Tribuna, octombrie-decembrie 1887 (Anul 4, nr. 221-296)

1887-11-26 / nr. 268

Pag. 1070 interesele legale ale Rusiei în Bulgaria, că noi din parte-ne nu aspirăm în Peninsula­ Balcanică la nimic altceva, decât la o desvoltare liniştită a lucrurilor şi la o resolvare comună, conform tractatelor şi cestiunilor pendente. Cercurile normative rusesci ar trebui se recunoască şi aceea, că atât noi cât şi Germania totdeauna întindem bucuros mâna spre o înţelegere prietinoasă şi pacifică, şi dacă aceste şi toate celelalte apre­cieri meritorice tot nu sunt de ajuns pentru de a înclina cumpăna în favorul păcii, acele cercuri ruseşci ar trebui se se întrebe, dacă se pot ele măsura cu puterea ligei de pace. Rusia stă astăijit din propria ei voinţă, isolată. La o alianţă cu Francia Ţarul Alexandru acum nu poate să se gândească. Aducă viitorul ori­­şi­ce în Francia, garanţa pentru o stabilitate nu există.. . Cu o asemenea naţiune împăratul Ru­siei nu poate încheia nici o alianţă în contra monarchiilor pacinice şi iubitoare de pace. De aceea şi pentru­ că nu există causă pentru un răsboiu, de­oare­ce Rusia stă isolată faţă cu cea mai puternică falangă­­, în ciuda netăgă­duitei seriosităţi a situaţiunii şi în ciuda atitudinei ameninţătoare a Ru­siei noi nu putem se credem, că răs­boiu­l nu e inevitabil. Alegerea lui Sadi-Carnot de pre­sident al republicei franceze pre­­tutindenea a fost cu viuă mulţumire în­­timpinată. în Londra a făcut foarte bună impresiune şi se consideră de un eveniment favorabil pentru menţinerea păcii. Şi în Petersburg au produs mare mulţumire evenimentele din Francia. Chiar şi anti-francezul „Garaşanin“ (zice, că la Francia, care­­şi-a redobândit stima ce a fost perdut-o, se poate conta şi în politica internaţională. Alegerea lui Carnot este acum un semn de pace mai bizuit ca ori­şi­care altă alianţă. Singur cercu­rile din Berlin nu par a fi tocmai mul­ţumite de resultatul alegerii congresului francez, ziarului „Fremdenblatt“ ,i­ se scrie din Berlin, că crisa şi resolvarea ei a arătat, că în Francia nu se mai poate ţină cont de persoane, ci de curente. Grăvy ar fi fost omul, care între margi­nile putinţei sale ar fi lucrat necontenit pentru pace şi prin aceasta ar fi însemnat o anum­ită garanţie. „Die Post“ nu aşteaptă mult de la viitor. „Norddeutsche Allge­meine Zeitung“ e reservat şi încă nu se pronunţă asupra alegerii lui Sadi- Carnot. După o împărtăşire ce o primesce din Londra (TaTM! „Extrablatt“, guvernul rusesc îşi pune în mişcare toate pute­rile, spre a îndupleca pe Poarta a ocupa Rumelia­ orientală, în scopul acesta a informat pe ambasadorul turcesc din Petersburg, că Bismarck a declarat Ţarului în Berlin, că Germania nu va participa la resolvarea ce­­stiunii bulgare. Grecia, în înţele­gere cu Rusia, a anunţat Porţii, c­ă e­a va pretinde o nouă regulare a graniţei, dacă în Rumelia­ orientală nu se va restabili status quo-ul în înţelesul tractatului de Berlin. Dl Nelidorf a provoc­at cu parale pe Zank­off, spre a le împărţi între refu­giaţii bulgari, care se concentrează la gra­niţa bulgară şi vor se organiseze de acolo conjuraţiuni în Bulgaria. Po Vitorul şi maghiarisarea. Sub acest titlu a apărut un articol în călindarul ,, Reuni­unei maghiare pentru