Tribuna, octombrie-decembrie 1892 (Anul 9, nr. 219-292)

1892-11-27 / nr. 265

Amil IX Nr. 265 Sibiiu, Vineri 27 Noemvrie (9 Decemvrie) 1892 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr.,­­/s a*1­5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 a. pe lună mai mult. Pentru monarohie: 1 lună 1 fl. 20 cr., »/» an 3 fl. 50 cr., */« an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru Românîa și străinătate: 1­­ an 10 franci, '/, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac mumei plătindu-se înainte. Apare In fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor fir. 21. Se prenumeră și la poște și la librării. în Bnom­osoi primesce abonamente D. C. Pascu, Str. l­ipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. nat. 15 bani rom. 1 ftsgaCjiiaKB&«mggsi5a«aaEBraw^^ t Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea triarului „TRIBUNA“. La Jertfele şovinismului. Dacă se adeveresce spirea ce pu­blică foile din Arad, că adecă celor doi Români oficeri în reservă li­ s’a luat gradul din causă că au iscălit adresa de aderenţă cătră „Tribuna“ şi nu au provocat la duel pe un­­ziarist maghiar desmăţat, care-­i înjurase şi îi făcuse trădători de patrie, apoi chiar înaltele cercuri militare maghiare au săvîrşit un fapt ce dovedesce, că în Ungaria lucrurile merg cu paşi tot mai reperji spre o anarchie completă. Nu-i destul că, aţîţaţi de o presă şovinistă pănă la paroxism, cei din ca­merele advocaţiale de la Cluj şi Arad au dat în judecată disciplinară pe domnii Dr. Ioan Raţiu, Iuliu Coroianu, Dr. Teodor Mihali, apoi pe dnii Dr. Nicolae O­n­e­u, Aurel S­u­c­i­u, Dr. Şte­fan C. Pop şi Petru Truţa, pentru­ că unii au fost la Viena, dar’ alţii au ade­rat la programul partidului naţional ro­mân, dar’ comanda honvedească din Arad în unire cu cea din Seghedin, sub presiunea aceleiaşi 4 dar‘8^ce m­ise­­rabile, a luat gradul de oficer în re­ser­vă dlor Iuliu Pierbag şi Savu Rai­cu, dar’ comanda supremă din Budapesta a aprobat şi ea „măsura disciplinară în contra celor doi Valahi daco români“. Nu ne vine să credem scrrea, pe care foile aradane o dau cu positi­­vitate. Dar’ atunci valurile şovinismului maghiar, care de atâţia ani lovesc în naţionalităţi şi au contribuit la învrăj­birea popoarelor din statul Stalui Şte­fan, departe de a se fi potolit, ci dim­­protivă, au primit un nou isvor, o nouă putere: cercurile militare superioare honvedesci nu nu­­mai se lasă a fi influenţate, dar o fac d­e-a dreptul întocmai după­ cum au cerut foile şoviniste, căci ne aducem aminte, cum îndată după­ ce au luat cu­­noscinţă de adresa din „Tribuna atât „Arad és Vidéke“ cât şi „Alföld“ au atras atenţia comănduirii honveresei asupra celor doi Români oficeri în re­­servă, cerând ca ei să fie aspru şi exemplar pedepsiţi. Crima ce li­ se imputa era, că ar fi călcat jură­mântul depus pe constituţia maghiară. Cât este de infamă această denun­ţare a foilor şoviniste se vor fi convins în urmă şi Ungurii, cu tot dispreţul lor pentru dreptate. Au căutat deci să mai încarce în cârca celor doi Români o vină, care să se primească fără reserve şi în cercurile militare cele mai severe şi mai depăr­tate de politică. Au inventat deci, că cei doi Români au călcat regulele ca­valeresc­, care pentru ori­ce ofiței se consideră ca o evangelie sfântă, nu au provocat la duel pe ziaristul care îi in­sultase. Cât de păcătoasă este însă această uneltire — căci nu putem s’o numim altfel — se poate vedea şi din următoa­rele : Oficerii în reservă au f­o­s­t i­n­­sultaţi colectiv, cu ceialalţi Ro­mâni la un loc şi din partea tu­turor 4* a­r­e 101 unguresci. Regu­lele