Tribuna, octombrie-decembrie 1892 (Anul 9, nr. 219-292)
1892-12-08 / nr. 274
Anul IX Sibliu, Marţi 8/20 Decemvrie 1892 ABONAMENTELE Pentru Sibliu: lună 85 cr., 1/ an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu ÎS cr. pe lună mai mult. Pentru monarchîe: 1 lună 1 fl. 20 cr., */ an 3 fl. 50 cr., l/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: 1 an 10 franci, l/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac munci pl&tindu-se înainte. Apare In fiecare di de vie fu Nr. 274 INSERŢI UMILE Un şir garmond prinsa data 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Bedsoţi» şi Administraţi«, strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumerĂ şi la poşte şi la librării. în Bnomosoî, primesce abonamente D. C. Pascu, Str. 1 pscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 eraceri v. ». «mm 14 bs.rsi re». Jidanii stăpâni. Pentru mandatul de deputat al suburbiului Leopoldin din Budapesta, representat înainte de Wahrmann Moritz, sunt patru candidaţi: trei guvernamentali şi un oposant. Toţi patru însă Jidani. Sânt de sigur o mulţime de dovedi că „noua residenţă“ demult este pe mâna Jidanilor. Dar o dovadă mai eclatantă ca aceasta nu s’a dat, în fine era de înţeles ca pănă ce trăia Wahrmann să nu se poată alege altul acolo şi nici să-şi pună candidatura. Wahrmann era unul dintre cel mai cu trecere Ovreu în Ungaria. Inaugurarea pretinsului constituţionalism îl găsise bogat, cu influenţă între Ovreii din Budapesta, deci guvernele toate câte s’au succedat ’i-au făcut cu ochiul, ’l-au lăsat să se aleagă. Ca bun patriot, în schimb Wahrmann a dat şi el concursul seu tuturor guvernelor şi mai presus de toate a căutat să-’şi procopsească pe coreligionarii sei, aşa că evreii au ajuns în cei douăzecişi cinci ani de conducere a lui stăpâni nu numai în suburbiul Leopoldin, dar’ încetul pe încetul peste întreaga „capitală şi residenţă“. S’a format în giurul numelui Wahrmann o adevărată legendă. Nici aristocratul cel mai cu bani şi mai dispreţuitor al Jidanilor n’a îndrăsnit să-’şi pună candidatura în contra lui Wahrmann. Se credea însă, că după moartea deputatului ovreu o să se schimbe lucrurile. Chiar acum se dovedesce însă, cât sânt de tari Ovreii în Budapesta, cât de mult ei s’au impus celor mai de baştină Maghiari. Nu numai că cei trei candidaţi guvernamentali sunt Ovrei — în fine Jidanii totdeauna ţin cu guvernul — dar şi al patrulea, candidatul oposant, este Ovreu. Nu aceasta însă este singurul lucru caracteristic. Ci însemnat este, că acest Ovreu este susţinut pe faţă şi din toate puterile de Maghiarii cei mai încarnaţi, de contele Apponyi, Eötvös Károly, Ugron Gábor. Atât de mult Ungurii au slăbiciune pentru Ovrei, încât numiţii deputaţi creştini şi maghiari s’au dus la întrunirea dela 17 c. a candidatului ovreu oposant şi au vorbit în favorul lor. Au ajuns lucrurile în Ungaria pănă acolo, că clericali dintre cei mai ruginiţi, ca Hock şi Yajay, preoţi catolici care s’au declarat în parlament contra căsătoriei civile, susţinută de şeful lor Apponyi, în iubirea lor pentru Ovrei sânt tot aşa de entusiaşti ca Eötvös de pildă, care ’i-a apelat la Tisza Eszlár şi care în programul seu politic a îmbrăţişat toate interesele Ovreilor, încât nici Wahrmann n’a cerut mai mult decât cer semiţii kossuthişti. Aşa că dacă e să caracterisăm lucrurile, putem f face că Ungurii toţi sânt uniţi. Deosebirea numai că unii sünt ca guvernamentali, alţii ca clericali, iar’ alţii ca partizani ai lui Kossuth. O veselă stare de lucruri. Pe când în Francia ese tot mai mult la iveală cât de mult ovreii sânt vinovaţi în scandalul enorm al afacerii Panama, pe când în Germania Ahlwardt a scos la iveală şi el un car cu vîrf de păcătoşii ovreesci, pe când dincolo de Leitba partidele creştine se unesc toate pentru a-i sdrobi pe Ovrei, pe aceşti samsari neruşinaţi şi imorali în toate, pe atunci în Ungaria — drept dovadă că Ungurii sânt de o fenomenală înţelepciune politică — toate partidele se întâlnesc pe un teren: acela al susţinerii Ovreilor şi a prigonirii celoralalte naţionalităţi. Odinioară în Ungaria