Tribuna, iulie-septembrie 1892 (Anul 9, nr. 147-218)
1892-07-31 / nr. 172
Anul IX LAk? Vineri 31 Iulie (12 August) 1892 Nr. 172 ABONAMENTELE Pentru Sibilu: 1 lună 85 er., */« an 2 fl. 50 cr.,/s an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 16 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohie: 1 lună 1 fl. 20 er., V* an 3 fl. 50 er., V» an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V, an 10 franci, V/* an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac munci plătindu-se înainte. Apare in fiecare zi de lucru INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră și la poşte și la librării. în Bucuresti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sa« 15 bani rom. K5«Dwt3aaiiK^jBMBi»igi»i3aia»ai».Mi«»«i»»!ag8ii«iiiiiMi mi i iMiin—«» La Abonament lunar pentru August st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Admnistraţiunea tfiarului „TRIBUNA“. Ungurii ce fac şi ce ar trebui să facă, In adevăr, că se uresce omul căutând şi neaflând variaţiune în presa ungurească şi în atitudinea politică a Ungurilor. De când au căutat să se presenteze înaintea lumii, că ei sünt elementul, care trebue să fie normativ în regatul unguresc, tot una şi aceeaşi notă cântă: „Ei sünt ce sünt în regat, pănă când ceialalţi, adecă celelalte popoare, sünt numai pentru a purta sarcinile regatului. Noi ceşti care suntem accesibili pentru cultura europeană ne mirăm de direcţiunea, care preocupă capetele concetăţenilor noştri unguri. Dar’ n’ar trebui să ne mirăm. Ar trebui să ne mirăm, dacă ar fi şi ei ca noi. Sute de ani, şi multe sute de ani, nuşi-au bătut capul cu altceva, decât cum să trăească şi să trăească bine cu toate comoditățile şi plăcerile din spinarea altora. Ar vrea dar’ ca traiul acesta comod şi plăcut şi totodată şi ieftin să’l continue, fără ca vre-odată să se sfîrşească. învăţul, care se preface în fire, găsesce anevoie lecuire. Găsesce anevoie, mai cu seamă la aceia, care, ca şi concetăţenii unguri, îşi pregetă a ţină cont de spiritul timpului şi de progresul, care spiritul timpului îl pretinde dela oameni. De aceea concetăţenii unguri, îndată după inaugurarea erei celei none constituţionale, nu s’au cugetat cum să mulţumească pe cetăţenii din regatul unguresc, fără deosebire de naţionalitate şi confesiune, ci cum să păcălească cu forme constituţionale pe popoarele din regat şi cum să arunce ţărîna strălucitoare constituţională în ochii străinătăţii, ca să nu prindă de veste de păcălitura destinată pentru cetăţenii regatului, întrucât nu sânt părtaşi din rasa maghiară. S’au apucat şi după ce ’şi-au asigurat vieaţa constituţională numai pentru dînşii, se înţelege, fără de a respecta dreptatea, au făcut la legi cu multă artă. Le-au făcut ca pentru nemaghiari în adevăr să fie curate nesze semmit, fogd meg jól (na nimica, prinde-o bine), car’ străinătatea se le admire și se admire genialitatea și liberalismul Ungurilor. Intre legile de soiul acesta articolul de lege 44 din 1868, adecă legea de naționalități, e culmea sau coroana liberalismului Ungurilor. Legea bine examinată este un cap de operă de păcălitură. După ce promite, că în regatul unguresc există numai naţiune politică, care este totalitatea tuturor naţionalităţilor de ori-şi-ce limbă, şi aceasta e naţiunea maghiară, mai adauge, că limba statului este numai cea maghiară. Eare detailurile, care urmează mai departe în paragrafi, sunt numai condiţionate de la „putinţa“ ungurească. Şi cu toate acestea legea aceasta este găurită şi spartă cu ordinaţiuni ministeriale şi ignorată înadins de