cavaleresci cele mai severe nu pu­teau deci impune dlor Herbay şi Raicu a se lua la duel cu toţi ziariştii maghiari, mai ales când era la mijloc o cestiune politică. Afară de aceasta chiar referindu-ne la insul­tele ce li­ s’au adresat prin „Arad és Vidéke“, ele au fost iscălite de un ziarist desmăţat, un zurbagiu de bir­turi, care tocmai astă-vară mâncase câ­teva palme în stradă de la un profesor maghiar, pe care-­l insultase, de­sigur nu pentru tradare de patrie. Prin ce, în asemenea împregiurări, chiar militarii cei mai severi puteau pretinde dela Românii ofițeri în re­­serva să se apuce la bătaie cu o în­treagă lume de nebuni? Dar, în chipul acesta noi toţi Ro­mânii, oficeri şi neoficeri în reservă, ar trebui să fim mereu cu spada în mână să ne apărăm onoarea, dacă ne-am simţi insultaţi prin toate scârboşeniile câte se scurg în presa maghiară. Şi chiar presupunând că am fi insultaţi de oameni onorabili — căci etica ungurească admite că pot fi oameni cum se cade şi cei care înjură ca mo­jicii — oare în luptele noastre politice ar trebui să ne perdem vremea şi puterile duelând ? Dar’ atunci toţi cei trei sute Români câţi au fost la Viena, între care vor fi fost şi mulţi oficeri în re­­servă, ar fi trebuit să provocăm la duel întreaga presă maghiară, căci toţi am fost numiţi, şi de cătră toate foile şoviniste, trădători de patrie. Admiţând acest principiu, apoi Românul inteligent, care din întâm­plare e şi oficer în reservă, ar trebui să aleagă, ori să nu se amestece deloc în cele politice — pentru a nu-­şi perde rangul — ori să stea mereu cu mâna pe sabie. Care om cuminte ar pută admite asemenea enormitate? Şi care Român cu inimă, pentru­ că e oficer în reservă şi ar lua în seamă bălăcărelile foilor unguresci, ar pută să se ţină departe de luptele naţionale şi să nu răspundă la apelul ce-ş i face naţiunea ? Evident, că dacă am admite acest principiu, pe care se pretinde că e l-a sancţionat comanda supremă honvedească din Budapesta, apoi noi Românii am fi dezarmaţi chiar de acum. Nu numai atâta însă! Admiţendu-se acest principiu, agi­taţia miserabilâ a plebei de stradă şi a foilor de scandal ar ajunge o putere în stat: să dee tonul cum să se pronunţe un verdict militar. N’ar însemna oare aceasta o anar­chie ? Şi permis este oare, fire-ar spre fo­losul patriei ca anarchia să se înstăpâ­nească în locul justiţiei? Ar folosi Tronului şi statului ca valurile vieţii politice să se răsfrângă pănă şi asupra justiţiei militare? Nu credem. Iată de ce nu ne vine a crede, că comanda supremă honvedească ar fi dat verdictul pe care îl anunţă foile din Arad. „Éljen a király!“ Toată lumea ştie că armata comună austro-ungară cunoasce de supremul ei domnitor pe împăratul. Toate jurămintele, toate legile, toate regulamentele militare nu vorbesc nicăiri de Rege, ci numai de împărat. Cu toate acestea sărbând mai­­fi­lele trecute la Budapesta regimentul de in­fanterie nr. 38, care se recrutează din ţinutul oraşului maghiar Kecskemét, jubileul de 25 ani al proprietarului seu baron Mollináry, co­lonelul acestui regiment, dl Ostermann, în cu­vântul seu, altcum ţinut în limba germană, ar fi­­zis — după „Pester Lloyd"’,— că regimentul e totdeauna gata a muri pentru Rege şi pen­tru patrie". Ear’ soldaţii ar fi aclamat această vorbire tradusă de un căpitan în limba ma­ghiară prin cuvintele: „Éljen a király!“ 'OITA „TRIBUNE!“. Br o n d­e 11 e. — Novelă — de Hipolyte Leveou. S’a făcut întunerec demult; trebue să fie târ­ fiu, opt ciasuri, poate nouă, în faţa cortului de Ţigani, în zăpadă arde un foc. Sub cort sunt trei persoane luminate de focul de afară.