Tribuna, octombrie-decembrie 1887 (Anul 4, nr. 221-296)

1887-12-08 / nr. 278

Anul IV Nr. 278 Sibiiu, Marţi 8/20 Decemvrie 1887 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/4 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: Apare În fiecare di de ÎUCTU V* an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr. Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costă S cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază Reacţiunea. 1. Zilele aceste s’a publicat în coloanele „Tribunei“ o lungă întimpinare a pă­rintelui protopop Constantin Gurleanu. Cetită aşa numai, ca să ne treacă timpul, această întimpinare ne face impre­­siunea unei disertaţiuni „pro domo.“ Dacă ne dăm însă seamă, că autorul ei este unul din cei mai distinşi preoţi ai noştri, fost redactor al unei foi periodice, fost director seminarial, fost în mai multe rânduri membru în parlament, adecă om cu reputaţiune făcută şi cu legături sta­bilite, nu vom lua întimpinarea drept o disertaţiune „pro domo“, ci drept o ivire simptomatică, care ne desvăluie o stare generală. De ce mă grăiţi de rău ? — 4i°e Pă­rintele Gurbanu. — Eu am servit şi ser­vesc causa naţională, am avut şi am şi acum rîvna cea bună şi zelul ce se poate cere dela un Român şi om de inimă. Şi părintele Gurbanu are tot dreptul de a zice aşa, căci a săvîrşit multe fapte, prin care­­şi-a câştigat titluri la stima, la iubirea şi la încrederea Românilor. Tot atâta, ba poate chiar mai mult drept avea dl profesor Alexandru Roman, care sunt acum vre­o trei ani ne spunea acelaşi lucru. Tot dreptul îl avuse şi unul dintre corespondenţii noştri din Năsăud, când luase faţă cu un alt corespondent în apă­rare pe dl Ciocan. Tot dreptul îl au unii dintre fraţii noştri din Munţii­ apuseni, când se plâng, că sunt grăiţi de rău în coloanele „Tri­­b­u­nei“. Tot dreptul îl au unii dintre fraţii noştri din Sibiiu, când ,Ştic, ca părintele Gurbanu: Am servit şi servesc causa na­ţională ! Intr’un cuvânt, părintele Gurbanu este un tip, tipul omului de bună credinţă, care a fost apucat de un curent contrar firii lui, al Românului preocupat în toată sin­ceritatea de binele obştesc, dar a ajuns în o posiţiune falsă şi împins adese­ori a face ceea­ ce el din propriul său indemn nici odată n’ar fi făcut şi ce nici odată nu va pută să facă altfel, decât cu inima îndoită. Şi tipul acesta e foarte lăţit între Români. Trecem cu vederea pe puţinii Români, care mai ocupă funcţiuni publice. Cei mai mulţi dintre dînşii sunt Români buni şi oameni de inimă, care îi ocrotesc, pe cât numai le stă prin putinţă, pe Români, îi ajută şi îi feresc de încurcături. Ei însă trebue să-­şi impună multă reservă, pentru­­ca să nu între în conflict cu superiorii lor, care sânt foarte susceptibili şi mai pre­sus de toate bănuitori. Şi dela Românul, care ocupă vre-o funcţiune publică, nici că trebue să cerem alta, decât ca el să fie activ şi conscienţios, totdeauna corect în purtările sale, pentru­ ca să ne facă onoare şi să producă pănă chiar şi în adversarii noştri convingerea, că Românul e om des­toinic, ori­ şi-unde ’l-ai pune. La lupta naţională n’au să fee parte decât oamenii, care se bu­cură de oare­care independenţă şi pot să combată guvernul fără­­ca să între în conflict cu vre­una din datoriile lor. Acela, care nu se bucură de destulă independenţă ori nu poate să combată în toată libertatea, n’are să fee parte la luptele politice, fiindcă el foarte adese­ori va trebui să împedece pe ceialalţi în lucrarea lor. A sta deci în