Tribuna, octombrie-decembrie 1892 (Anul 9, nr. 219-292)

1892-10-28 / nr. 240

Anul IX Sibiuu­, Mercuri 28 Octomvrie (9 Noemvrie) 1892 mwiiHiMinww'*i "'iPiint ABONAMENTELE Pentru Sibilu: lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., */a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */­ an 3 fl. 50 cr., */* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: V, an 10 franci, */» an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonament«!« ae fac «rostu­­ pîntindu-se înainte. ■wMtf*M«MÎna^TEânag3g«»K^a^^ Nr, 240 ÎNSERŢSUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oarâ 6 cr a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia, strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şs is posta şi la berării, în Bucamoi primesce abonamente D. C. Pascu, Str. I­ pscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte «u se înapoiază­­» nvm&v costă 5 erocsrl ▼. a, sau 15 bari rose. La Abonament lunar pentru Octomvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea tjiarului „TRIBUNA“. — ^ — Luptele viitorului. Demult nu ’i­ s’a adus poporului român un compliment mai mare, nici­odată bărbat maghiar de seamă nu s’a rostit atât de măgulitor despre activi­tatea comitetului naţional român, ca şi cum s’a exprimat H i e r o n y m i Károly, preşedinte al înaltei Curţi de compturi, în discursul prin care ’şi-a luat rămas bun dela colegiul seu electoral, pe care­’l representase în dietă şeptespreciece ani de-a rîndul. Astfel la adresa întregului popor român, fostul deputat guvernamental a zis: „ Ceealaltă cestiune — ce trebue să preocupe pe Maghiari şi guvern — este cestiunea naţionalităţilor, care a fost pusă la ordinea­­filei de către concetăţenii noştri Români“. înaltul dignitar de stat maghiar putea mai nimerit să aibcă: „cestiunea naţionalităţilor a fost impusă“,­­ pen­­tru­ că nu s’a împlinit încă nici un an, de când foile maghiare, atât oposiţio­­nale cât şi guvernamentale, toate făceau că în Ungaria nu există cestiune a na­ţionalităţilor. Revine partidului naţional român meritul, că prin atitudinea şi hărnicia sa a făcut că în mai puţin de un an, Ungurii au fost toţi dezarmaţi , toţi recunosc aşi că există ces­tiunea naţionalităţilor şi că ea a fost pusă în discuţiune de câtră concetăţenii lor români... Este mai ales meritul actualului comitet executiv al partidului naţional, care prin redactarea Memorandului şi prin toată lupta ce a dus-o de la con­­ferenţă încoace a făcut pe Maghiari să recunoscă şi se afirme că: „Sunt înse în Memorand ce­­reri, care trebue luate în consi­derație, pentru­ că nu se în­treabă cine le cere, ci că drept e oare ce se spune?“ Ear’ aceste cereri drepte ale noastre recunoasce şi Hieronymi­că sunt: revizuirea legii electorale, îm­părţirea după dreptate a cer­curilor electorale, pentru­ că aşa cum stau lucrurile aici, legea electorală e nedreaptă, care împărţirea cercurilor electorale e şi ea nedreaptă, neechitabilă. Iată două resultate positive ale luptei ce cu toții am prestat de la con­­ferența din Ianuarie încoace. Lupta cea grea nu se urmează nu­mai de aci încolo. Pentru­ că simpla re­­cunoascere din partea Maghiarilor a celor două adevăruri amintite, deși e un re­­s­u­lt­a­t positiv, roade nu putem culege decât ajungând resultatul cel mare, re­­sultatul final, cum se zice: auto­nomia Ardealului, înscrisă în fruntea programului nostru naţional. Ungurii să recunoască dreptatea acestei cereri a noastre, foile lor şi băr­baţii politici să nu mai spună ca Hie­ronymi­că: „A realiza ceea­ ce ei cer (adecă noi Românii. Red. „Trib.