Tribuna, ianuarie-martie 1887 (Anul 4, nr. 1-72)

1887-01-28 / nr. 21

■3­ Anul IV Sibiiu, Mercuri în 28 Ianuarie (9 Februarie) 1887 Nr. 21 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V* an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr. Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un m­iner costă 5 cr. Apare în fiecare zi de lucru Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibiiu, 27 Ianuarie st. v. Lămuririle date de „patriotul român“ din Arad asupra relaţiunilor noastre de partid şi discursul rostit de dl V. Babeş în dieta din Budapesta sunt două lucruri de sigur foarte deosebite între ele. E cu toate aceste şi o parte comună într’însele. Mai nainte însă de a scoate la iveală această parte comună, voim să ne lămurim posiţiunea faţă cu dl V. Babeş. Dl V. Babeş e un distins om politic şi unul din cei mai autorizaţi membri ai partidului naţional român, în mai multe rînduri d-sa a fost ales în comitetul acestui partid, odată a primit însărcinarea de a exprima într’un memorand vederile şi as­­piraţiunile partidului, şi la 1881, şi la 1884 a fost raportator în conferenţele ţi­nute la Sibiiu ale partidului, ca membru al acestui partid a fost ales deputat pentru dieta din Budapesta şi programul acestui partid ’l-a susţinut în acea dietă. Fără în­­doeală dar’ dl V. Babeş e unul dintre oamenii politici, care cunosc vederile şi as­­piraţiunile Românilor din ţerile coroanei ungare, sciu să le exprime şi se bucură de stima, de iubirea şi de încrederea par­tidului naţional. Noi dar’, care am luat angaj­amentul de a susţină programul acestui partid, nu puteam decât să sprijinim pe dl V. Babeş în lucrarea sa, ceea­ ce am şi făcut după cât ne-au iertat puterile şi priceperea, cu toate că nu totdeauna eram mulţumiţi cu felul, în care dl V. Babeş susţine causa română. Nu ne simţim însă chemaţi a ne pronunţa, dacă oameni ca dl V. Babeş bine lucrează ori rău, am dat’. Dl V. Babeş ştie mai bine de ce face ceea­ ce face şi nu face ceea­ ce nu face. S’a produs cu toate aceste între mem­brii partidului naţional un curent de neîn­credere faţă cu dl Babeş, căci deşi om foarte deştept, dl V. Babeş nu e, ca om politic, destul de îndemânatic şi adese­ori pare a fi inconsecvent. Nu vom cerceta, dacă este ori nu motivată neîncrederea aceasta, destul că ea s’a produs şi noi trebuia să o exprimăm, pentru­ ca dl V. Babeş să ştie, că sânt nedumeriri, pe care trebue să le înlătureze, dacă ţine la stima, la iubirea şi la încrederea membrilor par­tidului naţional. Astfel s’a produs oare­care încordare în relaţiunile dintre dl V. Babeş şi noi, încordare, care e stricăcioasă pentru noi, poate să fie stricăcioasă pentru dl V. Ba­beş, e însă mai presus de toate stricăcioasă pentru partidul naţional. S’a o zis, că dl V. Babeş nu e destul de sincer, nu are cuvenita bună credinţă faţă cu partidul naţional, am sperat clar’, că dl V. Babeş va da oare­care explica­­ţiuni, care vor da putinţa de a-’l susţine şi mai departe, fărâ­ ca sĕ întrăm în con­flict cu aceia dintre membrii partidului, care bănuesc că d-sa face în dosul par­tidului causă comună cu adversarii români ai noştri. Asemenea explicaţiuni, pe cât seim noi, nu s’au dat, e deci pentru noi ce­­stiune de disciplină de partid să ne im­punem cea mai deplină reservă faţă cu dl V. Babeş, câtă vreme partidul nu se va fi pronunţat el însuşi, dacă dl V. Babeş se mai bucură ori nu de încrede­rea lui. Am publicat clar’ discursul dlni V. Babeş, fără­ ca să ne pronunţăm asupra lui. Nu ne pronunţăm nici acum. Ne vom da însă silinţa se aflăm, care este sentimentul partidului în cestiunea aceasta şi îl vom exprima pe acesta. Noi nu fa­cem, ci exprimăm opiniunea publică. Deocamdată luăm act despre părerile exprimate de alţii. Iată, înainte de toate, apreciările, pe care le găsim în „Gazeta