Tribuna, octombrie-decembrie 1887 (Anul 4, nr. 221-296)

1887-10-27 / nr. 243

Nr. 243 Anul IV Sibiiu, Marţi 27 Octomvrie (8 Noemvrie) 1887 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., V4 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: 14 an 10 fr., l­a an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costă 5 cf. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază Sitetîss, 26 Octomvrie st. v. Progres în șovinism. Iată caracteri­stica guvernului unguresc în filele noastre. Pentru­ că treptat am ajuns ca posta încă să fie un mijtocar de maghiarisare. S’a pretins la°început, adecă de când cu era constituţională pe calapod maghiar, ca în adresele de pe cuvertele epistolelor, încredinţate poştei, să se pună locul unde epistola era destinată a merge, şi în limba maghiară. S’a pretins aceasta mai ales fiind epistola oficială. Acesta a fost pasul cel dintâiu. Mai târdiu s’a pretins a se pune în limba maghiară caracterul oficial, pentru care epistola are să fie scutită de taxa portului. Iată și pasul al doilea. în fine guvernul a ajuns și la al treilea pas, despre care nu îndrăsnim a Zice, că este cel din urmă. Pretinde adecă, că epistolele oficiale se poarte adrese nu­mai în limba maghiară, sau cel puţin, şi în limba maghiară, căci altfel epistola nu se va bucura de dreptul de a fi scu­tită de taxa portului. Pănă una alta stăm la stadiul acesta al fenomenului şovinistic. Nu cumva am prejudecat şi am fă­cut o nedreptate guvernului unguresc, când din capul locului am timbrat mă­surile guvernului în ale poştei de şovi­nism, şi se înţelege de şovinism maghiar ? S’ar pută, că guvernul pentru prom­­titudinea serviciului poştal este silit se ia refugiu la măsuri de aceste, şi atunci în adevăr ’i-am face nedreptate. Am stigma­­tisa pe nedrept de şovinism maghiar, în­grijirea lui de serviciu prompt. Oficialii, fiind toţi de naţionalitate maghiară şi nesciind alte limbi decât cea maghiară pot face expediţiuni false din causa nesciinţii limbii. Ce este dlară mai firesc, decât că guvernul, care e da­tor să prevină confusiunile în serviciul po­ștal să dispună astfel, ca confusiunile să fie imposibile din capul locului, mai ales în afaceri oficiale. Iată cazul în care ar urma, că ne-am prea pripit eu judecata ce am făcut gu­vernului unguresc, când el își împlinesce cu scumpătate oficiul şi arată, că se inte­resează de binele tuturor, câţi stau sub ocrotirea lui părintească. Un lucru însă tot este greu de ex­plicat, adecă două lucruri. Cum se face, că numai de epistolele oficiale poartă guvernul atâta grije. Nu sânt privaţii tot atât de vrednici înaintea guvernului, ca să se îngrijească şi de interesele lor, ca de cele ale oficii­lor? Mai încolo, pentru ce aceiaşi funcţio­nari, cari pot da de greutăţi în serviciul poştal când adresele nu sunt scrise în limba maghiară, nu mai întimpină greu­tăţile aceste, dacă epistolele nu sunt scu­tite de taxa poştală? Şi luminează pe funcţionari la cap taxa portului, ca să priceapă ce e scris şi într’o limbă nema­ghiară îndată ce acest port e plătit? Aceasta ar fi în adevăr o metodă nouă şi minunată de a învăţa limbi străine, care ar întrece chiar şi pe a lui Toussaint şi Langenscheidt. Este aşa­dar a­cvident, că nu nece­sităţi firesti sunt acele, care îndeamnă pe guvern la măsuri, cum le vedem introduse la serviciul poştelor în regatul unguresc. Şi în caşul cu serviciul poştal, ca şi altele, este potrivită treaba numai pentru vexarea Nemaghiarilor şi se înţelege­m aici cu ignorarea intenţionată a legilor ei existente şi în vigoare. Să presupunem însă totuşi, ceea­ ce acum nu mai putem presupune, că lipsa de cunoscinţa limbilor nemaghiare din partea funcţionarilor