jurisdicţiuni cu consimţământul tacit al guvernului, aplaudat de corpurile legislative compuse exclusiv de Unguri. Nu e destul cu atâta. Un şir lung de legi contrazicătoare urmează, legi, care nimicesc legea de naţionalităţi, care nimicesc şi alte legi anterioare, fără ca acestea să fie abrogate. Urmează şi reuniuni de maghiarisare, premii şi în fine terorism. In ţerile, în care puterea ungurească este care dispune de toate, este şi „cea mai liberală“ în inştiinţele de desnaţionalisare din toată Europa. De jos din societatea cetăţenilor pănă sus la minister sunt cu toţii în soldul maghiarisării şi desnaţionalisării, şi totuşi libertatea în regatul unguresc nu mai există. Toată dreptatea, că fel de acesta de libertate nici nu există, nici în Turcia, nici în Rusia. Vorba este, că oare Ungurilor le dă mâna să se joace cum se joacă în Rusia cu ideile şi cu conceptele de libertate şi de dreptate? Poporul rusesc este un colos pe lângă piticul popor maghiar. Cela numără sute de milioane, cesta abia ceva peste o jumătate de zecime de nfilionaş. Şi totuşi broasca se umflă să fie bou. Nu se cugetă, că nici boului rusesc în cele din urmă n’are să-’i umble tocmai moale, dacă va continua a nu respecta libertatea. Greşesc dară Ungurii foarte mult, făcând ceea ce fac. Căci, după ce dela natură sânt isolaţi, se isolează şi mai mult prin aceea, că cu purtarea lor îşi înstrăinează şi pe concetăţenii lor. Că se aseamănă continuu cu Germania, cu Francia, cu Rusia, ba chiar şi cu România, de câte ori este vorba cum trebue să tracteze ei pe nemaghiarii din regatul unguresc, puţin are să le ajute. In special provocarea la Ungurii din România este chiar ridicolă. O mână de oameni, care au emigrat de foame şi s’au dus să-şi caute, parte ca rândaşi, parte ca vizitii şi servitori pânea de toate Zilele» nu poate fi comparată cu milioanele, pe care Ungurii le-au găsit aici şi sute de ani au susţinut, prin universităţile lor deosebite, patria împreună. De altă parte, Ungurii nici-odată nu vor fi aceea ce sânt Francezii, Germanii sau chiar şi Ruşii. Aceştia au format staturi naţionale. Ungurii ar vréa să formeze, dar’ n’au putere de a forma. Le stă în cale natura statului unguresc, care este poliglotă, adecă de multe limbi. Dacă Ungurii ar sei raţiona, ca oameni cuminte, cum ar trebui să fie, aici asupra naturii poliglote a statului unguresc, ar trebui să-şi concentreze atenţiunea şi puterile şi să lase statul unguresc să fie ceea ce e l-a făcut istoria şi împregiurările. Mai mult. Ei ar trebui să caute, ca fiecărei naţionalităţi nemaghiare din regat să-ş i facă traiul aşa de plăcut, încât nici prin minte să nu- i treacă căreiva, ca să rîvnească la alte popoare din vecinătate sau din străinătate, şi fiecare naţionalitate să fie mândră, că aparţine statului unguresc. Ei ar trebui să se insuească a crea o Elveţie ungurească la hotarele orientale ale Europei. Atunci puţin ar ave să le pese de panslavism, de pangermanism şi de dacoromanism, chiar şi când aceste n’ar exista numai în creerii lor înferbântaţi. Este curios lucru, că Ungurii ceeace li-ar fi de folos şi totodată şi cu putinţă, nu vor să facă. Lor le place să întreprindă lucruri imposibile şi prin care îşi macină puţinele şi debilele lor puteri. Ei îşi bat capul tot cu lucruri mari şi depărtate şi nu văd binele lor şi posibilul de aproape. Ce e mai mult. Iau peste picior chiar şi pe oamenii lor, dacă se află vreunul mai cu minte şi voeşce să le deschidă ochii. Mira-te-ai, dacă Fr. Pulszky, care pare că a început a vedea mai clar şi a început a atrage atenţiunea