Tribuna, iulie-septembrie 1887 (Anul 4, nr. 146-220)

1887-07-31 / nr. 172

Anul IV Sibiiu, Vineri 31 Iulie (12 August) 1887 Nr. 172 Abonamentele Pentru Sibini: 1 lună 85 cr., V4 an 2 fl. 50 cr., Vă an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare di de lucru * • wiuinio 1 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. In numer costa 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc Manuscripte nu se înapoiază La Abonament lunar pentru August st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“, Sibliu, 30 Iulie st. v. Maiestatea Sa împăratul şi Regele Francisc Iosif I. va asista la manevrele trupelor de cavalerie şi va petrece cu ocasiunea aceasta un timp oarecare în comitatul Zala. E lucru firesc, că poporaţiunea acestui comitat încă de pe acum face toate pregătirile, pentru ca să-’i oferă Maiestăţii Sale pe cât se poate de multe ocasiuni de a se bucura şi să-’i facă pe cât se poate de plăcut timpul, pe care-l va petrece în acel colţişor al ţerii. Una din aceste pregătiri e maghiarizarea nomenclaturii din oraşul Csáktornya şi din întregul comitat Zala. Suburbiile oraşului şi aproape două sute de sate din comitat, care au nume slavonesci, pănă la venirea Maiestăţii Sale vor primi numiri exprimate în limba maghiară. Aceasta e una dintre surprinderile, pe care ni le pregătesc compatrioţii noştri din Zala Maiestăţii Sale. Nu ştim, dacă surprinderea aceasta îi va fi ori nu plăcută Maiestăţii Sale, desigur însă idea este foarte aventurioasă şi realizarea ei anume în ajunul venirii Maiestăţii Sale este o mare lipsă de tact politic. Se poate, — ceea ce nu putem crede, — că în adevăr Maiestatea Sa Monarchul nostru e preocupat în favorul poporului maghiar şi ar dori, ca maghiarisarea elementelor nemaghiare din regatul ungar să se facă cât mai curând şi ca în cel mai scurttimp să dispară chiar şi urmele acestor elemente. Dacă aşa este, Maiestatea Sa se va bucura de maghiarizarea nomenclaturii din comitatul Zala. Nu este cu toate aceste mai puţin adevărat, că majoritatea precumpănitoare, aproape două treimi din poporaţiunea regatului ungar, nu sunt Maghiari, ci oameni, pe care îi jignesce această accentuare a preferinţei pentru poporul maghiar. Şi chiar adevărat fiind, că Maiestatea Sa doresce, ca să ne maghiarizăm cât mai curând, dorinţa Maiestăţii Sale nu e destulă, pentru ca procesul de maghiarizare să se şi petreacă. Orişi ce va fi dorind Maiestatea Sa, noi Românii rămânem Români şi stăruim asupra dreptului nostru de a trăi şi de a ne desvolta ca Români pe pământul acesta. Tot astfel şi Slovacii, şi Sârbii, ba chiar şi Germanii. Şi de aceea nu este bine, ca Maiestatea Sa Monarchul nostru să pară preocupat de idea maghiarisării noastre. Cu atât mai rău este, când în adevăr preocupaţiunea aceasta nu există şi dorinţa Maiestăţii Sale este, ca popoarele din regatul ungar să se desvoalte în toată libertatea şi să trăească în bună înţelegere. Maghiarizarea nomenclaturii din comitatul Zala e una din marile minciuni iscodite cu scopul de a produce în Maiestatea Sa impresiunea, că popoarele din regatul ungar sunt mulţumite cu actuala stare de lucruri şi nu ţin să-şi păstreze individualitatea naţională, ci gravitează concentric spre poporul maghiar. E treaba puterii publice, ca prin presiuni să se stoarcă cererile pentru maghiarizarea nomenclaturii şi ca nimeni să nu protesteze contra acestei proceduri, astfel se produce fără îndoeală impresiunea, că curentul de maghiarizare e puternic, pe când aceia, care îl combat, sunt impotenţi. Tot astfel se fac pregătirile şi pentru petrecerea în Ardeal a Maiestăţii Sale. Noi Românii nu avem cuvinte de a ne îmbulzi în calea Maiestăţii Sale, şi chiar având cuvinte, suntem destul de cuminte, ca să știm, că am întră în conflict cu puterea publică, dacă am voi să ne îmbuldim, dear’ aceasta voim să o evităm. Maghiarii au deci câmpul liber şi vor face tot ceea ce le stă prin putinţe, ca să producă în Maiestatea Sa impresiunea, că massele mari ale poporului român sunt foarte mulţumite cu actuala stare de lucruri şi doresc să fie maghiarisate. Nomenclatura comitatelor, prin care va trece Maiestatea Sa, poate că nu se va maghiarisa de astădată, dar de grijea puterii publice, ca Maiestatea Sa pretutindenea, pe unde va trece, să vadă numai viaţă maghiară şi numai în limba maghiară să fie întimpinat. Se vor presenta