reservă, a renunţa la ori­şi­ce rol politic, a lăsa pe alţii să lu­creze este o datorie pentru toţi aceia, care nu pot ori nu vreau să se expună în lup­tele politice, şi nu există nici o scusă pentru acela, care nu împlinesce datoria aceasta. Căci într’o luptă ca cea susţinută de noi ori-şi-ce şovăire compromite causa. Tocmai de aceea însă interesul gu­vernului, pe care îl combatem, este ca cât de multe elemente lipsite de independenţă şi atîrnătoare de dînsul să fee parte la viaţa noastră politică, fiindcă aceste ele­mente, dacă nu pot să desorganiseze par­tidul nostru, îl ţin, cel puţin, în loc, îl paralisează, nu-’l lasă să desfăşure vre-o activitate mai energică. La începutul erei constituţionale par­tidul naţional era destul de puternic, car’ puterea lui consista mai ales în încrede­­derea, pe care „cond­ucătorii“ sciuseră să­’i-o inspire poporului. Românul dacă ’şi-a pus odată încrederea în cineva, nu mai discută, ci merge orbiş înainte, şi ne aducem cu toţii aminte de bărbăţia şi de abnegaţiunea, cu care Românii din Bănat şi cei din Ţeara­ Ungurească îşi susţineau sânt acum 10—15 ani candidaţii. Guvernul trebuia să se folosească şi s’a şi folosit de toate mijloacele, ca să desorganizeze partidul acesta, care din co­mitatul Bihorului trimetea câte doi, trei, iar din comitatul Aradului câte 4—5 de­putaţi în dietă. Această desorganisare însă nu s’a putut face decât încetul cu încetul şi cu ajutorul câtorva Români, care se bucurau de oare­care trecere la fraţii lor. Nu va susţină nimeni, că părintele Gurban, e dintre cei­ ce au primit angaja­mentul de a desorganisa partidul, D-sa însă le-a făcut acestora mari servicii. Căci nu vom cerceta, cum s’a desorganisat par­tidul naţional în comitatul Bihorului şi cine poartă vina pentru desorganisarea lui, nu mai încape însă nici o îndoială, că în comitatul Aradului desorganisarea s’a făcut atunci, când o parte din ade­renţii programului din Sibiiu a făcut în campania electorală causă comună cu gu­vernul, ceea­ ce n’ar fi fost cu putinţă, dacă părintele C. Gurbanu şi dl loan Beleş nu ’şi-ar fi dat numele lor cel bun pentru această schimbare de front, în urma căreia dl loan Beleş a ajuns încetul cu încetul guvernamental sincer, car’ părin­tele Gurbanu a rămas fără de mandat, fiindcă n’a voit să facă ca domnul Ioan Beleş. Părintele Gurbanu, odinioară suveran în cercul său electoral, n’are de loc dreptul de a se plânge de corupţiunea străbătută în popor. Şi procesul verbal, prin care fruntaşii români ai cercului constată, că candidatul român nu mai poate conta la voturile Românilor, dovedesc, numai, că Românii nu mai au încredere în „con­ducătorii“ lor de mai nainte. Nici că se poate însă altfel. Massele totdeauna sânt bănuitoare. Astă­ji ’l-am entusiasmat pe Român, vorbindu-­i despre drepturile lui şi despre hotărîrea noastră de a le susţină faţă cu „Ungurii“, ea r’­mâne acelaşi Român ne-a văcjut fraternisând cu „Ungurii“ şi a perdut credinţa în sinceritatea noastră. Nu este deci adevărat, că părintele Gurbanu a primit bani, ca să se retragă ori s’a retras, pentru­ ca să le facă o plă­cere superiorilor sei: aceasta n’a susţinut-o nimeni, poporul însă o crede ori e, cel puţin, accesibil pentru cei­ ce îi a j­ic: „D­e ce să te laşi tu să te veni la alţii, când poţi şi tu însuţi să te vin­­ji! ?