conaţionalilor sei, nu o va păţi ca L. Mocsáry. Semnele sunt în cea mai mare parte, că o va păţi. „Budapesti Hírlap“ aduce în acelaşi timp în doi numeri după olaltă aiurări politice unguresci după calapodul șovinist, punând odată nisce neghiobii despre Românii de aici în gura unui pretins bărbat de stat român, cu care a conversat corespondentul seu la Sinaia, care de altădată punând pe un „ferendiház urii să încălzească a suta şi amiia oară asemănarea statului unguresc cu Francia, cu Germania şi cu toate statele naţionale din Europa. Fac Ungurii ce n’ar trebui să facă şi între lasă ceea ce ar trebui să facă, resultatul n’are să întârzie. Ear’ resultatul nu poate fi decât un bancrot politic. Pentru înlăturarea acestuia ne străduim noi, „agităm“ noi. Poftiţi, domnilor Unguri! a ne denunţa în Ziarele D-Voastre, că suntem trădători de patrie şi poftiţi a ne tîrî înaintea tribunalelor D Voastre, ca să ne condamnaţi ca pe făcătorii de rele, când noi ne acoperăm a salva patria de pericol! FOIȚA „TRIBUNE!“. Yerba Buena. Roman în două tomuri de lrei Hurte. Capitolul III. (Urmare.) — De ce nu ’i-ai vorbit despre toate astea colonelului Pendleton, lui însuși? — Pentru că nici el nu ’mi-a spus mie nimic, răspunse Yerba. Am creitat, că e mai bine să aștept secretul pănă ce ajung majoră. „Când colonelul Pendleton și ceialalţi tutori nu o să mai aibă nici un amestec!“ se gândi Paul. Era însă convins, că într’însul Yerba are toată încrederea. Numai că această îndrăsneală ’l-a fermecat atât de mult, încât nu voia să se bucure ori să-’i pară rău de încrederea ce ’i o arăta fata. Ar fi dorit mai mult să aibă cu dînsa raportul ce-’l avea losita Castro. Yerba dete cu socoteala ce gânduri îl ■buciumă, și da aceea întrebă: — D-ta ce Zici? — Explicația ’mi se pare atât de naturală și atât de evidentă, că mă mir cum nu s’au gândit la ea mai demult, — răspunse Paul cu sinceritatea ce-’l făcea atât de simpatic. — Veii, Z’80 Yerba, privind mereu pe sub gene, deschizând buzele pentru a suride dulce, — eu cred, că spui adevărul, când afirmi, că nu adu nimic despre secret. Momentul acesta era desperat pentru Paul, bunul lui simț însă și norocul îl ajutară însă la triumf. Câteva momente de hesitare se pot explica uşor ca însușire a omului circumspect. Sprîncenele încrețite și ochii pe jumătate închişi, senini, compliniau restul. — îmi aduc atât de puțin aminte de toată treaba, Zise- — Am văzut o femeie cu voal pe faţă, înaltă, brună, ţaţă cu care primarul Hammersley şi colonelul Pendleton arătau atâta stimă, încât mă miram. . . Îmi aduc acum bine aminte, ce impresie au făcut asupra mea omagiile, cu care ambii au însoţit-o pănă la uşe. . . Paul privi puţin în sus, buzele roşii ale fetei lăsau să se vadă nişte dinţi albi, roşeaţa ce-ş i acoperia faţa îi dedeau o expresiune de însufleţire. Paul simţia, că Yerba îl credea, remuşcări nu avea însă, cu toate acestea. De ce? când pe jumătate credea şi dînsul ceea ce spunea, cel puţin îşi aducea aminte de nobila jertfire de sine a femeii şi de efectul ce ea făcuse asupra celor doi bărbaţi. De ce să nu rămână în sufletul fetei icoană fidelă despre mama ei? . . Şi care a fost mai adevărată şi mai fidelă icoană? Această faptă nobilă ori alte lucruri dejositoare ale ei ? . . — D-ta amintesci despre ceva secret, — urmă. Eu abia sciu mai mult, decât că după aceea primarul m’a rugat să dau uitării totul. Nu mă gândiam atunci cum am se satisfac acelei dorințe. Nu uita, Miss Yerba, că — după cum n’a uitat nici venerabila superioară — am fost foarte tinăr atunci. Se poate, că neavând