capii celor două biserici române încungiuraţi de fruntaşii bisericilor şi guvernul va purta de grije, ca ei în limba maghiară să-i dică Monarchului „de bine ai venit“ pe pământul acestei ţeri. Tot guvernul va purta de grije, ca dintre Români să se înfăţişeze înaintea Maiestăţii Sale numai oameni, care sciu limba maghiară şi sunt gata să se folosească de ea chiar şi faţă cu Monarchul. Vom veda deputaţiuni de ţerani români, care vor bineventa pe Monarchul lor în limba maghiară şi vor striga „elten“, când li se va da răspunsul, pe care numai puţini dintre dînşii pot să-l înţeleagă. Acela, care dispune de bani, de putere şi de baionete poate să le facă toate aceste, dar’ de o miie de ori făcute ele nu pot să schimbe adevărul, nici se mulţumească pe Maiestatea Sa. Căci au trecut timpurile, când Potemkin putea să abuseze de încrederea unei împărătese, care avea slăbiciune de el, şi astăzi Monarchii nu se informează numai prin consilierii lor oficiali despre cele ce se petrec în lume. Ori şicât se opintesc Maghiarii, Maiestatea Sa scie şi va sci, care este adevăratul adevăr, e grijea celor interesaţi ca să scie, pentru ca să poată lua la timpul priincios măsurile cuvenite pentru salvarea intereselor monarchiei. Ear’ visita regelui român. „Kolozsvár“ din Cluj revine încă odată asupra favoritei ţese a Clujenilor şi se plânge de „Tribuna“. „Dacă, adicea „Kolozsvár“, — fie la Cluj, fie la Deva vom ave onoarea de a primi pe Regele României, la orişicare loc elementul maghiar dătător de ton el însuşi vaprimi cu toată onoarea şi cu ospitalitate însufleţită pe Maiestatea Sa. “ Fără îndoeală, că e mare lipsă de tact politic de a fi tipărit aceste cuvinte negru pe alb într’un diar guvernamental. Aceasta s’a simţit şi la Cluj. „Kolozsvár“ caută deci să dreagă ceea ce a stricat şi ne spune în numărul dela 10 August, că n’a cus că numai Maghiarii au să primească pe „román király.“ „Repetăm, — orice „Kolozsvár“, — ceea ce am scris, că „nici nouă Maghiarilor, nici compatrioților noștri români nu ne este iertat să lipsim dela această serbare“, dar’ da, trebue să lipsească agitatorii pantalonari valachi, calfele ce trăesc din pânea lui Diamandi la „Tribuna“, ca unii, care în treaba aceasta n’au nici o căutare, nici un loc.“ Ne-am lămurit! Regele Carol I., dacă vine, ai’e să fie primit de Maghiarii, care îi vor duce şi pe Românii „proşti“ cu dînşii; dar’ tr’ebue să lipsească dela acea primire oamenii ca noi, ăşti dela „Tribuna“, pantalonari şi agitatorii. Românii mai luminaţi, mai sinceri şi mai oneşti, care susţin cu inima deschisă causa bunei înţelegeri între Români şi Maghiari. De unde sciu guvernamentalii din Cluj, că Regele Carol I. ar fi supărat, dacă ar avă să-i vaddă şi pe aceşti oameni aici în ţeara lor ? Dar’ o să încheiăm. Este în Cluj un om neastâmpărat şi după părerea noastră foarte accesibil pentru excesul de zel, care foarte adeseori primejduesce coloanele ziarului „Kolozsvár“. El semnează cu (S.) şi a contribuit foarte mult la înăsprirea relaţiunilor dintre noi şi Maghiari. Tot cu (S.) sunt semnate şi prăpăstiile debitate în coloaneleiarului „Kolozsvár“ relativ la eventuala venire a Regelui Carol I, în Ardeal , aceasta le ia toată importanţa. Chiar vorba despre venirea Regelui Carol I, la Cluj e o scornitură a clarului „Kolozsvár“, în cercurile serioase nu se scie încă nimic despre un asemenea plan de călătorie. Foița „Tribimei“. Mica Fadetl De George Sand. (Urmare.) VIII. Idea, că lui Sylvinett i-ar fi trăsnit prin minte să se omoare, trecu din capul mamei în al lui Landry așa de repede, ca o muscă în pânza paiangenului; și el se puse numaidecât să caute pe frate-seu. Era cât se poate de mâhnit pe când îl căuta și își dicea: — Poate că mamă-mea avea dreptate altădată să’mijică, că am inimă tare, dar’ de astădată trebue ca Sylvinei să o aibă pe a sa bolnavă, ca să poată face atâta mâhnire bietei noastre mame şi mie. Alergă prin toate părţile, fără-ca se-’l găsească, strigându-’l fără să-’i răspundă, întrebând pe toată lumea, fără-ca se-’i poată spune cineva ceva de el. în sfîrşit ajunse în dreptul liverjii dela păpuriş, întră în ea, căci îşi aducea aminte, că este acolo un loc, care îi plăcea mult lui Sylvinei. Aceasta era o ruptură, pe care o făcuse rîul în pământuri desrădăcinând doi sau trei aluni, care rămăseseră de-a curmedișul apei cu rădăcinile în