Tribuna, iulie-septembrie 1892 (Anul 9, nr. 147-218)

1892-07-31 / nr. 172

Anul IX LAk? Vineri 31 Iulie (12 August) 1892 Nr. 172 ABONAMENTELE Pentru Sibilu: 1 lună 85 er., */« an 2 fl. 50 cr.,­­/s an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 16 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohie: 1 lună 1 fl. 20 er., V* an 3 fl. 50 er., V» an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V, an 10 franci, V/* an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac munci plătindu-se înainte. Apare in fiecare zi de lucru INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră și la poşte și la librării. în Bucuresti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. L­ipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sa« 15 bani rom. K5«Dwt3aaiiK^jBMBi»igi»i3aia»ai».Mi«»«i»»!ag8ii«iiiiiMi mi i iMiin—«» La Abonament lunar pentru August st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Adm­nistraţiunea tfiarului „TRIBUNA“. Ungurii ce fac şi ce ar trebui să facă, In adevăr, că se uresce omul cău­tând şi neaflând variaţiune în presa ungurească şi în atitudinea politică a Ungurilor. De când au căutat să se presen­te­ze înaintea lumii, că ei sünt elemen­tul, care trebue să fie normativ în re­gatul unguresc, tot una şi aceeaşi notă cântă: „Ei sünt ce sünt în regat, pănă când ceialalţi, adecă celelalte popoare, sünt numai pentru a purta sarcinile re­gatului. Noi ceşti care suntem accesibili pentru cultura europeană ne mirăm de direcţiunea, care preocupă capetele con­cetăţenilor noştri unguri. Dar’ n’ar trebui să ne mirăm. Ar trebui să ne mirăm, dacă ar fi şi ei ca noi. Sute de ani, şi multe sute de ani, nu­­şi-au bătut capul cu altceva, de­cât cum să trăească şi să trăească bine cu toate comoditățile şi plăcerile din spinarea altora. Ar vrea dar’ ca tra­iul acesta comod şi plăcut şi totodată şi ieftin să­’l continue, fără­ ca vre-o­­dată să se sfîrşească. învăţul, care se preface în fire, găsesce anevoie lecuire. Găsesce ane­voie, mai cu seamă la aceia, care, ca şi concetăţenii unguri, îşi pregetă a ţină cont de spiritul timpului şi de pro­gresul, care spiritul timpului îl pretinde dela oameni. De aceea concetăţenii unguri, în­dată după inaugurarea erei celei none constituţionale, nu s’au cugetat cum să mulţumească pe cetăţenii din regatul unguresc, fără deosebire de naţionali­tate şi confesiune, ci cum să păcă­lească cu forme constituţionale pe po­poarele din regat şi cum să arunce ţă­­rîna strălucitoare constituţională în ochii străinătăţii, ca să nu prindă de veste de păcălitura destinată pentru ce­tăţenii regatului, întrucât nu sânt păr­taşi din rasa maghiară. S’au apucat şi după­ ce ’şi-au asi­gurat vieaţa constituţională numai pen­tru dînşii, se înţelege, fără de a res­pecta dreptatea, au făcut la legi cu multă artă. Le-au făcut ca pentru ne­­maghiari în adevăr să fie curate nesze semmit, fogd meg jól (na nimica, prin­­de-o bine), car’ străinătatea se le ad­mire și se admire genialitatea și libe­ralismul Ungurilor. Intre legile de soiul acesta arti­colul de lege 44 din 1868, adecă legea de naționalități, e culmea sau coroana liberalismului Ungurilor. Legea bine examinată este un cap de operă de păcălitură. După­ ce promite, că în regatul un­guresc există numai naţiune politică, care este totalitatea tuturor naţionalită­ţilor de ori-şi-ce limbă, şi aceasta e na­ţiunea maghiară, mai adauge, că limba statului este numai cea maghiară. Eare detailurile, care urmează mai departe în paragrafi, sunt numai condiţionate de la „putinţa“ ungurească. Şi cu toate acestea legea aceasta este găurită şi spartă cu ordinaţiuni