Tribuna, octombrie-decembrie 1887 (Anul 4, nr. 221-296)
1887-12-08 / nr. 278
Anul IV Nr. 278 Sibiiu, Marţi 8/20 Decemvrie 1887 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/4 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: Apare În fiecare di de ÎUCTU V* an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr. Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costă S cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază Reacţiunea. 1. Zilele aceste s’a publicat în coloanele „Tribunei“ o lungă întimpinare a părintelui protopop Constantin Gurleanu. Cetită aşa numai, ca să ne treacă timpul, această întimpinare ne face impresiunea unei disertaţiuni „pro domo.“ Dacă ne dăm însă seamă, că autorul ei este unul din cei mai distinşi preoţi ai noştri, fost redactor al unei foi periodice, fost director seminarial, fost în mai multe rânduri membru în parlament, adecă om cu reputaţiune făcută şi cu legături stabilite, nu vom lua întimpinarea drept o disertaţiune „pro domo“, ci drept o ivire simptomatică, care ne desvăluie o stare generală. De ce mă grăiţi de rău ? — 4i°e Părintele Gurbanu. — Eu am servit şi servesc causa naţională, am avut şi am şi acum rîvna cea bună şi zelul ce se poate cere dela un Român şi om de inimă. Şi părintele Gurbanu are tot dreptul de a zice aşa, căci a săvîrşit multe fapte, prin careşi-a câştigat titluri la stima, la iubirea şi la încrederea Românilor. Tot atâta, ba poate chiar mai mult drept avea dl profesor Alexandru Roman, care sunt acum vreo trei ani ne spunea acelaşi lucru. Tot dreptul îl avuse şi unul dintre corespondenţii noştri din Năsăud, când luase faţă cu un alt corespondent în apărare pe dl Ciocan. Tot dreptul îl au unii dintre fraţii noştri din Munţii apuseni, când se plâng, că sunt grăiţi de rău în coloanele „Tribunei“. Tot dreptul îl au unii dintre fraţii noştri din Sibiiu, când ,Ştic, ca părintele Gurbanu: Am servit şi servesc causa naţională ! Intr’un cuvânt, părintele Gurbanu este un tip, tipul omului de bună credinţă, care a fost apucat de un curent contrar firii lui, al Românului preocupat în toată sinceritatea de binele obştesc, dar a ajuns în o posiţiune falsă şi împins adeseori a face ceea ce el din propriul său indemn nici odată n’ar fi făcut şi ce nici odată nu va pută să facă altfel, decât cu inima îndoită. Şi tipul acesta e foarte lăţit între Români. Trecem cu vederea pe puţinii Români, care mai ocupă funcţiuni publice. Cei mai mulţi dintre dînşii sunt Români buni şi oameni de inimă, care îi ocrotesc, pe cât numai le stă prin putinţă, pe Români, îi ajută şi îi feresc de încurcături. Ei însă trebue să-şi impună multă reservă, pentruca să nu între în conflict cu superiorii lor, care sânt foarte susceptibili şi mai presus de toate bănuitori. Şi dela Românul, care ocupă vre-o funcţiune publică, nici că trebue să cerem alta, decât ca el să fie activ şi conscienţios, totdeauna corect în purtările sale, pentru ca să ne facă onoare şi să producă pănă chiar şi în adversarii noştri convingerea, că Românul e om destoinic, ori şi-unde ’l-ai pune. La lupta naţională n’au să fee parte decât oamenii, care se bucură de oarecare independenţă şi pot să combată guvernul fărăca să între în conflict cu vreuna din datoriile lor. Acela, care nu se bucură de destulă independenţă ori nu poate să combată în toată libertatea, n’are să fee parte la luptele politice, fiindcă el foarte adeseori va trebui să împedece pe ceialalţi în lucrarea lor. A sta deci în