experienţe, credeam atunci, că asemenea lucruri se întâmplă în toate 7'100 Apoi eram la începutul carierei mele, trebuia să-mi câştig o posiţie, dar’ tinereţa te face foarte egoist. Pe vremea când am plecat din San-Francisco în California, şi d-ta ai ajuns sub numele Yerba Buena în claustru, nu aveam nici un protector. Yerba zimbi şi involuntară făcu o mişcare, ca şi când ar voi să se apropie de Paul; zimbia însă mai departe şi fără a se încurca. Bar’ când Paul se întoarse spre dînsa, se sculă, îşi scutură poalele rochiei şi zise : — Ce, trebue să pleci atât de curând . . . şi îţi este, ca tutor al meu, cea dintâiu şi cea din urmă visită? — Nimeni nu regretă aceasta mai mult ca mine, 7'80 tinărul, cu o expresiune în faţă, care putea să însemneze ori şi ce. — Da, Zise Yerba, cu o cochetărie, care’ţi deşteaptă regrete, cred că în adevăr trebue să-’ți pară rău, ai perdut mult. Poatecă și eu. Am fi putut să ne facem prieteni buni în decursul atâtor ani. Dar’ acum au trecut toate. De ce? Sper, că Miss Argnello nu o să-’și aducă aminte dă cele câte am greșit față cu Miss Yerba Buena, 7'80 Paul. — Da, numai că Miss Argnello va fi cu totul alta ? — Sper ca să nu fie, răspunse tinărul cu căldură. — Și întrucât ar putea să fie alta ? — De pildă nu i se permită a ’i se face complimente cum a fost și acesta. —Z‘80 încordat fata. — Nici chiar tutorului? — Atunci nu o se aibă tutor. Yerba vorbi cu toată seriositatea; în același moment încă se așeză oară, își cuprinse cu manile genunchiul și se uită cu șiretenie la Paul. — Vezi ce ai perdut, onorabilul meu domn ? — Văd, răspunse Paul, rămânând serios ca și mai nainte. — Nu de tot. Eu n’am avut frate nici amic. D-ta ai fi putut să-’mi fii amândouă. Ai fi putut să-’mi devii ce voiai. ’Mi-ai fi putut da o educaţiune mult mai bună, ca şi aceşti educatori, ori cel puţin ai fi putut să deştepţi în mine oarecare mândrie pentru studii. Sânt atâtea lucruri, despre care aş fi dorit să sciu ceva în instiut, nimeni n’a putut însă ea să mă înveţe; aş fi avut de atâtea ori nevoie de sfatul unui om cu încredere . . . Colonelul Pendleton a fost foarte bun cu mine când venia din când în când; totdeauna a tractat cu mine ca și cu o fată de împărat, cu toate că pe atunci purtam încă rochie scurtă. Această purtare a lui a deșteptat în mine gândul, că a cunoscut familia mea; n’am îndrăsnit însă nici odată să-’l întreb ori să-’i spun ceva, şi nu cred, că m’ar fi înțeles, cu toată stima cavalerească cemi-o arăta. Cât despre ceialalţi tutori ai mei — primarii ce s’au succedat — îi poţi judeca de pe Mr. Hendersohn. E adevărată minune, că nu am fugit de aici, ori că nu m’am dat la cine stie ce faptă nesocotită. Ei, îţi pare acum rău de câte ceva. Vocea fetei era tot atât de capricioasă şi variată ca şi atitudinea ei: când cochetă, când provocatoare, când serioasă, — acum deveni oar’ glumeaţă. Dar’, ca în genere toate femeile, aşa și Yerba, probabil că-’şi dedea şi în acest moment mai bine socoteală asupra situaţiei decât bărbatul, pentru-că înainte ca Paul să răspundă un singur cuvânt, ea — fără a face vr’o mişcare, o clipire măcar din ochi, Zi30: — Dar’ eată, vine colo o deputăție să te iee, Mr. Hathaway. Cum vezi, situaţia e desperată. Niciodată nu o să poţi da uneia atâta, cât solicită cu toţii pentru d ta. Paul se uită spre calea cea mare, şi în adevăr văzu deputaţiunea, pe primarul Mr. Woods, apoi o femeie mică, slabă, — probabil Mrs. Woods — şi Milly. Milly se sili să ajungă cea dintâiu în chioşc, la aparenţă numai îndemnată de neastâmpărul tinereţei, în realitate însă