cultura poporului“, atribuit revisorului şcolar al comitatului Bihor, Sipos Orbán. Articolul fiind un program pentru maghiarizarea Românilor din Bihor, îl re­producem în întregul său. Nici chiar ura cea mai pătimaşe a naţiona­lităţilor nu poate afirma, că rasa maghiară din comitatul Bihorului îi persecută şi îi maghiarisează pe Valachi; din contră am ajuns pănă la acel grad al gelosiei noastre naţionale încât asta ş­i toţi adevăraţii patrioţi maghiari ar trebui să se pună serios pe gânduri şi să găsească mijloace, prin care s’ar pute împedeca perirea rasei ma­ghiare. Trebue să introducem mijloace noue pentru asigurarea înmulţirei naturale şi a desvoltării numerice a rasei maghiare; trebue să fim cu ochii în patru, ca băieţii şi fetiţele noastre se primească educaţiune maghiară. Să ne lăpădăm de gândul, ca prin forţă şi prin măiestrii să-’l maghiarisăm pe Valachi. Pri­mim cu bucurie şi cu braţele deschise pe toţi aceia, care vin de bunăvoie în mijlocul nostru, acei, care nu vor să fie Maghiari să rămână Valachi, dar’ patrioţi. Să rămână Valachul, dacă vrea, Valach după gustul său şi după­ cum îl taie capul, însă înainte de toate să fie patriot, dar’ patriot în di­recţiunea ideii de stat maghiar, dar’ nu după voinţa individuală. Dacă nu am fi nevoiţi nu am cerceta, că care anume dintre comunele bi­­horene au fost odinioară pur maghiare. Dar’ sântem nevoiţi s’o facem aceasta, pentru­ câ Va­­lachii caută a valachisa pe locuitorii maghiari dintr’unele comune pe motivul, că ei sânt ori greco-catolici, ori greco-orientali, ca în comunele Darvas, Bedő, Erkenér, Ertarcsa, Zsáka, Nagy- Léta, Almosd, Hosszu-Pályi şi altele. Mii de cetăţeni valachi de prin comunele Magyar-Ökrös, Magyar-Lugos, Csóhaj, Középes şi Körösvölgy, au pănă în­­juua de astăzi nume maghiar, — dovadă că odinioară dînşii au fost Maghiari. Trecem cu vederea măsurile neomenoase ale Valachilor, de a boteza pe Maghiari în confe­siunea lor, de a-­i opri să vorbească unguresce, de a valachisa cu forţa numele comunelor şi ale familielor, de astă-dată vom cerceta mijloacele înlesnitoare pentru împedecarea valachismului. Ţinem a constata semel pro semper, că no­ţiunea de „valach“ n’o întrebuinţăm din preocu­­paţiune sau din ură, ci din firma noastră con­vingere. La început Hunfalvy în urmă Réthy au dovedit în de­ajuns, că noţiunea de „valach“ e de origine slavă şi anume vlach­i străin, prin urmare nu este un epitet, batjocoritor din partea noastră. Noţiunea de „român“ are un trecut obscur în „Dreptul public“ al nostru, prin urmare în contra acestei pretenţiuni absurde a Valachilor se va lupta fiecare Maghiar adevărat pănă la cea din urmă picătură de sânge. în urma noţiunei de „român“ regele României stă­ruia pre lângă absurditatea, ca dînsul să fie „regele tuturor Românilor“; tot în urma acestei noţiuni unele cercuri valache îşi fac ilu­­siuni „daco-române“; dar­ aceste sânt fleacuri, o seim noi cu toţii, ba chiar mai mulţi concetă­ţeni valachi şi buni patrioţi sânt de o vedere cu noi şi recunosc, că aceste sânt halucinaţiuni de ale ultra-Valachilor. Acestor tendenţe subversive declarăm resbel şi statul maghiar nici­odată nu va permite manifestarea mai acută a lor. No­ţiunea de „român“ ar da nascere între Maghiari la