constrînge pe guver­nul unguresc la măsurile sus atinse, îm­­pregiurarea aceasta guvernul unguresc şi mai puţin o ar pută justifica. Pentru­ că am pută întreba numai­decât: sunt funcţionarii pentru popor, sau poporul pentru funcţionari? Ar fi o lume de tot întoarsă, dacă ar susţină cineva, că poporul este pentru funcţionari. Şi fiindcă aceasta e greu de­­susţinut, sau nu se poate susţină nici de cum unde să pretinde, că lucrurile au să meargă cursul lor firesc, nu rămâne de­cât partea ceealaltă, că funcţionarii sunt pentru popor. Unde însă funcţionarii sânt pentru popor au să fie aşa, după cum pretind interesele poporului. Guvernul, în caşul acesta, trebue să se îngrijească ca funcţionarii lui să cu­noască limba unitată în popor. La noi, în ţerile unguresci, aceasta cu atât mai vîrtos, cu cât Nemaghiarii nu sunt nisce fracţiuni disparente de po­poare şi nu sunt nici nisce venetici fără de nici un rost, cum sânt bună­oară Să­­cuii în România, ei sânt, parte autoch­­toni mai vechi decât Maghiarii, parte ve­niţi pre lângi aşezăminte recunoscute de regii şi de legislaţiunile ţerilor unguresci. Guvernul este dar, dator, ca la aşezta­­rea funcţionarilor, să aibă în privire limba poporaţiunii, pentru care institue funcţio­narii, căci altmintrelea face nedreptate unei mulţimi mari de cetăţeni, care îm­plinesc şi ei datorinţe la rîndul lor pentru patrie, prin sacrificare de sudoare şi de sânge. Dar’ guvernul unguresc nu vrea să-’şi bată capul cu „teorii“ de datorinţe şi de drept, faţă cu naţionalităţile nemaghiare din ţerile unguresci. ’I-a dat D-Zeu puterea în mâna naţionalităţii maghiare, din care este astăzi constituit guvernul unguresc, şi socotesce să nu lase ocasiunea nefolosită. A auzit de oare-unde de teoria: că pu­terea primează dreptul şi o folosesce fără de margini nu numai în ale poştei, ci în toate. Dacă ar atărna numai dela înţelep­ciunea bărbaţilor, cari astăzi sânt în fruntea regatului unguresc, n’ar trece mult şi Ne­maghiarilor le-ar fi inters a vorbi, ei între ei, în cercurile cele mai restrînse altfel, decât în limba maghiară. Precum argumentează astăzi necesi­tatea de a vorbi şi scrie în limba ma­ghiară în justiţie, administraţiunea publică, la finance, la poşte etc., ar pută argu­menta şi atunci cu aceea, că organele po­liţiei nu stiu altă limbă decât maghiară şi nu pot controla pe Nemaghiari, dacă vor­besc lucruri folositoare, sau periculoase pentru patrie. N’am greşit dar’, aşa credem, când măsurile cele mai nouă ale guvernului un­guresc, privitoare la oficiul postal, le-am cuprins în rubrica progresului în şovinism maghiar, pentru­ că nici nu se pot cualifica altcum, îndată­ ce raţiunea de a fi le lip­­sesce cu totul. Naţionalităţile nemaghiare din ţerile ungureşci, şi în special Românii,­­şi-au îm­plinit oare, cum se cade, datoria faţă cu pornirea şovinistică din urmă? Forţa „Tribunei“. Măgheran. — Poveste din popor. — De „Mărgineanul.“ Ci, că pe vremea cea veche, de mult, tare de mult, trăea un om cu stăricică bunişoară, pe care o agonisise el însuşi prin munca manilor sale, făra­ ca so fi moştenit dela cineva ceva, nici câtu-i negru sub unghie. Omul acesta era căsă­torit şi avea, — să nu ve spăriaţi, — o sută şi unu de copii, toţi feciori şi nici măcar o fetiţă; toţi erau sdraveni şi la loc. Pe aceştia ’i-’i-a dat D -deu în timp de numai trei ani; care va se Zică băieţii erau toţi cam de o seamă. Dar’ n’a fost destul, oameni buni şi ai lui Dumnezeu, cu ciurda aceasta de copii, cu care î1 învrednicise norocul pe acest om de omenie, ci, aflând moartea cu care a­’l cinsti şi ea cu ceva, se înţelege în felul ei, veni într’o bună dimineaţă şi — haid’ ! a murit mama copiilor, căci aşa e moartea, nu