pentru a schimba un semn secret cu Yerba. Ajungând, Z'8e gâfâind: — înainte de a vi se urî unul de altul trebue să vă anunţ, că o să mai aveţi timp să staţi împreună. Mătuşami-a promis, că dacă îl poate îndupleca pe Mr. Hathaway să stee aici pănă dimineață, o să scrie superioarei și o roagă să te lase la noi... Dar’eată-i, sosesc deja.... Mai șopti Yerbei: — Mătușa nu vrea să-l lase sub nici un pretext. Trad, da Ioan Ilussu Sirianul. (Va urma.) REPLICA TINERIMII ACADEMICE. Esenţa cestiunii române în Transilvania şi Ungaria. (Urmare.) Fără consultarea şi contrar voinţei poporului român din Transilvania, unde Românii alcătuesc absoluta majoritate a întregei poporaţiuni, Maghiarii au nimicit autonomia Transilvaniei şi au contopit această ţeară cu Ungaria, în legile, aduse de ei de nobis sine nobis, ei au hotărît deja, că noi toţi, locuitorii Ungariei : Slovaci, Germani, Ruteni, Sârbi, Maghiari şi Români alcătuim o singură şi nedespărţită naţiune maghiară! Pe această temelie absolut falsă, neconstituţională şi caducă, au inscenat Maghiarii „politica lor naţională“, al cărei scop este: stîrpirea tuturor naţiunilor nemaghiare din ţeară şi contopirea lor în maghiarism. Spre înăbuşirea conscienţei naţionale în aceste naţiuni, „legea de naţionalităţi“, care le garanta şi lor un minimal teren de mişcare, a fost şi este considerată din partea Maghiarilor ca absolut neexistentă. De aci încolo alfa şi omega tuturor instituţiunilor aduse de Maghiari, a fost şi este desnaţionalizarea noastră. Sub fel de fel de pretexte, Maghiarii au impus naţiunilor limba maghiară drept „limbă de stat“, ca eo ipso să poată exercita o siluire asupra lor a învăţa limba maghiară şi a-i recunoască supremaţia. încet cu încetul, limba maghiară a fost per fas et nefas, octrpată întregii noastre vieţi publice şi acum în urmă chiar şi vieţii private. Ear’ ca această maghiarisare brutală să nu bată la ochi. Maghiarii ni-au introdus limba lor mai dintâiu în şcoalele elementare, apoi în cele secundare, ear’ acum în urmă pănă şi în asilele de copii, se înţelege, sub pretextul hipocrit, că ei nu vor decât a ne da ocasiune ca noi să învăţăm limba „statului“ ! ! întocmai precum o mamă maşteră, numai pe copilul seu propriu îl protege, numai ale copilului seu trebuinţe şi doruri le împlinesce, car’ celor intrigi nu le dă decât fărîmături plus un suveran dispreţ, tot astfel stăpânirea maghiară numai naţionalitatea Maghiarilor o scutesce şi o promovează, car’ naţiunile celelalte îi sânt pe veci nesuferite, din „trădători“, „Daco - Români“, „Schulvereinişti“ şi „Panslavişti“ nu ne mai scoate. Şi ce cerem noi adecă astăzi ? Cerem noi ca Maghiarii să ne dee nouă ceva din proprietatea lor? Cerem noi privilegii? Dela 1848 şi pănă astăzi noi Românii nu am pretins şi nu pretindem decât aceea ce al nostru este; pretindem drepturi naţionale în puterea faptului, că suntem aici şi aici voim să fim şi le cerem în virtutea principiului etico-juridic suum cuique ; noi pretindem să ne administrăm şi să ne judecăm noi de noi în limba noastră naţională, să ne alegem deputaţi şi funcţionari noi de noi nebântuiţi, să ne facem aşezăminte de cultură naţională românească atâtea, câte noi înşine dorim şi de câte noi înşine mai bine stim, că trebuinţă avem, cerem, cu toată hotărîrea cerem să fim recunocuţi noi înşine stăpâni pe a noastră soare şi nu voim cu nici un preţ sub soare să admitem, ca Maghiarii să-şi aroage dreptul de a ne dicta noue moduri de a gândi, a simţi şi a vorbi, ca Maghiarii să ne dee noue lecţiuni despre patriotism şi fericire în vieață.