“), nu se poate decât cu preţul disolvării statului ma­ghiar; încetarea uniunii arde­lene; modificarea în sens fede­­ralistic a legilor de la 1867; or­ga­ni­za­rea poporului român şi representarea lui separată pe case teritoriale, sunt toate preten­­siuni, asupra căror nici nu se discută, şi or­i­ce agitare făcută în favorul acestor idei, este tradare de patrie“. Lupta noastră viitoare are deci să fie purtată în aşa înţeles, ca Maghiarilor să le dăm a înţelege, că nu mai merge a se împotrivi principiilor ce frământa popoarele din monarchie, principiu­lui naţional; că zadarnic vor se înăbuşe în sufletele noastre a­ven­tul naţional, dorinţa nestrămutată de a ne vedea limba şi naţiunea pusă la adă­post de ori­ce lovire. Pe scurt, după­ cum prin lupta noastră de pănă aci am impus discuţiunea cestiunii na­ţionalităţilor, aşa de aci încolo să înteţim lupta, să facem ca cestiunea naţionalităţilor, şi îndeosebi cestiunea română, să se resolve conform programului nostru naţional, din care program la nici un cas n’avem să scoatem prin­cipalul postulat: autonomia Ardealului. Că ar fi Ungurii, stăpâni pe situa­ție, nici nu vor se audă de așa ceva, puțin impoartă. La nici un cas n’are să ne descuragieze, ei să ne îndemne la luptă şi mai fără răgaz. De multe n’au voit ei se audă și în urmă n’au avut încotro, au recu­noscut, s’au învoit. Sila e mai p­u­­ternică şi mai nemiloasă decât chiar regimul unguresc! Ear’ roata noro­cului mai ales în politică nu stă pe loc, ci se învîrtesce mereu. Nicăiri nu e scris, că Ungurii au să fie tot deasupra! Heghemonia lor actuală poate fi şi ea răsturnată ori cel puţin redusă la dimensiuni mai restrînse. Iată care este ţinta luptei noastre viitoare : asalt mereu nu contra heghe­­moniei maghiare, heghemonie înteme­iată nu pe dreptate, ci resuitat al unei manopere meschine, heghemonie, care în săvîrşirea nelegiuirilor nu poate fi oprită decât numai prin restituirea autonomiei Ardealului, prin in­stituirea unui sistem de guvernament, care stavilesce poftele tiranului, care po­porului suveran îi dă adevărata suvera­nitate: a se cârmui singur. Chiar discursul lui Hieronymi ne arată, că luptele noastre viitoare nu pot avă altă ţintă. FOIŢA „TRIBUNEI“. # -----­ Note critice. (Urmare.) Să trecem la periodul al doilea (1054— 1643). Partea întreagă foarte superficial trac­tată. Despre urmările căderii Bizanţului în mâna Turcilor — nici un cuvânt, car’ însem­nătatea reformaţiunii, care formează epocă şi în literatura noastră — numai atinsă. Enu­merare de cărţi bisericesci cu date false şi contraziceri. Aşa d.­er­ifice pe pagina 46, că cel mai vechiu monument de limbă românească e codicele voroneţian de la anul 1525 (?) şi tot d-sa ne spune pe pagina 51, că „Psaltirea scheiană“ e scrisă la anul 1482. Wie reimt sich das zusammen ? Tot aici ne spune un lucru nou: „Ioan Bianu a terminat de curând un studiu despre acest manuscript, din care în scurt timp se vor afla mai multe detailuri“. Despre toate acestea nu ştim nimic. Stim că acum vre­o câţiva ani a edat dl Bianu codicele şi că a promis o monografie. Se im­pnse și aceea, că pănă aici n’a terminat nimic. Cu poesia acestui period se ocupă pe o pagină și jumătate! Și ce vedem? Se vorbesce despre cavalerism, pe basa lui Silasi (numai că Silasi a scris despre trubaduri), și află ele­mente cavaleresci în Mihul copilul etc. (pag. 58). De unde și pănă unde? Ear’ despre haiduci, referințele sociale sub care s’au des­­voltat, poesia lor — nimic. Despre poesia eroică a cestei epoce — nimic. Despre poesia răsboinica poporală însemnată de Dosofteiu, și atribuită timpului lui Ștefan-cel-Mare — nimic. Lăsăm să urmeze aici acea poesie, căci para­lelismul ei progresiv sintetic poartă timbrul acelor timpuri. Eat’o: Hai fraţi, hai fraţi, la năvală daţi! La năvală daţi, ţeara v’apăraţi! Hai fraţi, hai fraţi, la năvală daţi! Ţeara v’apăraţi, steagul v’apăraţi! Hai fraţi, hai fraţi, la năvală daţi Crucea v’apăraţi, steagul v’apăraţi ! Acest document preţios, aşa se vede, nu e cunoscut dlui Lazarici, asemenea nici alte date cum sunt d.