“ Actul dela 1884 nu se poate scusa, şi va trebui să mai treacă timp, pentru­ ca să se poată îndrepta răul făcut atunci. Căci nu numai aceia, care au săvîrşit acel act, au perdut încrederea poporului, ci poporul în genere s’a înstrăinat de clasa cultă şi s’a deprins cu gândul, că unii nu sânt mai buni ca alţii. Şi numai încetul cu încetul va începe car’ să aibă încredere într’unii dintre noi. Şi cele petrecute în cercul Siriei, unde alegătorii din Podgorie au mers ca o falangă de bărbaţi la urnă e dovadă destulă, că reacţiunea a început a se pro­duce chiar şi în comitatul Aradului. Cu atât mai puternică este ea în alte părţi ale pământului locuit de Români, credinţionalele sale la timpul regulamentar, adecă după 15­­file dela deschiderea camerii, că chiar şi după provocarea preşedintelui a refuzat de a-­şi presenta credenţionalele, că în fine această declaraţiune a susţinut-o şi în scrisoarea adresată comisiunei. Pe basa acestor declaraţiuni comi­­siunea declară de neavenită alegerea lui Traian Doda, în virtutea articolului de lege 39, §­5 din 1876, şi a hotârît ca preşedintele să fie încuno­­sciinţat despre decisiunea comisiunei pentru de a se da urmare acestei afaceri. In virtutea legii menţionate, Traian Doda îşi perde dreptul de a putu fi ales de deputat, pe 3 ani“. Forţa „Tribunei“. „Cel din­ urma înger“ al lui Antonio Allegri. Traducere din italiană după Parravicini, de Silvestra Moldovan. Pe drumul ce duce la Parma, în depăr­tare de două mile de la Corregio, tocmai în locul acela, unde pe vremea Imperatului Adrian fu­sese un castru roman, pe la jumătatea veacului al­­esespre trecerea să afla o sihăstrie; ea era încungiurată cu garduri de mărăcini, cu tufiş şi cu stejari bătrâni şi dedea împregiurimii sale un aspect de tristeţă melancolică. Locuinţa aceasta modestă o zidise din rămăşiţele acelui vechiu castru şi cu mânile sale proprii, Taddeo di Mon­­salvo.­ ­ Taddeo di Monsalvo era descendent din o familie nobilă şi ajunsese comandant suprem al oştirilor veneţiene, dar’ ’i­ se urîse de simplitatea acelor timpuri şi se obosise de multele rosboaie, purtate de cătră puternica republică, rosboaie lungi şi înverşunate, cari mai toate fură neno­rocoase pentru patria sa. Nalt de statură, cu barbă lungă, cu faţa palidă, cu ochii afundaţi în cap, întreaga lui înfăţoşare era graţioasă şi plină de reverenţă, el părăsi splendoarea de nobilitate, îşi depuse insigniile de ostaş şi era cunoscut, respectat şi binecuvântat prin ţeară sub modestul nume de părintele Taddeo. Plin de milă pentru toţi, el împărţia săracilor bogatele sale venituri, tindea mână de ajutor celor lipsiţi, apera pe văduve, ocrotia pe orfani şi toţi cei loviţi de soarte aflau la el mângâiere. Aici, departe de sgomotul lumii, Taddeo se dedicase studiului astronomiei şi medicinei, cu ajutorul uneia vestia ţeranilor timpul potrivit pentru lucrul câmpului, care cu ajutorul medi­cinei tămăduia bolnavii şi vestea despre el se lățise așa de tare, încât din depărtări mari ’i­ se aduceau soldați răniți în răsboaie, ca să-’i vindece. Era 16 August 1534, la a jejce oare seara. Sihastrul evlavios era confundat în studiul seu, când cată, că cineva bătu la ușe și-’l făcu se tresară, ear’ la întrebarea sa, că cine este, o voce îi răspunde: — Deschide, deschide ușa pentru Dumnezeu, părinte Taddeo, sunt Luigi, fiul amicului tău din Corregio. La lucrul acestor cuvinte Taddeo sculân­­du-se deschise ușa și înaintea lui stetea un co­pilandru, cam de patrusprezece ani; el gâfăia de osteneală, era îngrijat și cu ochii plini de lacrimi, dintre cari unele se opriseră pe obrazi de suflarea vântului aspru, ce bătea în noaptea aceea. — Ce este, Luigi, ce s’a întâmplat de vii la mine pe vremea