reservă, a renunţa la orişice rol politic, a lăsa pe alţii să lucreze este o datorie pentru toţi aceia, care nu pot ori nu vreau să se expună în luptele politice, şi nu există nici o scusă pentru acela, care nu împlinesce datoria aceasta. Căci într’o luptă ca cea susţinută de noi ori-şi-ce şovăire compromite causa. Tocmai de aceea însă interesul guvernului, pe care îl combatem, este ca cât de multe elemente lipsite de independenţă şi atîrnătoare de dînsul să fee parte la viaţa noastră politică, fiindcă aceste elemente, dacă nu pot să desorganiseze partidul nostru, îl ţin, cel puţin, în loc, îl paralisează, nu-’l lasă să desfăşure vre-o activitate mai energică. La începutul erei constituţionale partidul naţional era destul de puternic, car’ puterea lui consista mai ales în încredederea, pe care „conducătorii“ sciuseră să’i-o inspire poporului. Românul dacă ’şi-a pus odată încrederea în cineva, nu mai discută, ci merge orbiş înainte, şi ne aducem cu toţii aminte de bărbăţia şi de abnegaţiunea, cu care Românii din Bănat şi cei din Ţeara Ungurească îşi susţineau sânt acum 10—15 ani candidaţii. Guvernul trebuia să se folosească şi s’a şi folosit de toate mijloacele, ca să desorganizeze partidul acesta, care din comitatul Bihorului trimetea câte doi, trei, iar din comitatul Aradului câte 4—5 deputaţi în dietă. Această desorganisare însă nu s’a putut face decât încetul cu încetul şi cu ajutorul câtorva Români, care se bucurau de oarecare trecere la fraţii lor. Nu va susţină nimeni, că părintele Gurban, e dintre cei ce au primit angajamentul de a desorganisa partidul, D-sa însă le-a făcut acestora mari servicii. Căci nu vom cerceta, cum s’a desorganisat partidul naţional în comitatul Bihorului şi cine poartă vina pentru desorganisarea lui, nu mai încape însă nici o îndoială, că în comitatul Aradului desorganisarea s’a făcut atunci, când o parte din aderenţii programului din Sibiiu a făcut în campania electorală causă comună cu guvernul, ceea ce n’ar fi fost cu putinţă, dacă părintele C. Gurbanu şi dl loan Beleş nu ’şi-ar fi dat numele lor cel bun pentru această schimbare de front, în urma căreia dl loan Beleş a ajuns încetul cu încetul guvernamental sincer, car’ părintele Gurbanu a rămas fără de mandat, fiindcă n’a voit să facă ca domnul Ioan Beleş. Părintele Gurbanu, odinioară suveran în cercul său electoral, n’are de loc dreptul de a se plânge de corupţiunea străbătută în popor. Şi procesul verbal, prin care fruntaşii români ai cercului constată, că candidatul român nu mai poate conta la voturile Românilor, dovedesc, numai, că Românii nu mai au încredere în „conducătorii“ lor de mai nainte. Nici că se poate însă altfel. Massele totdeauna sânt bănuitoare. Astăji ’l-am entusiasmat pe Român, vorbindu-i despre drepturile lui şi despre hotărîrea noastră de a le susţină faţă cu „Ungurii“, ea r’mâne acelaşi Român ne-a văcjut fraternisând cu „Ungurii“ şi a perdut credinţa în sinceritatea noastră. Nu este deci adevărat, că părintele Gurbanu a primit bani, ca să se retragă ori s’a retras, pentru ca să le facă o plăcere superiorilor sei: aceasta n’a susţinut-o nimeni, poporul însă o crede ori e, cel puţin, accesibil pentru cei ce îi a jic: „De ce să te laşi tu să te veni la alţii, când poţi şi tu însuţi să te vinji! ?