* Un bărbat, o femeie bătrână şi o fată tinără. Bărbatul are o pălărie calabreză din care es şuviţe de păr negru. Itingă el stă femeia lui, la o masă. Mai departe în fund, fata cea tânără mănâncă, fără să ridice capul, şi din când în când îşi plimbă privirea visătoare împregiur. E drăgălaşe, puţin cam tristă, plină de o gra­ţie copilărească şi candidă, încadrată de o au­reolă de păr blond-roşcat. Văzând astfel acea faţă albă de virgină, aurită de radele roșii ale focului, te gândesci fără voe la un ânger rătăcit în infern. Bărbatul a isprăvit vinul dintr’o cană, pe care o dă femeii celei groase­­ficând: Mai dă-’mi nitul. Femeia cea groasă răspunse cam încet: — Nu mai e! Bărbatul e furios; se scoală și umblă prin cort ca un urs în colivie. — Aida de! în curând nu vom mai ave ce să mâncăm . . . M’am­ săturat .. . soli, bătrâno! . . — Ce! e vina mea dacă tu ai copii și nu vor să te ajute? Copila se genunche în colțul ei, neîndrăsnind să-’și ridica ochii spre tatăl său care urmă: Copii... a da... te ajută să-’ți mănânce mâncarea ... cât des­pre altceva ... și vorbind astfel, el se întărită; deodată îmblânzit și par’că mân­gâietor, se opri cu brațele încrucișate în fața fetei. Va se efică, Blondette, e adeverat că tu vrei să lași se peară de foame pe aceia care te-au crescut ? Adeverat că tu preferi să ne autfi țipând de foame decât să nu dai o bu­cățică de pâne? — Dar’, tată, dacă aș pute. . . — Poți . . . stii bine . . . domnul de alaltăieri. . . Ea se ridică cutremurându-se, și cu ochii strălucitori. — Bar’ el! . . Ei bine nu! . . nu vreau, înțelegeți bine . . . nici odată ! . . nici­odată!. . Am­find aceste vorbe Ţiganul, își schimbă deodată înfățișarea. în furia lui oarbă apucă pa Blondette de «afini, o trânti pe spate, o lovi cu pumnii și cu picioarele, fără să-’i atingă figura, căci el tot spera că va face din ea ceva într’o­­fi­— Canalie, du-te . . . , strigă el. Sim­țind că ar ucide-o dacă ar vede o în fața-e i, el îi mai dete o lovitură de picior și o aruncă afară sbierând: — Na! .. du-te și să nu te mai ved !. . . . . . Da . . . singură, părăsită în mijlocul uliței, plină de noroiu și care se întinde ca un lung verme întunecos peste nemărginita albeață a zăpeliii. Zăpada cade mereu. Ce va deveni copila? . . . Ea ascultă. . . în câmpia tristă nu se aude decât mugetul vântului ... și cât e de frig! . . . Blondette e departe de cortul Țiga­nilor . . . dacă s’ar întoarce și s’ar supune stăruințelor lor? . . . Această idee o face să se cutremure din nou. . . — Oh! nu, nu! . . . ori­ce alt, decât asta! . . . Și Blondette merge mereu, cât îi permite piciorușele ei cele mici. Speranța îi revine împreună cu căldura. în depărtare zăresce prin întunerec o clădire mare, care par’că e un castel ... ea respiră. . . își grăbesce pasul plin de nădejde. Acolo o va primi, de sigur; nu vor lăsa să moară de frig și foame în noroiul din drum, o biată fată sărmană. A ajuns. . . Emoțiunea o cuprinde în acel moment. Dacă nu m i-ar deschide ? Aide curagiu, trebue să încerce, și sună. Un servitor vine cătră poartă, încet; pașii lui răsund în tăcerea nopţii. — Ce vrei? strigă el de departe cu un glas plictisit. — Un colţişor de dormit şi o bucăţică de pâne, răspunde ea cu glasul cel mai dulce şi mai umilit. Servitorul se apropie şi o priveste obraznic. — întră —­­fise bătrânului — stăpâ­nului nostru, îi plac fetele frumoase, el o să-­ţi dee tot ce îi vei cere, dacă vei fi blândă cu el. Cuvântul acesta „fată frumoasă“ pe care ’l a au­ fit de atâtea­ ori, ca o insultă o face să se dee înapoi. — Ah! asta vrea stăpânul d tale!