­e.­şi cele publicate de mine în anul trecut în „Transilvania“ sub titlul „Urme de poesie poporală română din secolul al XVI lea“. Urmează periodul al treilea (1643—1780), care datează dela scoaterea limbii slavone din biserică şi administraţiune prin „dec­isi­un­e competentă“, adecă dela ordinul princi­pelui ardelenesc Rákoczy György cătră epis­copul Stefan Simonovicî. Să ne mai mirăm apoi de „Nemernicul dela Cluj“ când susţine cu o frivolitate proprie lui, că Maghiarilor avem să mulţumim toate progresele ce am făcut în literatură şi cultură, când un pro­fesor român într’un manual român datează emanciparea spiritului român de sub jugul slavon dela un ordin maghiar! Mare naivitate! Altfel în periodul acesta — consta­tăm cu plăcere — literatura bisericească este foarte conscienţios adunată şi arangiată. Du­rere însă, că nu tot asta o putem f­ce­re despre literatura frumoasă, şi aceasta este ade­vărata expresiune a geniului naţional şi po­poral, şi nu cărţile bisericesci, care mai mult numai pentru istoria bisericească şi limbistică au însemnătate, în periodul acesta transpune di­n nascerea statului haiducesc şi a cânte­celor lor drept contrast la cavalerii şi cava­lerismul periodului trecut. Greşită părere. Haiducii numai în ul­tima lor epocă au devenit contrastul fana­rioţilor, cultivatorii sentimentului naţional şi apărătorii ţăranilor faţă cu ciocoii. Conced că stările abnormale sociale de pe timpul domnitorilor străini au fost foarte favorabile pentru desvoltarea acestui stat şi şi-a împresurat în ochii poporului cu aureolă eroică, începutul haiducislaului zace însă în năvălirile turcesci. Aceşti haiduci, nu numai în ţerile proprii românesci, ci şi la noi şi în întreagă Peninsula­ Balcanică s’au desvoltat. Erau un fel de eroi rătăcitori, care în timp de resboiu apărau ţeara, care în timp de pace neputându-se îndeletnici cu agricultura şi celelalte ocupaţiuni de pace, trăiau sub arme, neliniştind ţinuturile pe unde treceau şi luptându-se şi între sine. La început erau internaţionali, fiind Români, Unguri, Sârbi etc. amestecaţi laolaltă, precum se vede şi dintr’un manuscript de pe timpul Curuţilor,­­ din care în curând voiu publica o parte şi care conţine mai multe cântări haiducesci maghiaro române, din care reese comunitatea lor de interese. Se înţelege despre vre­o apreciare, o studiare mai aprofundată a poesiei haiducesci la domnul L. nici vorbă nu e. Se mulţu­­mesce cu două citate. Tot aşa stă autorul şi cu poesia „artificioasă“ a periodului aces­tuia. Pentru apreciarea lui Dorofteiu e sin­gura autoritate Silaşi şi cu un citat de 9 şire mântue toată cestia. Distichoanele lui Haliciu le reproduce numindu-le „primele versuri he­­xametre românesc!“ (pag. 82), pe când ori­şi­­care euarian descopere, că acele versuri sunt „distichoane“, care nu „hexametre“. Activitatea poetică a lui Miron Costin o tractează cu aceeaşi uşurinţă, enumerând şi apreciând în 16 şire toate scrierile lui poetice (6). Toată apreţiarea consistă din aceea, că spune în ce versuri sunt scrise. Dar’ nici acestea nu sunt corecte, căci Miron Costin a scris în versuri tonice şi nu este cu putinţă a scoate iambii sau trocheii dlui Lazarici la cale, cu atât mai puţin cinostira. Periodul al patrulea îl împarte autorul în două epoce, prima dela 1780 —1828, a doua dela 1828—1860. Trebue să recunoas­­cem că partea generală, prospectul istoric e scris cu multă căldură şi iubire de neam, îl vedem pe autor cum se bucură de succesele părinţilor noştri şi cum sufere cu ei împreună la diferitele lovituri ale sorţii şi domniei ce au îndurat. Partea specială însă e total greşită. Puţină biog­rfie (şi asta după tradiţiuni compusă), enumerarea scrierilor şi nici un cu­vânt de apreciare. De­geaba o­ice autorul în