Ovreii erau socotiţi numai ca un rău necesar, ca fiinţe demne numai de dispreţ şi batjocură. Tot atunci fiecare magnat îşi avea Ovreul seu, căruia îi vindea calul orb ori şchiop, porumbul îucedit ori vinul stricat şi perle de vulpi. Tot dela acest Ovreu însă magnatul împrumuta şi bani, deoarece în privinţa banilor aristocratul maghiar (fă cea şi el ca Ovreul: banul n’are miros! Aji Ovreii sânt înrudiţi cu aristocraţii maghiari, atji sânt Ovrei baroni, Ovrei căror li s’au acordat titlul de nemeş, de pildă cum e şi candidatul guvernamental Kraus din suburbiul Leopoldin. Aji politica cea mare a ţerii, politica economică şi externă o fac Ovreii, acji lucrurile au ajuns încât se zice că fiecare Ovreu îşi are aristocratul seu, pe care şi aici îl împrumută, ce-i drept, de la care însă nu cumpără numai porumbul mucedlit, ci-i cumpără moşia şi castelul, îi cumpără conscienţa. Probă că aşa sânt lucrurile, este chiar caşul din Budapesta, unde un Apponyi se duce să facă cor unui candidat ovreu fără alt merit decât acela de a fi Ovreu, unde statul major al aristocraţieii se duce la o întrunire ovreiască, pentru că numai Ovreii au fost aceia care au aplaudat la 17 c. discursul rostit de contele Apponyi în favorul candidatului perciunat. Ungurii nu vor deci să înţeleagă, cu tot avisul ce li se face din afară, ci s’au aruncat ca nişte nesocotiţi în braţele Jidanilor. Trist că-i aşa. Trist nu numai pentru că evreii demoralisează cu desăvîrşire vieaţa politică şi socială maghiară, dar pentru că în acelaşi timp ei duc întreaga ţeară la o crisă economică, pe care cu toţii o simţim deja, crisă care are să se termine printr’o ruină totală. Lăsaţi ani stăpâni pe „noua residenţă“ şi cu mare trecere în politica economică şi externă a ţerii, mânepoimâne aceiaşi ovrei vor da cea mai netăgăduită dovadă, că aristocraţie şi clasă mijlocie maghiară nu mai există, doar, ca figură, de puteri a fost stoarsă. Ear’ ţerănimea nu va fi nici ea decât ultima bucată pe care va înghiţi-o molochul nesăţios: Ovreii! Iată cum se designează lucrurile în ajunul sărbării milleniului de când „glorioasa“ naţie maghiară a fundat acest stat. Apărătorul lui Hurban. Dând seamă despre procesul de presă intentat energicului naţionalist slovac Hurban, Budapesti Hírlap“ dela 18 Dec. scrie următoarele despre dl Dr. Stefanovicî, apărător al domnului Hurban : „A urmat apoi un incident penibil. „Apărătorul s’a îndreptat înspre procuror şi ’i-acis în ton foarte iritat : „Dau ocasie procurorului se metragă în judecată şi pe mine, declar că chestia colonisării copiilor slovaci este un atentat în contra Slovacilor, este o hoţie entnografică şi morală. „Presidentul chiamă la ordine pe apărător şi-l învită să fie reverenţios cu procurorul. Stefanovicî începe o ceartă, din care pricină este din nou provocat la ordine. El îşi termină discursul (lî’And, că miseriile din Ungaria de Nord sunt cea mai perfectă expresie a corupţiei guvernului“. FOIŢA „TRIBUNEI“. La graniţa Saharei. — Naraţiune din Algeria. — De Hamis v. Spielberg. (Urmare din anul 272.) Căpitanul se opri şi privi ţintă în flacăra fâlfăitoare a focului de straje, în sfîrşit începu iarăşi: „Isvorul cu cei trei palmieri zace lângă drumul dintre Tremsen şi Oran. Cu speranţă şi grije în inimă ajunsei acolo la apusul soarelui. Eram singur, deoarece mă încredeam în cuvintele şeicului, îmi legai calul fidel de un palmieri. Trebuia să aştept, noaptea sosit oarele păreau a se tîrî. Târjiu numai răsări luna revărsându-şi lumina peste pustietate, îmi scosei ciasornicul: era mielul nopţii. Aproape deodată necheză calul meu încet, și cum îmi îndreptai ochii în depărtare, văzui pe prizont un punct întunecat, care se apropia cu iuțeală turbată. Deja puteam deosebi calul de călărit. Era el, și dacă nu mă înșela ochiul, avea înaintea sa pe cai o a doua persoană. Inima sta să ’mi plesnească de bucurie — în sfîrşit ! — In goana calului înainta şeicul spre mine, eu îi alergai vesel înainte, abia ne mai despărţia o distanţă de 50 de paşi. Acum văzui lucind vin pumnal, un strigăt pătrun- zător, un rîset ironic răsună, car’ de pe cal lunecă jos un obiect întunecat. „Aci îţi este ogodnica, creştine !