alege, fie împărat, fie cerşitor, pe nime în lume. Cu toate aceste părintele văduv făcea cum biet putea şi-­şi crescea copiii fără a da Inderet cu averea, deşi Zeu mult mănâncă şi multe haine strică o sută şi unu de copii. Era silit harnicul părinte a lucra de când se crepa de Ziuă pănă târziu în puterea nopţii, şi încă cu multă chib­­zueală, ca să poată eşi la cale cu atâta amar de copii, precum nu mai avea nimeni în toată lumea, încât era, mă rog, de vorbă în întregul ţinut bietul om cu feciorii lui cei mulţi. Dară ori­ce muncă îşi are răsplata. Aşa şi omul nostru. La câţiva ani, după­ ce crescură copiii mari şi ajunseră aproape de pragul însuratului, purtau ei economia şi isprăveau ei trebile tatălui lor. Acum se fi vezut pe omul, de filbrt vorba, cât de mândru era de feciorii lui, de par’că nu ’şi-ar fi schimbat starea cu altul nici pentru un cap de ţeara. Şi cum nu, când el, ori­cui spunea, că e fata celor o sută şi unu de fraţi, era omenit şi cinstit doară mai altcum decât un solgăbirău din Ziua de astăzi. Acum ajunseră fraţii versta însurătoarei. Tatăl lor aştepta deci, ca să-’i Zică vre­un fecior, că oare cutare fată potrivită ’i-ar fi de soţie şi altul să-’i Zică iarăşi despre alta; dar’ în zadar, căci o păţi ca acel flămând din poveste, care aştepta cu gura căscată să-’i sboare porumbi fripţi, în gură. Odată într’o Zi de sărbătoare, când aveau timp de poveşti, le spune omul nostru feciorilor, că atât de mult îi place de ei întru toate, numai aceea nu, că de căsătorie nu zice nici unul nimic. Atunci se ridică cel mai mic dintre fraţi, Magheran, fiind pe semne acesta mai iscusit decât ceialalţi, şi astfel îi răspunde: — Noi ne-am însura bucuros, scumpul nostru tată, ca să-­ţi împlinim voia d-tale şi să ne îm­plinim totodată şi datorinţa, dar’ nu putem, căci noi, fiindcă pănă acum am trăit la olaltă ca nişte fraţi adevăraţi, vrem ca tot aşa să trăim şi de aci înainte; temându-ne însă, că dacă ne vom lua fiecare câte o nevastă dintr’alta casă, precum e data, ele nu vor trăi bine la olaltă şi aşa vor face, să ne urîm noi între noi, — ne-am hotârît deci cu toţii a nu ne căsători decât, dacă vom afla o sută şi una de surori, crezând, că numai în urma unei asemenea căsătorii va putea domni între noi buna înţelegere de pănă acum; fiindcă însă n’am aflat dela nimeni şi nicăiri o astfel de minune, suntem hotărîţi şi siliţi a aştepta pănă când bunul D-Zeu se va îndura şi de noi. Gândul, pe care ’şi­’l-au pus în cap feciorii, a neliniştit tare pe bunul părinte şi el s’a făcut luntre şi punte să-’i abată dela aceea, dar’ nu isbuti nici cum. Dela o vreme se puse pe gân­duri, că oare ce ar fi de făcut, şi ajunse la aceea, că adecă să călătorească pănă când va auzi de vre­un om cu atâtea fete, câţi feciori are el. Şi apoi ce n­u-i în stare a face un părinte ca cel de faţă pentru fericirea familiei sale? Se luă deci la drum şi merse pe unde vedea cu ochii, între­bând pe cine întâlnea, nu cumva a auzit sau scie pe vre-un om cu o sută şi una de fete? Oamenii întrebaţi se uitau lung la el, şi apoi unii la alţii, şi făcând din umeri, se duceau mai încolo, socotindu-­l de smintit, fiindcă ei nu cre­deau a fi aşa ceva cu putinţă. După câteva Zile de călătorie, chiar într’o Zi de sărbătoare, dă preste un om, care ara cu mare hărnicie un câmp, şi după­ ce îi dă „bun lucru“, car’ acesta îi mulţumesce, Zice plin de mirare: Audi omule! să nu te superi, d-ta imi pari a fi om de frunte şi cu minte, cum nu ’ţi-e frică de D-Zeu să ami şi în Zi de sărbătoare, ori doară pe aci nu-i lumea creştină? Aşa-i — Zise celalalt, — eu sunt om de frunte în satul meu şi sunt şi cu frica lui D*Zeu, dar’ cu toate acestea trebue să lucrez, precum