introducere că istoria literaturii „ne arată procesul de desvoltare şi direcţiunea activităţii spirituale la o naţiune, ne des­copere împregiurările şi căuşele, ce au îna­intat, sau au înapoiat cultura poporului, scurt ne presentă gradul de cultură intelectuală şi morală al unei naţiuni în diferite epoce, sau perioade de timp. Deci istoria literaturii con­­stitue o parte din istoria culturală generală a unui popor“. De­geaba ni­ le spune acestea autorul vorbind despre folosul istoriei litera­turii, căci din date seci biografice şi enume­rarea scrierilor fără nici un comentar nu reese folosul acesta. Te doare inima când vei fi un corifeu ca Petru Maior sau Văcarescu amintiţi că au trăit şi au scris cărţi cu titlurile următoare, şi nici o apreciare. Sau dai de Ioan Bărae : 4 şire biografie, apoi enumerarea titlurilor dele 10 scrieri şi nimic. Când despre „Arghir şi Elena“ avem deja o mică literatură*), când originea şi în­semnătatea alegorică a acestei scrieri conţine atâtea lucruri interesante pentru publicul nostru şi­­ nici un cuvânt. (Va urma.) Alegerea de metropolit la Blaj. Foile maghiare vesteac că această alegere în curând are să se întâmple; guvernul ar fi fă cut Coroanei propunerea ca și de a­s­ta­da­t­ă ocuparea scaunului vacant să se facă prin alegere. Românii — 4'° foile maghiare — s’ar fi temut, că guvernul va propune simplu Regelui un episcop pentru promovare, la ceea­ ce guvernul ar fi fost şi îndreptăţit, căci alegerea celor trei candidaţi prin sinod nu se întemeiase pe o lege ci numai pe os. Bu­curia Românilor ar fi acum mare, căci ei se vor îngriji ca persoana neagreate să nu între în candidare. La acestea „Budapesti Hírlap“ observă că rămâne la îndoeală dacă această conciliare v­a are bune urmări, căci sinodul, compus din vr’o 160 persoane, ar pute să aleagă tot astfel de candidați, dintre care guvernul n’ar putea Se recomande Regelui pe nici unul pentru a fi numit. Daducțiunea aceasta se poate face și din circumstanța că episcopul din Gherla e combătut de „agitatorii ro­mâni“ în modul cel mai necuviincios. Gu­vernul deci trebue să îngrijească ca în sinodul electoral să aibă in­trare cât de mulţi „patrioţi în timpul când diar­ofica jidaco-ma­­ghiară publică aceste serii, episcopul Szabó, candidatul guvernului pentru scaunul metro­politan din Blaj, trimite pe cunoscuţii săi ar­gaţi, advocatul Augustin Muntean şi fiscalul Steţiu la­­ Sibiiu, unde au sosit Dumineca trecută dimineaţa. Precum aflăm, aceşti doi agenţi s’au sfătuit aici cu oamenii metropoli­­tului Miron asupra sprijinului ce ar fi a se da din această parte pentru ea se între cât mai mulți „patrioţi“ în sinodul electoral de la Blaj“. ViasaSSSSii^slSSS^tS!&!MßSSiJS^WSiS!ZSSK3ffeSS!^!Ci»^Ji^b^S^^3^^^^^gm^ O întrevedere între împăratul Friln­­cisc Iosif și regele Carol. „Politische Gor­­respondenz“ anunţă din Bucuresci că regele Carol se întoarce în ţeară ceva mai târtfiu decât se intenţionase la început, pro­babil pe la 10/22 Noemvrie. In trecere re­gele Carol va ave­­a Viena o întrevedere cu Majestatea Sa Monarchul nostru. Procese politice contra Şerbilor. Procurorul suprem din Budapesta a făcut nu­mai­decât două procese organului sârbesc „Zastava“, ce apare în Neoplanta. Acusaţi sunt cei doi redactori, George Bacolovici şi Ştefan Io­viei pentru agitaţie contra sta­tului (p. 173 al c. p.) şi contra naţionalităţii maghiare, într’un proces e încriminat un ar­ticol, în care se­­j­ice că Sârbii ară, samănă şi muncesc în sudoarea feţei lor, car’ secerişul îl ia guvernul unguresc. într’al doilea proces se tractează despre o polemică între „Pester Lloyd“ şi „Zastava“. Dacă guvernul va înainta tot pe această cale, procurorii vor ajunge în totala posiţiune a acasa pe toţi cetăţenii acestui stat pentru agitaţiune contra statului afară — se