multe demonstraţiuni acute. Dacă Valachii vor abijice cu desăvîrşire de aceste ilusiuni gugumănesei şi se vor apropia de altarul patriotismului, atunci vor pute conta, afară de drepturile liberale ce le au astăzzi şi la bună­voinţa noastră pentru înaintarea lor culturală şi se vor convinge toţi Valachii de bine, că popor mai cavaleresc şi mai generos ca cel maghiar, nu există pe faţa pământului. După aceste premise, trec la cele­ ce ’mi­­le-am propus a­desvăli. E adevărat că în Bihor mulţi Maghiari s’au varachisat? Da, şi acesta e un trist adevăr. Aceasta ni-o dovedesce acel de două ori doi patru, ce în limba literară se numesce sta­tistică. Nu ne provocăm la recensementul făcut la 1552, când toate comunele Bihorului, afară de vre-o două, au fost maghiare, nu ne provocăm nici la numele maghiare a sute de familii, cari astăiji nici nu par a sei că strămoşii lor au fost odinioară Maghiari neaoşi. Ne mărginim în cadrul secolului present. După recensementul făcut la începutul acestui secol s’a constatat, că noi Maghiarii cu 47.000 de suflete sântem în majoritate faţă de Valachi; această majoritate covîrşitoare a schitat pănă la recensementul din 1880 la 22.000 de suflete. Prin urmare o jumă­tate de secol a produs varachisarea a 25.000 de Maghiari. Ţinem a constata, că nu ’i-am socotit pe Ovrei, nu că doară n’ar fi maghiari şi dînşii, ci pentru­ că numărul lor s’a înmulţit în acest secol dela 2200 pănă la 21.000 şi dacă îi vom socoti şi pe ei între Maghiari, atunci majoritatea noastră relativ e mai mare ca la în­ceputul acestui secol. Trebue să fim însă cu băgare de seamă, că dacă nu ne punem cu toţii umăr la umăr ca să-­i remaghiarisăm pe Ma­ghiarii valachisaţi, atunci desvoltarea noastră, cul­tura şi causa noastră e pe veci perdută în Bihor. înmulţirea naturală e relativ mai mare la noi ca la Valachi; sânt câteva comune maghiare ca Derecske, B.-Ujfalu, Diószeg, Szekelyhid şi Báránd unde înmulţirea Maghiarilor e de tot îm­bucurătoare. Avem date positive şi asupra comunelor, ai căror locuitori sânt valachi, ca de exemplu în plasele: Központi, Szalárd, Margita şi Cséfa; aceste plase cât privesce maghiarisarea ne dau resultate îmbucurătoare; în plasele Salonta, Ţinea, Belin, Ceica şi Vaşcău maghiarisarea n’a câştigat prea mult teren. Un tablou dureros ne dă plasa Beiuşului şi a Aleşdului, unde Valachii dela 1850 — 1880 s’au înmulţit cu 15.536 de suflete. Valachii au venit aci din alte comitate şi din munţii Ardealului şi s’au tras încetul cu încetul tot spre câmpie, pănă când în cele din urmă n’am aflat de acest primejdios potop de valachi. Aşeitându-se potopul Valachilor între noi pe mulţi dintre noi ’i-au asimilat şi astfel vechii Maghiari ’şi-au perdut cu desevîrşire caracterul şi obiceiurile lor. Dar’ nu avem teamă aşa mare de Valachi; dacă privim în giurul nostru nu vedem decât Maghiari, — numărul Maghiarilor este atât de mare încât pământul abia îi mai poate purta. E însă din partea noastră o prea mare bă­dărănie, dacă îngrijindu-ne de pericolul ce ne ameninţă căutăm a băga vina la toate aceste în popii valachi, în dascălii lor, în guvern şi în ad­ministraţia comitatensă, sânt unii care afirmă, că numai şi numai aceştia sânt de vină la toate: popii şi dascălii pentru­ că fac treabă, guvernul şi administraţia comitatensă pentru­ că nu î­m­­p­e­d­e­c­ă această treabă. E o prostie ca să pretindem de la popii şi dascălii altor naţionalităţi să nu se îngrijească de desvoltarea naţionalităţii lor, ci să se îngri­jească cam în ce mod ar pute împedeca valachi­sarea Maghiarilor. Noi am rîde în pumni dacă cineva ar îndrăsni să ne pretindă asemeni bă­dărănii. Statul este chemat a apăra drepturile noastre de cetăţeni ai patriei. Noi sântem de vină, că ne­­lăsăm a fi valachisaţi, noi care nu ne păzim so­cietatea noastră maghiară. Câte exemple am pute afla pentru ilustrarea afirmării noastre. Petre Ispirescu. Primim aici din Bucuresci trista scrie, că Petre Ispirescu, „unchi a lui sfătos“, amicul nostru şi scriitorul poporul, cunoscut şi publicului „Tribunei“ a încetat din viaţă în urma unui atac de apoplexie. Sâmbătă după ameaiji, la vârstă de abia 57 ani. Cu încetarea din viaţă a lui Petre Ispirescu perdem pe unul din cei mai de valoare din scrii­torii noştri poporali Iată ce ne spune Gion în „Românul“ despre importanţa scrierilor lui în literatura noastră. Era singurul, care poseda în toată a lui bogăţie, cu toate ale lui admirabile colori, cu toate ale lui meşteşugite întorsături, stilul po­pular. Basmele lui Ispirescu sânt o comoară de limba română. In Magnum Etimologicum, dl Hăjdeu dă lui Ispirescu locul ce-­l va ave totdeauna în litera­tura română. In cursul de limbă română ce făcea la şcoala limbilor orientale vorbite din Paris, dl Emile Picot explica basmele lucrătorului tipograf cu atenţiunea şi amănuntele ce se consacră pentru testele autorilor de mâna ântâia. In Germania, revistele de filologie roma­nică şi Magazinul din Lipsea, vorbind de România nu uită nici­odată a da lui Ispirescu loc de frunte în lista autorilor români. Pentru dl Bianu, bibliotecarul academiei române şi pentru subsemnatul era o adâncă şi românească plăcere a autei în adunările societă­ţilor de folklor şi literatură populară, somităţi ca Gaston Paris, profesor la colegiul Franciei şi membru al academiei franceze, precum şi pe cei mai însemnaţi folklorişti ai Franciei, ificen­­du-ne: Votre Ispiresco chit dans Ies „ Basme“ . . .; Votre Ispiresco croit . . . etc. etc. In 1881 dând seamă în „Binele Public“ despre poveştile unchiaşului sfătos şi despre snoave, pilde şi ghicitori, înregis­tram toate calităţile acestui blând şi sfătos un­­chiaş. Scrisoarea ce Ispirescu îmi trimise la Paris în urma apariţiunii articolelor, scrisă cu acest stil, care mă încânta cum a încântat şi va încânta pe toţi Românii adevăraţi, este un model de modestie bătrânească, şi de şagă, şi de glume preste glume, făcute cum pingui minerva neaoş românească. Astfel era Ispirescu totdeauna şi în toate relaţiunile lui, întinderea cunoscinţelor lui în ale poporu­lui român nu era egală, decât cu adoraţiunea ce profesa pentru literatura poporală. Pentru Is­pirescu a-’ţi povesti un basm sau a-’l scrie era suprema fericire. Colecţiunea de basme, un volum tipărit cu litere mici, o muncă colosală, aşertarea ghi­citorilor în revista d-lui Gr. G. Tocilescu (Revista pentru istorie şi archeologie) şi în urmă admirabila întreprindere ce începuse: transformarea mitologiei păgâne în basme popu­lare, aceste