“ Actul dela 1884 nu se poate scusa, şi va trebui să mai treacă timp, pentru ca să se poată îndrepta răul făcut atunci. Căci nu numai aceia, care au săvîrşit acel act, au perdut încrederea poporului, ci poporul în genere s’a înstrăinat de clasa cultă şi s’a deprins cu gândul, că unii nu sânt mai buni ca alţii. Şi numai încetul cu încetul va începe car’ să aibă încredere într’unii dintre noi. Şi cele petrecute în cercul Siriei, unde alegătorii din Podgorie au mers ca o falangă de bărbaţi la urnă e dovadă destulă, că reacţiunea a început a se produce chiar şi în comitatul Aradului. Cu atât mai puternică este ea în alte părţi ale pământului locuit de Români, credinţionalele sale la timpul regulamentar, adecă după 15file dela deschiderea camerii, că chiar şi după provocarea preşedintelui a refuzat de a-şi presenta credenţionalele, că în fine această declaraţiune a susţinut-o şi în scrisoarea adresată comisiunei. Pe basa acestor declaraţiuni comisiunea declară de neavenită alegerea lui Traian Doda, în virtutea articolului de lege 39, §5 din 1876, şi a hotârît ca preşedintele să fie încunosciinţat despre decisiunea comisiunei pentru de a se da urmare acestei afaceri. In virtutea legii menţionate, Traian Doda îşi perde dreptul de a putu fi ales de deputat, pe 3 ani“. Forţa „Tribunei“. „Cel din urma înger“ al lui Antonio Allegri. Traducere din italiană după Parravicini, de Silvestra Moldovan. Pe drumul ce duce la Parma, în depărtare de două mile de la Corregio, tocmai în locul acela, unde pe vremea Imperatului Adrian fusese un castru roman, pe la jumătatea veacului alesespre trecerea să afla o sihăstrie; ea era încungiurată cu garduri de mărăcini, cu tufiş şi cu stejari bătrâni şi dedea împregiurimii sale un aspect de tristeţă melancolică. Locuinţa aceasta modestă o zidise din rămăşiţele acelui vechiu castru şi cu mânile sale proprii, Taddeo di Monsalvo. Taddeo di Monsalvo era descendent din o familie nobilă şi ajunsese comandant suprem al oştirilor veneţiene, dar’ ’i se urîse de simplitatea acelor timpuri şi se obosise de multele rosboaie, purtate de cătră puternica republică, rosboaie lungi şi înverşunate, cari mai toate fură nenorocoase pentru patria sa. Nalt de statură, cu barbă lungă, cu faţa palidă, cu ochii afundaţi în cap, întreaga lui înfăţoşare era graţioasă şi plină de reverenţă, el părăsi splendoarea de nobilitate, îşi depuse insigniile de ostaş şi era cunoscut, respectat şi binecuvântat prin ţeară sub modestul nume de părintele Taddeo. Plin de milă pentru toţi, el împărţia săracilor bogatele sale venituri, tindea mână de ajutor celor lipsiţi, apera pe văduve, ocrotia pe orfani şi toţi cei loviţi de soarte aflau la el mângâiere. Aici, departe de sgomotul lumii, Taddeo se dedicase studiului astronomiei şi medicinei, cu ajutorul uneia vestia ţeranilor timpul potrivit pentru lucrul câmpului, care cu ajutorul medicinei tămăduia bolnavii şi vestea despre el se lățise așa de tare, încât din depărtări mari ’i se aduceau soldați răniți în răsboaie, ca să-’i vindece. Era 16 August 1534, la a jejce oare seara. Sihastrul evlavios era confundat în studiul seu, când cată, că cineva bătu la ușe și-’l făcu se tresară, ear’ la întrebarea sa, că cine este, o voce îi răspunde: — Deschide, deschide ușa pentru Dumnezeu, părinte Taddeo, sunt Luigi, fiul amicului tău din Corregio. La lucrul acestor cuvinte Taddeo sculându-se deschise ușa și înaintea lui stetea un copilandru, cam de patrusprezece ani; el gâfăia de osteneală, era îngrijat și cu ochii plini de lacrimi, dintre cari unele se opriseră pe obrazi de suflarea vântului aspru, ce bătea în noaptea aceea. — Ce este, Luigi, ce s’a întâmplat de vii la