vezi, chiar şi sărbătoarea, măcar şi eu sunt creştin ca şi Z-ta, — pentru­ că am o sută şi una de fete, şi ca să le pot susţine, trebue să lucrez Ziua şi noaptea, dacă vreau ca se nu rămân cer­şitor pe la uşile oamenilor. Aşa? tocmai bine; d-ta eşti omul, pe care-’l caut eu de atâta vreme, şi nu ’l-am putut găsi. Cum aşa? Pentru­ ce chiar­­l-ai căutat de atâta vreme ? Bine! Iată pe mine m’a învrednicit D-Zeu cu o sută şi unu de feciori şi ei nu voesc a se căsători, decât după tot atâtea surori. Eu, ca tată bun al lor, aş dori să-mi văd căsătoriţi cât mai în grabă, ca să pot petrece bătrâneţele cu tignă, de voiu fi vrednic a le ajunge, am plecat deci în lume ca să aflu un astfel de om ca d-ta, căci pe la noi mai în apropiere în zadar am căutat. Haid’ dar’, bine că te-a adus D-Zeu chiar în drumul meu, — ca să nu mai ascund mâţa în sac, căci tot ’i­ se văd ghiarele, — să ne facem cuscri şi să zicem să fie într’un cias bun, măcar că d-ta nu-’mi cu­­nosci feciorii şi eu nu-’ţi cunosc fetele! Apoi bine să fie! — Zise celalalt, dând mâna la­olaltă, — să mergem la mine acasă dar’, să bem aldămașul cuscriei. Plecară acasă. Unde nu ’mi­ se minună tatăl feciorilor, când văzu fetele cele frumoase și sdravene, dar’ încă de cea mai tineră, care le întrecea pe toate! Bând ei adălmașul, au spus fetelor ce gând poartă pe omul cel străin la casa lor, şi fetele să învoiră tot cu fuga, — bag seamă şi ele aveau tot acela dor ca şi cei o sută şi unu de fraţi. în urma învoelii din amân­două părţile, s’au pus să vorbească de Ziua cu­nuniei ’şi-apoi socru mare plecă cătră casă, vesel şi voios că a aflat, ce a căutat. Ajuns acasă le-a spus feciorilor sei unde şi cum din mila lui D-Zeu a dat de un om cu o sută şi una de fete, şi au făcut tocmeala, şi cât sunt fetele de fru­moase şi de potrivite pentru ei. Să fi văzut ce pregătiri să făceau, mai ales în casa socrului mie, în vremea­ ce mai era pănă la ziua ospăţului; dar’ să spunem numai ceea­ ce e drept: la o sută şi una de fete­le şi trebue multe, de-ar fi nunta chiar şi mai mijlocie; d’apoi încă de frunte, cum aveau de gând să o facă. Apropiindu-se Ziua cununiei, plecă tata cu o sută de feciori spre locuinţa socrului mic, lă­sând pe Măgheran acasă ca purtător de grije al casei, rămânând ca mireasa lui să mi-o aducă tatăl-seu şi să-­i cunune pe ei aci, când vor sosi dela ospăţ. După cununie făcură cele o sută de pă­­rechi un drăguţ de ospăţ, ca şi care nici din poveştile cele mai vechi n'am auzit să se fi mai făcut vre­odată. A patra Zi caci trei Zib ţinuse ospăţul, porniră tinerii în frunte cu socrul mare cătră casa acestuia, luând cu ei şi pe Florica, mireasa lui Măgheran, precum le-au fost înţelesul. Când erau la calea jumătate ce era să păţească? stă­­tură, mă rog, locului cu toţii aşa numai ca din Adresă de aderenţă. Alegătorii români din Sibiiu apar­ţinători partidului naţional au trimis d -l­u­i General Traian Doda următoarea adresă: Domnule General! Alegătorii români din cercurile elec­torale ale cetăţii Sibiiului, întruniţi astăzi în conferenţă şi luând cu mulţumire şi mândrie la cunoscinţă bărbăteasca D-Tale păşire, prin care ca singurul mandatar a 3 milioane de Români, adresându-Te par­lamentului ungar, ai descoperit nedreptăţile ce se fac neamului românesc, — se simt fericiţi a Te felicita şi a Te asi­gura, că din inima lor ai vorbit în ambele D-Tale acte, adresate parlamentului. Să trăesci, d-le Ge­neral, stâlp adevărat al Tronului, patriei şi naţiunii. Din conferenţă alegătorilor români, aparţinători partidului naţional din cele două cercuri electorale ale Sibiiului, ţinută în Sibiiu la 25 Octomvrie (6 femv.) 1887. Simeon Popescu, Pompiliu Piposiu, președinte, secretar.

Next