sus. Jupanul Barbeau nu voise să-i ridice. îi lăsase acolo să se prăpădească, pentru că căzuseră astfel, că ţineau în rădăcinile lor pământul, şi aceasta era tocmai bine, deoarece apa facea în toate iernile multă stricăciune în păpuriş şi îi rupea câte o bucată din livede. Landry se apropia de ruptură, căci frateseu şi el aveau obiceiul de a numi astfel partea aceea din păpuriş. El nu-şi mai lua timp să se întoarcă spre partea, unde ei făcuseră o mică scăricică cu bulgări de ţelină sprijiniţi de pietri şi de rădăcini mari, care eşiau din pământ şi dădeau spre întorsătura apei. El sări de unde putu de mai sus, ca să poată ajunge iute în fundul rupturii, din causă că erau pe malul drept al apei atâtea ramuri și ierburi mai înalte ca statura lui, așa că dacă fratele seu ar fi fost acolo, nu ar fi putut se’l vadă fără de a întră, întră dar’, foarte mișcat, căci îi erau în minte vorbele mamei lui, care disese, că Sylvinet este în starea să-’şi iee dilele. El trecu prin toate frunzişurile şi călca toate ierburile, strigând pe Sylvinet şi fluerând după câne, care negreşit venise cu el, căci toatăfiua nu-’l văzuse nimeni pe acasă, ca şi pe stăpânu-seu. Dar’ Landry degeaba striga şi căuta; el era singur în surpătură. Fiind însă el un băiat, care facea toate lucrurile bine și profita de tot ce era la timp, el examina cu deamănuntul malurile ca să vadă nu se găsesce vreo urmă de picior sau vre-o surpătură de pământ, care nu mai fusese pănă atunci. Aceasta era o căutare tristă și foarte îngrijitoare, căci era mai bine de o lună de când Landry nu mai văzuse acest loc, şi putea oricât de bine se-l cunoască şi cu toate acestea tot nu putea să nu fie puţină schimbare. Tot malul drept era plin de iarbă, şi chiar în fundul surpăturii papura şi ferega crescuseră aşa de dese în năsip, încât era preste putință să vezi un loc larg cât piciorul, pentru a căuta vreo urmă. Astfel întorcându-se în toate părțile, Landry găsi în fund urma cânelui, și chiar un loc de iarbă călcată, ca și cum Finot sau oricare alt câne de mărimea lui s’ar fi culcat. Aceasta îl puse pe gânduri şi se duse să mai observe surpătură malului. El îşi închipuia, că a găsit o surpătură nouă, ca şi cum o persoană ar fi făcut-o cu piciorul, sărind sau lăsându-se tîrîş, şi cu toate că fapta nu prea era sigură, căci se putea tot aşa de bine, ca să fie lucrul acelor mari şoareci de apă, care taie, sapă şi rod în diferite locuri, el se spăria atât de tare, încât picioarele nu-l mai ţineau şi îngenunchia lăsându-se în voia lui D-Zeu. Rămase astfel câtva timp, neavând nici putere, nici curagiu pentru a merge se spună la cineva ceea ce îl spăriase atât de tare şi privia rîul cu ochii plini de lacrămi, ca şi cum ’i-ar fi cerut seamă ce a făcut cu fratele seu. Şi în acel timp, rîul curgea liniştit, mişcându-se tremurător pe ramurile, care atîrnau şi atingeau lungul malurilor şi se perdea cu un mic sgomot, ca şi cineva care rîde şi-şi bate joc încetişor. Sărmanul Landry se lăsa stăpânit de această idee de nenorocire aşa de tare, încât îşi perdu minţile şi de la o mică aparenţă, care nu putea să prezică nimic, el îşi făcea un lucru să despere şi de bunul Dumnezeu. — Acest răutăcios rîu, care tace şi nufice nici o vorbă, — cugeta el, — şi care m’ar lăsa să plâng un an întreg, fără de a-’mi reda pe fratele meu, este tocmai în acel loc mai adânc şi au căzut atâtea uscături de pe arbori din timpul de când spală livedea, aşa că dacă ar întră cineva n’ar mai fi cu putinţă se ese. DumneZeul meu! n’o fi poate acolo sărmanul meu frate gemen, în fundul apei, zăcând abia doi paşi dela mine, fără ca să-’l pot vedèa nici scoate dintre ramuri şi trestii, chiar dacă aş încerca se mă cobor? După aceste ,se puse să jelească pe fratele seu şi să-’i facă imputări; niciodată în viaţa sa nu avusese o astfel de mâhnire. In cele din urmă îi veni în minte să se ducă se ceară sfat de la o femeie văduvă, pe care o numiau vrăjitoarea Fadeta și care locuia tocmai la marginea păpurișului, de tot aproape de drumul care coboară spre uscătura vadului. Această femeie, care nu avea nici pământ, nici o altă avere afară de mica colibă şi de gradina de lângă ea, cu toate aceste ea nu-’şi cerşia pânea, fiindcă vtia multe despre relele şi nenorocirile lumii şi veniau oamenii din toate părţile să-’i ceară sfatul. Ea punea la rane şi tămăduia secretul, lecuia ranele,