mine pe vremea aceasta, — întrebă Taddeo, chemându-’l în lăuntru. La întrebarea aceasta junele răspunse plângând : — Cea mai mare nenorocire dintre toate nenorocirile ce sunt pe lume: tatăl meu este pe patul morții şi dacă vre-un ajutor omenesc poate să’l mântuie, tu, numai tu, părinte eşti acela, care îl poţi mântui, grăbesce deci, vină — şi voi să plece. — Dar’ ce s’a întâmplat? — întrebă din nou Taddeo, — nu se poate, ca tatăl tău să fie de moarte, căci mai Z'U trecute ’l-am venjut sănătos și robust. — Boala sa e mai mult o boală spirituală, decât corporală, — răspunse junele. — Spune-’mi, ce este, — zise Taddeo, — scii că tatăl tău este sumeț în privința aceasta, și poate că n’a voit să-’i destăinueascâ ce este mai însemnat în lucru. — Ei bine, dar’ trebue să stii, că familia noastră a fost totdeauna lipsită, dar’ acum de două luni ne aflăm în miseria cea mai grozavă. Sfîrșindu-se încet cu încetul tot ce aveam la casă, toată nădejdea ne-am pus-o într’un tablou al părintelui nostru. Dar’ Zhei trecute veni la noi un uşurat şi sub cuvânt câ’i suntem datori cu patru scuzi, ne luă tabloul şi-’l duse. Eram perduţi. (Va urma.) Mandatul generalului Traian Doda. Cetim în oficiosul „Nemzet“ următoarele: Comisiunea de incompatibilitate a camerei, în şedinţa sa de acti, ţinută sub preşedinţa comitelui Lad. Csăky a discutat afacerea alegerii lui Traian Doda. Cetindu-se procesul verbal, cerut de la ministerul de interne, asupra alegerii din Caransebeş, cetindu-se şi scrisoarea lui Traian Doda adresată preşedintelui camerei, s’a constatat că T ra ian Doda s’a ales în regulă ca deputat al Caransebeşului, şi că nu ’şi-a presentat Oposiţiunea din România. Ne-am precisatfilele aceste printr’un şir de articole posiţiunea faţă cu elementele extreme ale oposiţiunii din România, representate prin ctare ca „Lupta“, „Răsboiul“, „Epoca“, şi „Răsturnarea“. Am făcut-o aceasta, pentru ca să respingem o insinuare compromiţătoare atât pentru noi, cât şi pentru întregul partid naţional român. Nu avem deci nici un cuvânt, ca să ne pronunţăm şi în ceea ce priveste oposiţiunea mai serioasă, representate de citare ca „România Liberă“, „Romanul“, „România“ şi „Naţiunea“ căci n’a susţinut nimeni, că avem cu oposiţiunea aceasta relaţiuni. Urmărim noi Românii din ţerile coroanei ungare cu viu interes desfăşurarea evenimentelor ce se petrec la fraţii noştri de preste Carpaţi, n’avem însă se intervenim în luptele interne ale lor, câtă vreme ele nu ne privesc şi pe noi. Ear’ turburarea, pe care o face ori vrea, cel puţin, să o facă partea mai extremă a oposiţiunii din România, turburarea aceasta ne privesce şi pe noi atât ca vecini, cât şi ca Români. Ca vecini sântem neliniştiţi, car’ ca Români indignaţi de turburarea aceasta, care compromite numele românesc. E deci pentru orişice Român preocupat de buna reputaţiune a neamului seu o mângâiere, că nici oposiţiunea serioasă şi în adevăr patriotică nu aprobă aventul, pe care ’şi’l-au luat elementele extreme. Dl T. M a i o r e s c u, care de asemenea combate pe actualul guvern, publică în „RomâniaLiberă“ două articole asupra unui discurs rostit în cameră de dl Al. Djuvara, unul dintre membrii mai tineri şi mai de valoare ai oposiţiunii Iată cum se exprimă dl T. Maiorescu într’al doilea din aceste articole: ’Mi se va recunoasce, sper, că precum în primul articol am căutat să-mi dau seamă de toată însemnătatea discursului d-lui Djuvara ca valoare literară, aşa în articolul de fațăl-am ca