mi­nisteriale şi ignorată înadins de juris­­dicţiuni cu consimţământul tacit al gu­vernului, aplaudat de corpurile legisla­tive compuse exclusiv de Unguri. Nu e destul cu atâta. Un şir lung de legi contrazicătoare urmează, legi, care nimicesc legea de naţionalităţi, care nimicesc şi alte legi anterioare, fără­ ca acestea să fie abrogate. Urmează şi reuniuni de maghiari­­sare, premii şi în fine terorism. In ţe­­rile, în care puterea ungurească este care dispune de toate, este şi „cea mai liberală“ în inştiinţele de desnaţionali­­sare din toată Europa. De jos din societatea cetăţenilor pănă sus la minister sunt cu toţii în soldul maghiarisării şi desnaţionalisării, şi totuşi libertate­­a în regatul ungu­resc nu mai există. Toată dreptatea, că fel de acesta de libertate nici nu există, nici în Tur­cia, nici în Rusia. Vorba este, că oare Ungurilor le dă mâna să se joace cum se joacă în Rusia cu ideile şi cu conceptele de li­bertate şi de dreptate? Poporul rusesc este un colos pe lângă piticul popor maghiar. Cela nu­mără sute de milioane, cesta abia ceva peste o jumătate de zecime de nfilio­­naş. Şi totuşi broasca se umflă să fie bou. Nu se cugetă, că nici boului rusesc în cele din urmă n’are să-’i umble tocmai moale, dacă va continua a nu respecta libertatea. Greşesc dară Ungurii foarte mult, făcând ceea­ ce fac. Căci, după­ ce dela natură sânt isolaţi, se isolează şi mai mult prin aceea, că cu purtarea lor îşi înstrăinează şi pe concetăţenii lor. Că se aseamănă continuu cu Ger­mania, cu Francia, cu Rusia, ba chiar şi cu România, de câte­ ori este vorba cum trebue să tracteze ei pe nema­ghiarii din regatul unguresc, puţin are să le ajute. In special provoca­rea la Ungurii din România este chiar ridicolă. O mână de oameni, care au emi­grat de foame şi s’au dus să-­şi caute, parte ca rândaşi, parte ca vizitii şi ser­vitori pânea de toate Zilele» nu poate fi comparată cu milioanele, pe care Ungurii le-au găsit aici şi sute de ani au susţinut, prin universităţile lor deo­sebite, patria împreună. De altă parte, Ungurii nici-odată nu vor fi aceea ce sânt Francezii, Ger­manii sau chiar şi Ruşii. Aceştia au format staturi naţionale. Ungurii ar vréa să formeze, dar’ n’au putere de a forma. Le stă în cale natura sta­tului unguresc, care este poliglotă, adecă de multe limbi. Dacă Ungurii ar sei raţiona, ca oameni cuminte, cum ar trebui să fie, aici asupra naturii poliglote a statului unguresc, ar trebui să-­şi concentreze atenţiunea şi puterile şi să lase statul unguresc să fie ceea­ ce e l-a făcut istoria şi împregiurările. Mai mult. Ei ar trebui să caute, ca fiecărei naţionalităţi nemaghiare din regat să-ş i facă traiul aşa de plăcut, încât nici prin minte să nu- i treacă căreiva, ca să rîvnească la alte popoare din veci­nătate sau din străinătate, şi fiecare na­ţionalitate să fie mândră, că aparţine statului unguresc. Ei ar trebui să se insuească a crea o Elveţie ungu­rească la hotarele orientale ale Eu­ropei. Atunci puţin ar ave să le pese de panslavism, de pangermanism şi de daco­­romanism, chiar şi când aceste n’ar exista numai în creerii lor înfer­­bântaţi. Este curios lucru, că Ungurii ceea­­ce li-ar fi de folos şi totodată şi cu putinţă, nu vor să facă. Lor le place să întreprindă lucruri imposibile şi prin care îşi macină puţinele şi debilele lor puteri. Ei îşi bat capul tot cu lu­cruri mari şi depărtate şi nu văd bi­nele lor şi posibilul de aproape. Ce e mai mult. Iau peste picior chiar şi pe oamenii lor, dacă se află vre­unul mai cu minte şi voeşce să le deschidă ochii. Mira-te-ai, dacă Fr. Pulszky, care pare­ că a început a vedea mai clar şi