aceasta, — întrebă Taddeo, chemându-’l în lăuntru. La întrebarea aceasta junele răspunse plân­gând : — Cea mai mare nenorocire dintre toate nenorocirile ce sunt pe lume: tatăl meu este pe patul morții şi dacă vre-un ajutor omenesc poate să­’l mântuie, tu, numai tu, părinte eşti acela, care îl poţi mântui, grăbesce deci, vină — şi voi să plece. — Dar’ ce s’a întâmplat? — întrebă din nou Taddeo, — nu se poate, ca tatăl tău să fie de moarte, căci mai Z'U­ trecute ’l-am venjut sănătos și robust. — Boala sa e mai mult o boală spirituală, decât corporală, — răspunse junele. — Spune-’mi, ce este, — zise Taddeo, — scii că tatăl tău este sumeț în privința aceasta, și poate­ că n’a voit să-’i destăinueascâ ce este mai însemnat în lucru. — Ei bine, dar’ trebue să stii, că familia noastră a fost totdeauna lipsită, dar’ acum de două luni ne aflăm în miseria cea mai grozavă. Sfîrșindu-se încet cu încetul tot ce aveam la casă, toată nădejdea ne-am pus-o într’un ta­blou al părintelui nostru. Dar’ Zhei trecute veni la noi un uşurat şi sub cuvânt câ­’i suntem da­­­tori cu patru scuz­i, ne luă tabloul şi-’l duse. Eram perduţi. (Va urma.) Mandatul generalului Traian Doda. Cetim în oficiosul „Nemzet“ următoarele: Co­­misiunea de incompatibilitate a camerei, în şe­dinţa sa de acti, ţinută sub preşedinţa comitelui Lad. Csăky a discutat afacerea alegerii lui Traian Doda. Cetindu-se procesul verbal, cerut de la ministerul de interne, asupra alegerii din Ca­ransebeş, cetindu-se şi scrisoarea lui Traian Doda adresată preşedintelui camerei, s’a consta­tat­ că T r­a i­a­n Doda s’a ales în regulă ca deputat al Caransebeşului, şi că nu ’şi-a presentat Oposiţiunea din România. Ne-am precisat­­filele aceste printr’un şir de articole posiţiunea faţă cu elemen­tele extreme ale oposiţiunii din România, representate prin c­tare ca „Lupta“, „Răsboiul“, „Epoca“, şi „Răstur­narea“. Am făcut-o aceasta, pentru­ ca să res­pingem o insinuare compromiţătoare atât pentru noi, cât şi pentru întregul partid naţional român. Nu avem deci nici un cuvânt, ca să ne pronunţăm şi în ceea­ ce priveste opo­siţiunea mai serioasă, representate de citare ca „România Liberă“, „Rom­anul“, „România“ şi „Naţiunea“ căci n’a susţinut nimeni, că avem cu oposiţiunea aceasta relaţiuni. Urmărim noi Românii din ţerile co­roanei ungare cu viu interes desfăşurarea evenimentelor ce se petrec la fraţii noştri de preste Carpaţi, n’avem însă se inter­venim în luptele interne ale lor, câtă vreme ele nu ne privesc şi pe noi. Ear’ turburarea, pe care o face ori vrea, cel puţin, să o facă partea mai ex­tremă a oposiţiunii din România, turbu­rarea aceasta ne privesce şi pe noi atât ca vecini, cât şi ca Români. Ca ve­cini sântem neliniştiţi, car’ ca Români in­dignaţi de turburarea aceasta, care com­promite numele românesc. E deci pentru ori­şi­ce Român preo­cupat de buna reputaţiune a neamului seu o mângâiere, că nici oposiţiunea serioasă şi în adevăr patriotică nu aprobă aventul, pe care ’şi­’l-au luat elementele extreme. Dl T. M a i o r e s c u, care de asemenea combate pe actualul guvern, publică în „RomâniaLiberă“ două articole asupra unui discurs rostit în cameră de dl Al. Djuvara, unul dintre membrii mai ti­neri şi mai de valoare ai oposiţiunii Iată cum se exprimă dl T. Maio­­rescu într’al doilea din aceste articole: ’Mi­ se va recunoasce, sper, că precum în primul articol am căutat să-­mi dau seamă de toată însemnătatea discursului d-lui Djuvara ca valoare literară, aşa în articolul de față­­l-am ca­

Next