Transilva­niei“, unul dintre organele partidului: „în cele din urmă s’a audit în camera un­gară şi vocea unui deputat naţional român. „Era şi timpul să se audă, căci prea se bu­curau şoviniştii, că deputatul şerb Dimitrievici a rămas singur singurel cu părerile lui, fără de nici o susţinere şi aprobare. „Domnul Vincenţiu Babeş este vecin cu colegul seu Dimitrievici, ocupând locul de lângă el pe una din băncile deputaţilor. Nu mi-a putut scăpa dar’ nici un cuvânt din discursul pronunţat de acest corifeu al partidei naţionale serbesci. „Dimitrievici a vorbit de năcazurile Şer­bilor, de plângerile lor îndreptăţite, de desamă­­girile lor, de ignorarea lor ca naţionalitate, de nenorocita tendenţă de maghiarizare, de măsurile despotice ale guvernului, care nu respectă nici chiar libertatea individuală, de călcarea autono­miei bisericei sârbesci, de violarea simţului de dreptate al Şerbilor prin nelegala numire a unui patriarch, pe care-­l uresc toţi Serbii. El a des­coperit representanţilor elementului de la putere adevăratele sentimente ale poporului său arătân­­du-le, că vină şi puternică este încă consciinţa naţională a Şerbilor. „Domnul Babeş le-a auzit toate aceste, a auzit pe colegul seu şerb Z­când, că Şerbii, deşi ar fi îndreptăţiţi a ave o posiţiune de drept pu­blic deosebită în acest stat, s’au mărginit a pre­tinde egală îndreptăţire numai pe terenul ad­ministrativ, dar’ nici această modestă dorinţă a lor n’a fost împlinită de cătră cei dela putere, urmă Zicea de multe­ ori, că şi tată-seu, adecă moşul lui Toader, n’a scitit carte, şi de aceea tot era între oamenii cei mai de frunte din sat. Toader nu mai era acum tocmai copil mic. Era băiat de vre­o doispreZece ani. începea a-­i fi ruşine să-­i mai dee ajutor mamei sale prin casă, fiindcă îl rîdeau ceilalţi copii, care, din firea lor, erau mai desmăţaţi decât dînsul şi mai bucuros alergau, ca să se atîrne de seriglele ca­relor ori luau la goană vitele oamenilor, care din întâmplare se aflau singure în uliţele satului. De bună-seamă, că dacă avea Toader timp de a se însoţi cu astfel de copii, n’ar fi făcut nici el altfel. Nu doară că ar fi vrut să-­l ferească pe Toader de societatea băieţilor desmăţaţi badea Ion, totuşi din întâmplare­­i-a găsit ocupaţiune într’altă parte. Dacă a fost mai bine aşa, ju­decaţi D-voastre. Se întâmplase de badea Ion a avut o scroafă cu şepte purcelaşi, unul mai frumos ca celalalt. Purcelaşii erau acum aşa de mărişori, de nu se mai răzimau numai în suptul dela mama lor. Ca să-’i dee însă în ciurdă, cu muma lor cu tot, badea Ion nu putea, că se gân­­dia, de unde să iee grăunţele, că să-’l plătească pe porcar, şi de unde pânile, ce porcarii le au temniţe să le capete de la cei ce-’şi dau vitele în ciurdă ? „Enunciaţiunile deputatului naţional sârbesc au trebuit să facă o adâncă impresiune asupra deputatului naţional român şi au trebuit, firesce, să-­l îndemne a face asemănare între starea noastră şi a poporului slav din sudul Ţerii-Un­­guresci. — „Ce credeţi voi, Ungurilor? Luaţi în deşert vorbele deputatului Dimitrievici, pentru­ că vi se pare un lucru bagatel de a vă juca cu o mână de Sârbi, când pe un Gyurkovits cu ceata slugarnică a conaţionalilor sei îi puteţi duce legaţi de sfoară. Dar’ oare nu vă gândiţi, că chiar de v’ar succede a înăbuşi pentru durată viaţa naţio­nală a Sârbilor, mai trăiesc în acest stat şi câ­teva milioane de Români? Ce o să începeţi cu aceştia ? „Ori doară sânteţi de părere, că deoare­ce în sinul naţiunii mele domnesce în momentele de faţă cea mai mare linişte, aceasta este un săm­n, că Românii sânt mulţumiţi? „Multe ilusiuni v-aţi făcut, domnilor, de când aţi ajuns la putere, dar’ cea mai mare ilu­­siune ar fi să credeţi, că Românii au renunţat la drepturile lor, ce li le-au răpit violenţa şi unelti­rile d-voastre. „Colegul