­­zise ea privind pe servitor cu mândrie... Spune-’i că cu prețul acesta n’am trebuință nici de pâne nici de adăpostul lui . . . prefer mai bine zăpada şi foamea. Servitorul trânti cu năcaz poarta care se închise scârţâind în balamalele ei ruginite. Unde să meargă ea acum ? Ce se facă ? Nu se mai zăresce nici o altă casă. Şi apoi cine stie dacă şi acolo n’o fi tot ca are.­ Aducându-’şi aminte de acest scârbos târg ce ’i-se propunea, disgustul o cuprinde, o ură puternică îi ridică disprețul pe buze și din toate puterile, toată sciința ei, se îndreaptă în neant. Ea nu se poate opri să verse o lacrimă de regret pentru cei șesesprezece ani ai sei plini de dragoste și tinereţă. — Sermana Blondette! murmură dînsa. Cu un pas încet, ea înaintează cătră părăul care curge pe Itingă castel, îl privesce lung, rămânând nesimţitoare la vântul care cânta a mort printre plopii înghieţaţi. Eise pare că va fi fericită sub această apă tăcută, că va fi fericită, în marea linişte a veceniciei. Acolo nu mai simţi griji, nu mai e miserie, nu mai e ruşine, nimic, nimic! Da, e mai bine să sfîrşească acolo, în­dată, şi cu cât se va sfîrşi mai re­pede , cu atât va scăpa mai curând de suferinţele aspre. Ea înaintează atrasă fără voe cătră mal, şi când întră în apă ghiaţa se sfărîmă sub picioarale ei; ochii Blondettei sânt nemişcaţi şi figura ei de virgină­ curată, strălucesce de o bucurie care nu s­­ va mai sfîrşi nici­odată. Ca o fantomă ea dispare. Zăpada cădea mereu în tăcere peste ne­mărginita eotfipie, şi plopii de pe marginea rîului, par’că sftnt niace braţe ridicate cătră cer în semn de rugăciune. România despre luptele noastre. „ [IIndépendance Roumaine11, or­ganul ministerului de externe din Bu­­curesci, publică în nri seu dela 3 De­cemvrie n. sub titlul „Mişcarea ro­­mână“ următorul prim-articol, care nu va lipsi a desmeteci mai ales cer­curile politice maghiare. Cei doi eroi ai causei transilvane, diii Raţiu şi Lucaciu, sunt de present în Bu­­curesc. Anumite spirite mai timide au fost is­pitite să vadă în această îndoită visită un simptom neliniştitor şi se întreabă cu îngri­jire : „Ce se va mai fi urzînd oare aici?“ Atitudinea atât­ de reservată şi în­ţeleaptă a acestor doi apostoli viguroşi ai causei române, a trebuit să ducă liniştea în inimile tuturor. Dl Raţiu era aşteptat numai pe mâne, şi studenţii îi pregătiau o primire strălucită. Dînsul a sosit însă alaltăieri, când nimeni nu-­l aştepta, pentru a încungiura astfel ori­ce o­v a­ţ­i u n i. Faptul acesta este pe lângă multe altele, o nouă dovadă, că căpe­teniile mişcării române din Transilvania se ţin cu îngrijire departe de demonstraţiunile sgomotoase şi de agitaţiunile primejdioase. Ei au deplină conscienţă despre dreptatea causei lor, şi este exclusă primejdia, că ei o vor compromită prin acte neprecugetate. Campania ce ei a început-o este condusă cu un tact, cu o dibăcie şi cu siguranţă un adevăr admirabilă. Noi ceşti de aici am înţeles pe deplin acest lucru, şi cu excepţiunea unei singure foi, care întotdeauna se adresează cu predi­­lecţiune mai mult pasiunilor decât raţiunii,­­fiarele tuturor partidelor dovedesc o moderaţiune şi o înţelepciune vrednice de laudă. Pe de altă parte studenţii din România care formează, ca să­­ficem aşa, mai deaproape legătura între Românii aşezjaţi de amândouă lăturile Carpaţilor, nu mai puţin se menţin la înălţimea lucrării lor patriotice, pe care au intreprins-o cu atâta curagiu. Maturitatea po­litică a studenţilor noştri s'a manifestat în toate, câte pănă acuma au făcut, atât în ma­­nifestaţiunile organisate de dînşii în internul ţerii, cât şi în demersurile sărbătoresci În­treprinse la congresele dela Roma şi Berna. Cine nu-­şi