are încredere. Alte lucruri noue n’a d­is Bismarck de astă­dată, deoare­ce toate aceste imputări le-a mai audit oposiţia de repetite­ ori dela el. Dar, mai important e aceea, că cancela­rul de fer în două rînduri a îndrumat la periculoasa situaţie externă, accentuând, că desvoltarea cores­punzătoare a organisaţiunii ar­matei, după­ cum se priveste ea de necesară în faţa situaţiei peri­culoase, nu se poate ajunge în trei ani. Cesti­unea bulgară formează încă tot nodul gordian al încurcăturilor eu­ropene. Pănă în momentul de faţă încă nu există nici o dovadă autorizată, că cabinetul rusesc are de gând să renunţe la candi­datura principelui din Mingrelia, nici că regenţa bulgară intenţionează să demisio­neze. Un fapt positiv pentru nisce pre­­semne favorabile zace pănă acum numai intr’aceea, că deputaţiunea bulgară a fost invitată la Constantinopol, prin ceea­ ce se deschid în câtva prospectele pentru o con­sultare directă sau indirectă a aceleia cu ambasadorul rusesc de acolo. Bucovina şi convenţia comercială, cu România. Sub titlul „Convenţiunea comercială, vitele şi grânele noastre“ cetim în „Re­vista politică“ următorul articol: Dl president al camerei noastre provinciale (căpitanul ţerii) a exprimat în cuvântarea sa de deschidere dorinţa bine motivată, ca să se resta­bilească o convenţiune comercială între imperul nostru şi regatul român. Dorinţa aceasta este fără îndoeală expresia voinţei poporaţiunii întregi bucovinene. Pentru­ ca tinde la ameliorarea stării sale economice, ea este de o importanţă deosebită pentru ţeara noastră. De aceea revenim la chestiunea aceasta. Convenţia comercială am rupt-o noi din cause politico-economice prin legile din 29 Februarie 1880 relative la pesta bovină şi la boalele con­tagioase de vite. Nu se poate nega, că tendenţa legii acesteia este foarte bună, dar’ efectele ei n’au corespuns de fel aşteptării. Toată lumea credea, că vitele noastre vor cresce înzecit în preţ, dacă importul de vite din România se va sista. Toţi agricultorii din ţeară, mic şi mare, s’au apucat cu predilecţiune deosebită de crescerea vitelor. Mulţi proprietari mari­­şi-au tixit graj­durile cu vite scumpe. Fondul ţerii a pus la disposiţiunea agricultorilor un împrumut fără do­bândă de mai bine de jumetate milion fL, ca să se acuiteze sămân­ţa de rasă de vite din ţerile apusene. Şase ani de «Zile au trecut de când s’a sistat importul vitelor din România. De şese ani de zile aşteaptă acei ce se ocupă cu prăsila vi­telor la noi urcarea preţurilor în vite. Amăgirea lor este mare şi toţi spun cu mirare, că vitele lor erau mai căutate şi prin urmare aveau şi preţ mai bun, când importul vitelor din România era liber. Dela răsboiul vamal încoace s’a ob­servat acelaşi fenomen economic şi la cerealele noastre. Mai multă ciudă decât mirare­a i-a apucat pe economiştii noştri, că teoriile lor atât de frumoase se lovesc la realizare de piedeci ne­­prevăzute şi neaşteptate. Iată şi aici o probă, că lumea merge pe calea sa naturală şi că teo­riile învăţaţilor nu-şi pot schimba cursul. Mai lesne este a explica căuşele efectului, decât a prevede efectul căuşelor. Deşi post festum, voim să ne pronunţăm şi noi despre căuşele fenome­nului amintit al scăderii preţului în vitele şi ce­realele noastre după închiderea hermetică a fron­tierei României, care mai nainte umplea pieţele comerciale cu productele sale agricole. Principiul cunoscut, că preţul lucrurilor atîrnă de la căutarea şi oferirea lor, joacă şi aici rolul principal. Că noi am produce mai multe vite şi mai multe cereale decât România şi că prin ur­mare, preţul lor trebue să scadă, nu poate afirma nime, pentru­ că e solut, că productele ţerii noastre întrec numai cu puţin cantitatea, ce ne trebue pentru noi înşine. Mulţimea vitelor şi cerealelor noastre nu este deci causa scăderii preţului lor. De aceea ea nu e de căutat aiurea, decât numai în ceealaltă premisă, a cărei conclusiune logică este preţul, şi anume în întrebarea mărfurilor noastre. Fără doar’ şi poate faptul, că vitele şi cerealele noastre sunt pu­ţin căutate, este causa preţului lor foarte scăzut. Dacă vom soi şi causa de ce productele ţerii noastre nu sunt căutate, vom ave explicarea fenomenului, pe care-­l con­statasem mai sus. Din experienţa de toate Zilele seim, ca fie­care din noi se duce acolo să cumpere, unde ştie că este marfă mai multă şi prin urmare şi mai într’ales. Astfel este şi în lumea mare şi tot aşa o fac şi comercianţii cei mari. România le oferia vite şi cereale multe şi într’ales şi într’un loc. Dacă­’ţi trebue bună­oară 1000 de boi, în România îi capeţi la doi trei proprietari. La noi Inse eşti necesitat să cutrneri toată țeara, se umbli din sat în sat și dela casă la casă pănă vei strânge un număr mai însemnat de vite. Tot așa e și cu pânea. Ca să faci câ­teva vagoane de pâne, trebue s’o strângi mai întâiu cu demerlia și cu corețul. In România însă un singur proprietar sau arândaș mare este în stare să-’ţi dee sute de vagoane de pâne. Ne­guţătorilor nu le convine şi nu le place, se cum­pere dela 100, ci se duc deci acolo, unde află marfă concentrată. Dacă cerem într’o dugheană ace şi nu le aflăm, nu cumpărăm nici aţă acolo, ci în altă dugheană, unde ni se ofere şi una şi alta. Din aceste ajungem la conclusiunea, că ofertul nostru este pentru trebuinţele noastre in­terne prea mare, cară pentru trebuinţele altor ţeri prea mic. Comercianţilor externi nu li se rentează din căuşele indegetate, că caută marfă la noi. Asta este causa, de ce preţul vitelor şi ce­realelor noastre nu s’a urcat, ci a scăzut după închiderea frontierei României. Exportul României pentru apus trecea în mare parte prin ţeara noastră. De transporturile cele mari din România se anina şi mărfuşoara noastră, completându-le în câtva pe cele dintâiu. Sciţi cum face Jidovul sau omul cel sărac, care n’are car sau căruţă sau nu ’i­ se rentează să-’şi iee trăsura anume. El se pune cu demerlia sa de grâu sau cu coreţul de oreş la drum şi aşteaptă pănă trece un gospodar cu trăsura. Pentru câţiva cruceni gospodarul ia şi tobultocul sau sacul celui sărac şi îl duce la târg. Cam într’o astfel de poziţie se află ţeara noastră faţă cu România relativ la comerciul cu vite şi cereale. De aceea bine a făcut domnul president al camerei provinciale, dacă a accentuat necesi­tatea încheierii unei convenţiuni comerciale cu România. TRIBUNA Nr. 10

Next