lucruri erau pentru Ispirescu fericirea vieţii lui. După ele, Ispirescu începuse a compune basme el singur. „Noua Revistă“ care va apăre la 15 De­cemvrie va ave un astfel de basm. Când­­l-a cetit în întrunirile săptămânale ale „N o u e i R­e­­viste,“ tinerii ce erau împregiuru­’i gustau adânc farmecul acelui stil popular, care era numai și numai al lui Ispirescu. Vineri seara spre Sâmbătă când a murit, Ispirescu a scris un basm. „Noua Revistă“ îl va publica. Dacă tipografia română perde cu Ispirescu unul din cei mai neobosiţi ai săi luptători, lite­rile române plâng astăzji pe unul din aceia, care au muncit mai cu folos a văcii Românilor şi arăta străinilor comorile nesfîrşit­e ale literaturei poporale române. Memoria lui Petre Ispirescu, tipograful cel neobosit, unchiaşul sfătos în cele bune, şi folk­­loristul cel mai cunoscător în ale poporului, va fi eternă, — căci eterne sânt frumseţile litera­turei poporale române. Gion. Lentul. O, false prejudeţe, mişele voci! Aceste Vă ’nchid a voastre inimi! Luciu. Tu serva naltei Veste, Ridică-te! (Opinia se opune. El se apropie şi-­ î ia vălul). Aruncă acest văl prihănit, Scoboară ’n groapă; ceasul osândei a sosit Şi Vesta te aşteaptă. (îi arată mormântul.) Fabru. Aşa curând? Luciu. E pripă. Căci ijina se revarsă, e ultima ei clipă. Lentul. Voi oameni buni, la mine! Popor brav, ajutor! Nu suntem oare ’n Roma? Barbari sunteţi? Dar’­­ or, Că nu o las! îmi apăr­aţi dreptul meu! Copila Să moară fără vină şi nu vă prinde mila? Mai mult preţ am eu doară decât un om! Sânt eu,, Eu Lentul, am s’o apăr! Aici, cu braţul meu, Chiar toţi voi să-’mi staţi contra! Hah, milă omenească! Opimia trăiesce, ea trebui să trăească! (Se avântă spre Opimia.) Opi­mia. Dar’ e ’n zadar! (Privesce cu ochi de lacrimi la Lentul.) Păcatul adi cere-a fi spăsit! Eu te-am iubit, scii Lentul! Tu scii, cât te-am iubit ’ Dar’ astăfji—moartea, Lentul! Ea-i a­ fi destinul meu ! Iubite, resignează, precum resignez eu Nu tulbura, a morţii pretinderi cu suspine; Trăiesce tu, trăiesce şi — (îşi ascunde faţa şi suspină.) plânge după mine! —, O p i m­i­a. (Respinge pe Lentul şi se apropie de mormânt.) E sfânt Acest mormânt: mă lasă să merg deci în mormânt Senină. Respectează, aşa cum se cuvine ‘‘ La groapă­’­ pe Vestala romană: ea devine Aici augustă. Moşii ce legi ne-au hărăzit! ^ Eu port în mine crimă, căci Deii au voit Să fiu, trăind, a legei înfrângere, ear’ moartă 0 Victorie: din suflet primesc această soartă, Ca dar divin eu ceasul spăsirii îl primesc! · Vai moartea pentru mine atât o preţuiesc, Ca vis, ca o mustrare ce sufletu-’mi desleagă L’ întreagă sânt a Vestei, a morţii sânt întreagă, ă (Va urma.) Lentul (în genunchi.) Vai! Moartea ta să fie adi spartea mea! TRIBUNA (Va urma.) Cronică. Numire. Franc­isc Szuhányi, prac­ticant în drept la tribunalul reg. din Cluj, a fost numit de practicant de concept în ministerul de interne. * Statute aprobate. Ministrul de agricul­tură, industrie și comerciu, sub Nrul 59,262 a. c., a provăitat cu clausula de aprobare sta­tutele reuniunii agronomice române a comitatului Sibiiului. » Nr. 268 Cestiunea r­ecumperarii regaliilor a fost din nou pusă pe tapet din partea ministeru­lui de finance și este de a se aștepta resolvarea

Next