a început a atrage atenţiunea conaţiona­lilor sei, nu o va păţi ca L. Mocsáry. Semnele sunt în cea mai mare parte, că o va păţi. „Budapesti Hírlap“ aduce în acelaşi timp în doi numeri după olaltă aiurări politice unguresci după calapodul șovi­­nist, punând odată nisce neghiobii despre Românii de aici în gura unui pretins bărbat de stat român, cu care a con­versat corespondentul seu la Sinaia, care de altă­dată punând pe un „ferendiház urii să încălzească a suta şi amiia­ oară asemănarea statului unguresc cu Fran­cia, cu Germania şi cu toate statele na­ţionale din Europa. Fac Ungurii ce n’ar trebui să facă şi între lasă ceea­ ce ar trebui să facă, resultatul n’are să întârzie. Ear’ re­­sultatul nu poate fi decât un bancrot politic. Pentru înlăturarea acestuia ne stră­duim noi, „agităm“ noi. Poftiţi, dom­nilor Unguri! a ne denunţa în Zia­­rele D-Voastre, că suntem trădători de patrie şi poftiţi a ne tîrî înaintea tribu­nalelor D Voastre, ca să ne condamnaţi ca pe făcătorii de rele, când noi ne acoperăm a salva patria de pericol! FOIȚA „TRIBUNE!“. Yerba Buena. Roman în două tomuri de l­rei Hurte. Capitolul III. (Urmare.) — De ce nu ’i-ai vorbit despre toate astea colonelului Pendleton, lui însuși? — Pentru­ că nici el nu ’mi-a spus mie nimic, răspunse Yerba. Am creitat, că e mai bine să aștept secretul pănă­ ce ajung majoră. „Când colonelul Pendleton și ceialalţi tutori nu o să mai aibă nici un amestec!“ se gândi Paul. Era însă convins, că într’însul Yerba are toată încrederea. Numai că această în­­drăsneală ’l-a fermecat atât de mult, încât nu voia­ să se bucure ori să-’i pară rău de în­crederea ce ’i o arăta fata. Ar fi dorit mai mult să aibă cu dînsa raportul ce-’l avea lo­­sita Castro. Yerba dete cu socoteala ce gânduri îl ■buciumă, și da aceea întrebă: — D-ta ce Zici? — Explicația ’mi­ se pare atât de na­turală și atât de evidentă, că mă mir cum nu s’au gândit la ea mai demult, — răspunse Paul cu sinceritatea ce-’l făcea atât de sim­patic. — Vei­i, Z’80 Yerba, privind mereu pe sub gene, deschizând buzele pentru a suride dulce, — eu cred, că spui adevărul, când afirmi, că nu adu­ nimic despre secret. Momentul acesta era desperat pentru Paul, bunul lui simț însă și norocul îl aju­tară însă la triumf. Câteva momente de hesi­­tare se pot explica uşor ca însușire a omului circumspect. Sprîncenele încrețite și ochii pe jumătate închişi, senini, compliniau restul. — îmi aduc atât de puțin aminte de toată treaba, Zise- — Am văzut o femeie cu voal pe faţă, înaltă, brună, ţaţă cu care pri­marul Hammersley şi colonelul Pendleton arătau atâta stimă, încât mă miram. . . Îmi aduc acum bine aminte, ce impresie au făcut asupra mea omagiile, cu care ambii au înso­­ţit-o pănă la uşe. . . Paul privi puţin în sus, buzele roşii ale fetei lăsau să se vadă nişte dinţi albi, roşeaţa ce-ş i acoperia faţa îi dedeau o expresiune de însufleţire. Paul simţia, că Yerba îl credea, remuşcări nu avea însă, cu toate acestea. De ce? când pe jumătate credea şi dînsul ceea­ ce spunea, cel puţin îşi aducea aminte de nobila jertfire de sine a femeii şi de efectul ce ea făcuse asupra celor doi bărbaţi. De ce să nu rămână în sufletul fetei icoană fidelă despre mama ei? . . Şi care a fost mai adevărată şi mai fidelă icoană? Această faptă nobilă ori alte lucruri dejosi­­toare ale ei ? . . — D-ta amintesci despre ceva secret, — urmă. Eu abia sciu mai mult, decât că după aceea primarul m’a rugat să dau uitării totul. Nu mă gândiam atunci cum am se sa­tisfac acelei dorințe. Nu uita, Miss Yerba, că — după­ cum n’a uitat nici venerabila supe­rioară — am fost foarte tinăr atunci. Se