în­ţelege— de kossuthişti, cari singuri sunt adevăraţii „patrioţi“. Maghiarii şi Slovacii! Guvernul un­guresc a cerut dela guvernul austriac ca so­cietatea studenţilor universitari slovaci din Viena „Tatrán“ să fie disolvată din causa spiritului ei „nepatriotic“. Prefectura din Viena a şi dispus numai­decât disolvarea. Studenţii slovaci rusé, înfiinţând numai­decât altă societate sub numirea „Narodiac recurs contra disolvării societăţii „Tátrán“. Instanţa superioară dă loc recursului şi socie­tatea „Tatran“ întrn­earăşi în activitate. Ungurii acum se tânguesc, că în loc să nimicească „cuibul slovăcesc“ se văd în faţa un­or ase­meni cuiburi, căci acum funcţionează şi „ Tátrán“ şi „Narod“. Cehii contra Maghiarilor. Foile cehe publică în timpul din urmă articole foarte aspri în contra Maghiarilor. Ele susţin că dualismul nu conţine nici un fel de disposiţie contra dreptului public ceh şi validitatea lui în Cisleithania nu privesce câtuşi de puţin partea ceealaltă a monarchiei. Acelaşi drept pentru independenţă îl are Boemia ca şi Ungaria; aceeaşi strălucire răspândesce co­roana Sfântului Vencevslav ca şi a Sfân­tului Ştefan. Ţerile coroanei Sfântului Ven­­cevalav formează tocmai aşa un stat autonom ca şi regatul Ungariei. Maghiarii să se ferească —­­­e foile cehe — a da prilegiu la teoria, că, în Austria recu­­noascerea şi practicarea dreptului public şi drep­turilor naţionale e numai un premiu pentru revoluţiune, pentru detronarea dinastiei şi pentru înfiinţarea legiunilor pa­triotice. Patriotism maghiar şi austriac, în Reichst­ab­-ul din Viena cu ocasiunea inter­pelării deputatului Plener despre disolvarea con­siliului comunal din Reichenberg, dl Dr. Lue­ger a luat cuvântul pentru a declara că e curios a afla cum ministrul­ prezident Taaffe va defini patriotismul austriac faţă cu patriotismul în Ungaria, unde un consiliu comunal, care alege pe Kossuth de cetăţean de onoare, nu e disolvat, unde sol­daţii care au luptat cu bravură pentru pa­trie şi împărat sunt pe faţă insultaţi. O minciună jidano maghiară. Foile guvernamentale din Pesta publică următoarea telegramă fără cap şi coadă: „Belgrad, 5 Noemvrie. O provocare a „României irre­­dente“ cătră societăţile sârbeşti pentru a merge împreună ca să scuture supremaţia maghiară, a fost respinsă de societatea din Belgrad cu motivarea, că nu pot să se amestece în afa­cerile Ungariei şi că situaţia Sârbilor din Ungaria nu dă nici un prilegiu pentru acest scop. Cine va fi „România irredenta“, şi care sânt „societăţile sârbesei“ cătră care ea s’a adresat nu se spune, car’ situaţia Sârbilor din Ungaria se ilustrează îndestul prin pro­cesele politice ce sânt tocmai în curgere con­tra lor. Cause şi efecte. IV. Când în Viena, pănă nu se sciau încă efectele experimentului al doilea, experimentului constituţional centralistic, se începuse experimentul al treilea, al federalismului trialistic, se vede că autorii nu s’au gândit, că una plănuesc şi alta are sc­nse, în timp de un an rnsé s’a dovedit, că proiectele fără de cap și fără de calcul sânt potrivite de a pro­duce catastrofe și surprinderi. Dieta în Sibiiu nu era disolvată și Reichsrathul funcționa încă, când se d­odia federalismul trialistic. Ear’ când a venit acesta mai târziu să se insta­leze ca sistem politic, celalalt a dispărut cum dispare o imagine disolvantă, când are să urmeze alta în locul ei. împregiurarea că sistemul acesta, așa 4’când s’a furișat pe la spatele ce­­luialalt, a avut o înrîurință demoralisa­­toare. Înrîurință care n’a contribuit la întărirea încrederii popoarelor iubitoare de pace şi de ordine în stabilitatea lu­crurilor din monarchie. Ear’ forma în care s’a presentat a produs temere de reacţiune. *) Haşieu, Heinrich, Dr. Marienescu, Ghiţă Popp etc., au scris studii despre Arghir şi Elena.

Next