meu Dimitrievici v’a vorbit de în­dreptăţirea elementului sârbesc de­ a ave o posi­ţiune de drept public deosebită în acest stat. Vă asigur, că noi Românii nu numai sântem consoli de această îndreptăţire, nu numai recunoascem necesitatea de a ni se crea o posiţiune deosebită de dreptul public, dar­ o şi pretindem, căci este unica garanţă pentru asigurarea pacinicei desvol­­tări a individualităţii noastre naţionale. „Onorabilul deputat sârbesc v’a zis, dom­nilor, c’ar fi timpul să recunoasceţi, că nu mai merge cu nenorocita d-voastre politică de ma­ghiarisare. O aţi pus în lucrare pe toată linia şi în contra noastră, a Românilor. Credeţi, ca prin aceasta aţi câştigat încrederea şi simpatia poporului român şi că vi’l-aţi făcut amic? „Arătaţi-­mi, vă rog, care este resultatul politicei, ce aţi urmărit-o faţă cu noi Românii de 19 ani încoace? Eu vă spun sincer, că nu văd să fi adus administraţia d-voastre în ţinu­turile locuite de Români, decât miserie şi amără­ciune, ura şi dispreţul. „Sântem în ajunul unor mari complicaţiuni exterioare. Credeţi d-voastre, că o politică cu astfel de resultate este aptă de a pregăti popoarele acestui stat pentru oara pericolului.­­ „Cam aceste trebue să fi fost ideile, ce le-a suscitat în mintea dl­ui Babeş discursul lui Di­mitrievici, atunci când, după­ cum ne spune un raportor ungur, a dat din cap ca semn de aprobare. „Ne pare rău, că nu sântem în posiţiune a constata, că dl Babeş a şi pronunţat aceste idei în auzul şoviniştilor, cari trăesc în amăgirea, că Românii nu sânt decât material pentru expert­ Dacă însă nu avea cu ce plăti păstorul, n’avea nici cu ce să ţină acasă nici scoafa, nici purcelaşii. Toader fu dar’ ales de badea Ion să înlocuească pe păstorul satului. El avea să se ducă. Zi­se Zle cu scroafa şi cu purcelaşii să-’i pască şi să grijească de ei. în toate Zilele, când se crepa de Ziuă ve­deai pe badea Ion apropiându-se cu paşi rari şi cu mânile băgate sub peptar, de aşternutul lui Toader. Acesta vara de regulă dormia sub streşina şopuleţului. Când mai era un pas de făcut pănă să pună mâna pe Toader, badea Ion se opria, îşi diregea puţintel glasul şi striga cam îndesat: „Măi Toadere! Măi Toadere!“ Toader, în somnul cel mai dulce, fiindcă dormia afară, îl auzia de auzit, dar’ tot nu se putea deştepta de tot şi aşa, când striga tatăl seu: „Măi Toadere!“ —răspundea aproape mâră­­ind: „Hîm!“ Urma o pausă scurtă. Apoi car’ se auzia: „Măi Toadere! . . . scoală măi, de te du cu scroafa!“ Toader, scărpinându-se după ureche, umbla să mai soarbă o lingură de somn. Badea Ion însă mai făcea un pas şi, cu o scuturătură pu­ternică, punea capăt şi somnului și convorbirii. Toader, cât era de tânăr, avea atâta experienţă, ca să ştie ce ar mai pute urma după scuturătură. Odată în picioare, Toader era iute ca pri­mentele fişpanilor şi ale inspectorilor de şcoale unguresci. „Dl Babeş s’a mărginit a vorbi mai târziu cu ocasiunea desbaterii speciale la rubrica fondu­lui de disposiţiune, arătând, că acest fond se întrebuinţează pentru scopuri de agitare în contra Românilor.“ Aceste mai nainte de a ne fi fost cu­noscut textul autentic al discursului. Vom vedea, cum va judeca „Gazeta Tran­silvaniei“ acum, după­ ce se scie, care sunt „ideile“, pe care le-a pronunţat dl V. Babeş. Iată şi aprecierile unui alt Ziar, ce-i drept, nu organ al partidului, dar­ unul dintre fiarele române independente, care sunt totdeauna bine informate despre cele­ ce se petrec la noi,­­ „Românul“ din Bucuresci: „Am auzit destule nedreptăţi ce se fac Ro­mânilor de preste munţi de cătră compatrioţii lor maghiari. Din când în când ne-am şi ocu­pat cu starea lor şi totdeauna am terminat prin a ne adresa cătră sferele conducătoare maghiare ca să pună capăt unei stări de lucruri, care nu poate să aibă decât urmări triste atât pentru Unguri