poate, că neavând experienţe, credeam atunci, că asemenea lucruri se întâmplă în toate 7'10­0­ Apoi eram la începutul ca­rierei mele, trebuia să-­mi câştig o posiţie, dar’ tinereţa te face foarte egoist. Pe vre­mea când am plecat din San-Francisco în California, şi d-ta ai ajuns sub numele Yerba Buena în claustru, nu aveam nici un pro­tector. Yerba zimbi şi involuntară făcu o miş­care, ca­ şi­ când ar voi să se apropie de Paul; zimbia însă mai departe şi fără a se încurca. Bar’ când Paul se întoarse spre dînsa, se sculă, îşi scutură poalele rochiei şi zise : — Ce, trebue să pleci atât de curând . . . şi îţi este, ca tutor al meu, cea dintâiu şi cea din urmă visită? — Nimeni nu regretă aceasta mai mult ca mine, 7'80 tinărul, cu o expresiune în faţă, care putea să însemneze ori şi ce. — Da, Zise Yerba, cu o cochetărie, care­’ţi deşteaptă regrete, cred că în adevăr trebue să-’ți pară rău, ai perdut mult. Poate­­că și eu. Am fi putut să ne facem prieteni buni în decursul atâtor ani. Dar’ acum au trecut toate. De ce? Sper, că Miss Argnello nu o să-’și aducă aminte dă cele câte am greșit față cu Miss Yerba Buena, 7'80 Paul. — Da, numai că Miss Argnello va fi cu totul alta ? — Sper ca să nu fie, răspunse tinărul cu căldură. — Și întrucât ar putea să fie alta ? — De pildă nu i se permită a ’i­ se face complimente cum a fost și acesta. —Z‘80 încordat fata. — Nici chiar tutorului? — Atunci nu o se aibă tutor. Yerba vorbi cu toată seriositatea; în același moment încă se așeză oară, își cuprinse cu manile genunchiul și se uită cu șiretenie la Paul. — Vezi ce ai perdut, onorabilul meu domn ? — Văd, răspunse Paul, rămânând serios ca și mai nainte. — Nu de tot. Eu n’am avut frate nici amic. D-ta ai fi putut să-’mi fii amân­două. Ai fi putut să-’mi devii ce voiai. ’Mi-ai fi putut da o educaţiune mult mai bună, ca şi aceşti educatori, ori cel puţin ai fi putut să deştepţi în mine oare­care mândrie pentru studii. Sânt atâtea lucruri, despre care aş fi dorit să sciu ceva în inst­iut, nimeni n’a putut însă ea să mă înveţe; aş fi avut de atâtea­ ori nevoie de sfatul unui om cu încredere . . . Colonelul Pendleton a fost foarte bun cu mine când venia din când în când; tot­deauna a tractat cu mine ca și cu o fată de împărat, cu toate­ că pe atunci purtam încă rochie scurtă. Această purtare a lui a deș­teptat în mine gândul, că a cunoscut familia mea; n’am îndrăsnit însă nici odată să-’l în­treb ori să-’i spun ceva, şi nu cred, că m’ar fi înțeles, cu toată stima cavalerească ce­­mi-o arăta. Cât despre ceialalţi tutori ai mei — pri­marii ce s’au succedat — îi poţi judeca de pe Mr. Hendersohn. E adevărată minune, că nu am fugit de aici, ori că nu m’am dat la cine stie ce faptă nesocotită. Ei, îţi pare acum rău de câte ceva. Vocea fetei era tot atât de capricioasă şi variată ca şi atitudinea ei: când cochetă, când provocatoare, când serioasă, — acum deveni oar’ glumeaţă. Dar’, ca în genere toate femeile, aşa și Yerba, probabil că-’şi dedea şi în acest moment mai bine socoteală asupra situaţiei decât bărbatul, pentru-că înainte ca Paul să răspundă un singur cuvânt, ea — fără a face vr’o mişcare, o clipire măcar din ochi, Zi30: — Dar’ eată, vine colo o deputăție să te iee, Mr. Hathaway. Cum vezi, situaţia e desperată. Nici­odată nu o să poţi da uneia atâta, cât solicită cu toţii pentru d ta. Paul se uită spre calea cea mare, şi în adevăr văzu deputaţiunea, pe primarul Mr. Woods, apoi o femeie mică, slabă, — probabil Mrs. Woods — şi Milly. Milly se sili să ajungă cea dintâiu în chioşc, la aparenţă numai îndemnată de neastâmpărul tinereţei, în realitate însă pentru a schimba un