mai aduce aminte cu o sin­ceră admiraţiune de demonstraţia grandioasă organisată de ei în Bucuresci la 14 iunie a. c. din incidentul întâmplărilor de la Turda? Această importantă­­fie ce o datorim ex­clusiv iniţiativei studenţilor, nu a ar­ătat cât de viu e simţământul naţional în România, cât de perfectă e solidaritatea morală şi civilisatorică între toţi Românii şi totodată cum atât studenţii cât şi oamenii noştri politici au soitit se se ferească a păşi pe drumul unor revendicaţiuni chimerice. Suntem siguri că din incidentul petrecerii între noi a celor două căpetenii ale causei române, studenţii noştri vor sei să observe aceeaşi chibzueală. Nu se poate spune destul de des că noi, Românii din un regat liber, nu putem să renegăm identitatea originei comune cu fraţii noştri apăsaţi. Legitimele lor plângeri întotdeauna vor deştepta un puternic răsunet în inimile noastre; cei de un neam cu noi de dincolo de munţi vor afla deapururea la noi un sprijin moral în lupta pe care au întreprins o pentru sal­varea drepturilor lor cetăţenesti şi a indivi­dualităţii lor naţionale. Ceea ce pe noi ne Unesce însă, este simţământul de so­lidaritate şi de civilisaţiune na­ţională, care nu scopuri subvesive, menite a pune îa umbră autorităţile legale ale imperiului învecinat. Noi condamnăm în una­nimitate ori­ce eventualitate a vre­unei aventuri primejdioase. Graţie acestei atitudini înţelepte şi mai ales pentru­ că acţiunea Românilor nu conţine nimic ce ar pute tulbura pacea Europei şi nu trece deloc peste marginile legale, causa lor a fost întimpinată cu multă bunăvoinţă în presa străină şi opinia publică europeană. Mai mult decât atât, un ministru ungar chiar, dl Hieronymi, a recunoscut tot ce e legitim în plângerile Românilor şi totodată şi necesitatea de a ţine seamă de ele în o anumită mă­sură. Fructele înţelepciunii noastre nu în­­tâi­ fie a se arăta. Să stăruim deci în această procedure salutară şi putem fi siguri, că în­vingerea finală nouă ne va rămâne. Din parlamentul maghiar. La 5 Decemvrie ambele camere legiui­toare maghiare au ţinut şedinţă, însă numai pentru a asculta mesagiul Tronului, prin care s'a închis prima sesiune, cea deschisă la 18 Februarie 1892 şi se deschide a doua cu­­fiua de 6 Decemvrie, adecă alaltăieri. Casa de sus, scriu foile maghiare, a ascultat mesagiul în picioare, în dietă însă deputaţii kossuthişti au făcut tot mereu glose, întrerupând cu iro­nie şi sgomot din pricină că mesagiul care este datat din Viena. Tot în această şedinţă ministrul de co­municaţie Lukács Béla a depus la biuroul camerei proiectul despre regularea pro­­visorică a relaţiunilor comerciale cu Spania. După hotărîrea luată în şedinţa de la 5 Decemvrie, camera ieri trebue să-­şi fi ales biuroul. Guvernamentalii au căr­at de acord ca să aleagă vice-preşedinţi pe contele An­­drássy Tibor şi Bokros Elek, care au fost şi până acum , de notari pe contele E­s­z­­terházi Kálmán, Molnár Antal, Scho­ber Ernő, Szél Ákos şil­arpovich Géza, intendent pe Csávossy Béla. Opoziţia va primi trei locuri în biurou. Şi anume 2 lo­curi (de notari) pentru kossuthişti, care unul pentru apponyişti. Corespondenţă din Viena­ (Crisa parlamentară. — Evenimentele din urmă în parlament şi Maghiarii.­ Deabia au trecut câteva luni la mijloc de când mi­nisterul Szapáry a fost silit să dispară şi să facă loc cabinetului Wekerle, şi noi în Austria ne aflăm de asemenea în faţa unei crime par­lamentare, despre a cărei deslegare se col­portează cele mai mari faime, al cărei sfîrşit însă nu se poate prevedea. în ultimul meu raport am schiţat pe scurt istoria originei diferenţei între contele

Next