cât şi pentru Români. „Şi în împregi­ură­rile actuale, când Europa este ameninţată de un crâncen răsboiu şi când în special Austro-Ungaria este ameninţată de a fi năpădită de valurile colosului de la Nord, în aceste împregiurări zicem, credeam că Maghiarii vor înţelege necesitatea unei bune înţelegeri în­tre ei şi naţionalităţi. „încăerarea Austro-Ungariei cu Rusia este foarte probabilă, şi de aceea în faţa unei ase­menea eventualităţi, ori­cine ar fi în drept a presupune, că bărbaţii de stat din Austro-Un­garia vor căuta înainte de toate să creeze în­­lăuntrul monarchiei o stare de lucruri, care să sa­­tisfac­ă legitimele dorinţe ale tuturor popoarelor din monarchie. „Aşa îi spune fiecăruia mintea sănătoasă. Cu toate acestea în Ungaria lucrurile se petrec altfel. Conducătorii Ungariei, în loc de a căuta să mai îndrepteze unele rele din trecut, continuă a brusca naţionalităţile prin politica lor. „Lăsând la o parte diversele măsuri admi­nistrative şi sbuciumările continue ale societăţii maghiare cu „kultur-egylet“-urile ei, vom spune numai, că în camera ungară, urmând discuţiunea asupra budgetului, nici unul dintre deputaţii maghiari n’a găsit de cuviinţă să facă măcar o vorbă de mângâiere pentru naţionalităţi. Ba unui deputat sârb, care a îndrăsnit a-’şi ridica glasul în favorul celor apăsaţi, ’i­ s’a răspuns în nisce termini, care ori­ce, numai mulţumire nu pot produce în rîndurile naţionalităţilor. „Urmând o asemenea politică, să nu creadă Maghiarii, că vor isbuti să întărească basele mo­narchiei austro-ungare, şi chiar basele existenţei stinul, îndată se spăla. Zicend în „Tatăl no­stru“, punea trăistuţa cu mămăligă după gât şi acuşi îl vedea i­eşind pe un vîrf de hulă şi dând după turma lui cea mică. Când soarele la ră­sărit se ivia de după dealuri, Toader cu turma lui era la locul de păşune. Aceasta se urma în toate Zilele­într’o Duminecă era încă de dimineaţă o căldură pâcloasă. Cu cât se ridica soarele pe cerul senin, căldura se părea tot mai nesuferită. Aerul era un cuptor înfierbântat. Nici cea mai mică adiere de vânt. Pare că se înţepenise at­mosfera, ear’ năduşeala atât era de mare, încât părea că omul să-’şi peardă resufletul. Şi lui Toader îi era cald. El se şi uşurase pe cât s’a putut de haine, car’ turma lui a căutat răco­­reala într’o baltă din apropiere. Toader însă nu era numai singur păstor. Mai avea soţi. Cu aceştia din trecere de vreme se juca „de-a zala“ în toate Zide- La început cu pe­­tricele, apoi cu cuie de fer, care le adunau de prin păraele satului după ploi şi pe urmă, ca jocul să aibă interes mai mare, cu zale. Cu toată căldura jocul s’a repeţit şi în Dumineca de care ne fu vorba. Şi apoi dică omul ce va Zace, jocul pe interes dă nascere patimei, car’ aceasta cer­telor şi încăierărilor. Forţa „Tribunei“. Faurul din comună. — O biografie fără de nume. — (Urmare.) Vedii că pe timpurile tatălui badii Ion trăiau oamenii într’alt chip şi acum car’ într’altul şi, pe deasupra, acum atâtea geutăţi. Şi apoi badea Ion a mai avut şepte fraţi şi patru su­rori. Averea tată-seu s’a împărţit în douăspre­zece părţi. Deci daca n’a sciuit să găsească un modru de traiu, prin care se suplinească ce nu-’i putea da părticica dela tată-seu, badea Ion a trebuit se rămână sărac. Şi apoi este o istorie veche: cu oftatul şi tânguitul nu-’ţi poţi umple nici coşul, nici şerparul. Badea Ion putea ofta cât de mult, că tot sărac rămânea. Ba sărăcia şi mai rău, aşa că cu cât Toader crescea mai mare, cu atâta şi să­răcia tată-seu era mai multă. Badea Ion dar’ n’avea să-’i de lui Toader de lucru. De carte nu-’şi aducea badea Ion aminte, fără când audia pe alţii vorbind de ea. Şi dacă îi zicea, preotul sau învăţătorul, se dee pe Toa­der se învețe carte, el c­ontă iute vorba dicând: „N’am de gând să-’l fac popă“. Şi în cele din

Next