semn secret cu Yerba. Ajungând, Z'8e gâfâind: — înainte de a vi­ se urî unul de altul trebue să vă anunţ, că o să mai aveţi timp să staţi împreună. Mătuşa­­mi-a promis, că dacă îl poate îndupleca pe Mr. Hathaway să stee aici pănă dimineață, o să scrie superi­oarei și o roagă să te lase la noi... Dar’­eată-­i, sosesc deja.... Mai șopti Yerbei: — Mătușa nu vrea să-­l lase sub nici un pretext. Trad, da Ioan Ilussu Sirianul. (Va urma.) REPLICA TINERIMII ACADEMICE. Esenţa cestiunii române în Transilvania şi Ungaria. (Urmare.) Fără consultarea şi contrar voinţei po­porului român din Transilvania, unde Româ­nii alcătuesc absoluta majoritate a întregei poporaţiuni, Maghiarii au nimicit autonomia Transilvaniei şi au contopit această ţeară cu Ungaria, în legile, aduse de ei de nobis sine nobis, ei au hotărît deja, că noi toţi, locuitorii Un­gariei : Slovaci, Germani, Ruteni, Sârbi, Ma­ghiari şi Români alcătuim o singură şi ne­despărţită naţiune maghiară! Pe această temelie absolut falsă, ne­constituţională şi caducă, au inscenat Ma­ghiarii „politica lor naţională“, al cărei scop este: stîrpirea tuturor naţiunilor nemaghiare din ţeară şi contopirea lor în maghiarism. Spre înăbuşirea conscienţei naţionale în aceste naţiuni, „legea de naţionalităţi“, care le garanta şi lor un minimal teren de mişcare, a fost şi este considerată din partea Maghia­rilor ca absolut neexistentă. De aci încolo alfa şi omega tutur­or in­­stituţiunilor aduse de Maghiari, a fost şi este desnaţionalizarea noastră. Sub fel de fel de pretexte, Maghiarii au impus naţiunilor limba maghiară drept „limbă de stat“, ca eo ipso să poată exercita o siluire asupra lor a învăţa limba maghiară şi a-­i recunoască supremaţia. încet cu încetul, limba maghiară a fost per fas et nefas, octrpată întregii noastre vieţi publice şi acum în urmă chiar şi vieţii private. Ear’ ca această maghiarisare brutală să nu bată la ochi. Maghiarii ni-au introdus limba lor mai dintâiu în şcoalele elementare, apoi în cele secundare, ear’ acum în urmă pănă şi în asilele de copii, se înţelege, sub pretextul hipocrit, că ei nu vor decât a ne da ocasiune ca noi să învăţăm limba „sta­tului“ ! ! întocmai precum o mamă maşteră, nu­mai pe copilul seu propriu îl protege, numai ale copilului seu trebuinţe şi doruri le împli­­nesce, car’ celor intrigi nu le dă decât fărî­­mături plus un suveran dispreţ, tot astfel stă­pânirea maghiară numai naţionalitatea Ma­ghiarilor o scutesce şi o promovează, car’ naţiunile celelalte îi sânt pe veci nesuferite, din „trăd­ă­t­o­r­i“, „D­a­c­o - R­o­m­ân­i“, „S­ch­ul­v­er­e­i­n­i­ş­t­i“ şi „P­an­s­l­a­v­i­ş­ti“ nu ne mai scoate. Şi ce cerem noi adecă astăzi ? Cerem noi ca Maghiarii să ne dee nouă ceva din proprietatea lor? Cerem noi privilegii? Dela 1848 şi pănă astăzi noi Românii nu am pretins şi nu pretindem decât aceea ce al nostru este; pretindem drepturi naţionale în puterea faptului, că suntem aici şi aici voim să fim şi le cerem în virtutea principiului etico-juridic suum cuique ; noi pretindem să ne administrăm şi să ne judecăm noi de noi în limba noastră naţio­nală, să ne alegem deputaţi şi funcţionari noi de noi nebântuiţi, să ne facem aşezăminte de cultură naţională românească atâtea, câte noi înşine d­o­r­im şi de câte noi înşine mai bine stim, că trebuinţă avem, cerem, cu toată hotărîrea cerem să fi­m r­ecu­no­cuţi noi înşine stăpâni pe a noastră s­o­a­r­­­e şi nu voim cu nici un preţ sub soare să admitem, ca Maghiarii să-­şi aroage drep­tul de a ne dicta noue moduri de a gândi, a simţi şi a vorbi, ca Maghiarii să ne dee noue lecţiuni despre patriotism şi fericire în vieață.

Next