“ auzii Z’când, şi înainte de a mi pute scoate pistolul din cingătoare zăcea deja între noi o distanţă de câteva sute de metri. Un moment stătui ca înopetrit, picioarele îmi tremurau şi deabia putui merge pănă la locul crimei. Apoi ţinui în braţe pe Marion, inundată de sânge, moartă, cu pumnalul ucigaşului încă în inimă!“ Un tremur percurse corpul bătrânului soldat, şi o lacrimă grea curse încet în barba sa căruntă. Nici unul dintre noi nu putui scoate vreun cuvânt de emoţionaţi ce eram. în sfîrşit lordul sări în sus şi strigă: „Mai trăesce încă acel miserabil, căpitane, spune-’mi mai trăesce încă? Voesc să-’l caut, voesc să-’l ucid!“ Un surl dureros alunecă peste trăsăturile serioase ale lui Gressoux. „D-ta vii prea târziu. Patru săptămâni după aceea, Si Hamed căciu omorît de mâna mea la ciocnirea dela Urgia. Insă e timpul, domnii mei, ca să sfirșim; numai una vonse să vă mai spun. Fiiul aceluiași miserabil care a ucis pe Marion, după ce se supuse tribul seu, fu recunoscut ca șeic din partea regimului. Dupăcum ’mi s’a spus, tribul seu își are tabăra abia în depărtare de douăzeci oare de aici. Daca doriţi să-l vedeţi, ocasiunea e potrivită. Noapte bună, dilor!“ Căpitanul se ridică şi voia să depărta, în acelaşi moment însă se apropiau paşi repezi de la casa staţiunii şi ofiţerul de pază întră în lăuntru. „Un şeic cabilic, însoţit de doi tovarăşi, se însinuă chiar acum la mine; el se roagă pentru adăpost în noaptea asta şi mâna dimineaţă voesce a se presenta dlui comandant. Li-am dat la toţi trei o odaie, car’ înantea uşii am pus o straie. Şeicul se numesce Si Hamed ben Hamsa“. Grersoux tresări. Dar’ reculegându - se apoi repede, răspunse scurt: „Păzesce-’l bine. Mâne dimineaţă voiu vedea ce are să-mi spună. Noapte bună!“ Pe când în dimineaţ următoare Griesheim şi eu eșiram în curte, văzurăm paşeic stând lângă fântână spre a-’şi adăpa calul. Griesheim mă atinse uşor arătând peste grupa de la fântână spre corturile vicomtelui şi numai acum observai şi eu, că şeicul părea a-şi căuta numai un pretext prin adăparea calului seu. El sta răzimat de cal şi privia necontenit spre corturi. Acolo însă şedeau ambele dame: vicomtesa şi d-şoara de Reichshoff. Acum dindărătul nostru sună deodată vocea căpitanului, şeicul tresări şi-şi întoarse spre noi ochii sei pătrunzători; părea a simţi că a fost observat, se reculese însă iute şi închinându-se adânc, îşi încrucişa braţele, salutându-ne după datina orientală. Căpitanul păşi spre dînsul. Bătrânul soldat nu prea era bine, creţele de pe fruntea sa, care apăreau mai dese ca de comun, arătau că el a petrecut noaptea întreagă fără somn. Vocea sa însă suna aspru şi tare, când se întoarse cătră şeic. „Ce te conduce aici, Si Hamed ben Hamsa? Tu scii ce căi ne despart pe noi!“ Şeicul se închină din nou. „Tu vorbesci cuvinte aspre, o domnule“, s zise el flegmatic. „Nu la tine am venit, ci la comandantul pe care ’l a numit marele împărat peste acest fort“. „Așadară vorbesce !“ „Apa dela Duarul nostru a secat, un spirit rău șede pe isvor. Acum pătrunse pănă la noi scirea, că la tine petrece un bărbat învăţat, care poate descânta isvoarele şi face să curgă earăşi apă dintr’însele; am venit se te rog a-’l lăsa să vină la noi“. Căpitanul privi un minut mirat spre şeic. Apoi se întoarse cătră mine. „Fără îndoeală, doctore, d-ta eşti acela, despre care vorbeşte şeicul, îţi gratulez la primul succes al studiilor d tale geologice“. Trebue să spun aici, că într’adever în ultimelefile am descoperit în vecinătate un isvor astupat, o faptă foarte neînsemnată în sine, care însă totuşi avea ceva valoare în acest continent lipsit de apă. „Mă tem, amice“, Zsei păşind mai aproape, „că nu’ţi voiu pute folosi nimic. Nu posed puterile care ’mi le atribuie ta“. Şeicul mă salută respectuos. „Dacă Allah voesce, atunci îţi va da sciinţă ca să ne ajuţi. Vino cu mine, domnule, şi dacă voesci iaţi şi amicii cu tine şi şi porumbiţele cele albe de dincolo“ — el arătă spre corturi — „ele vor fi binevenite femeilor mele“. într’aceea sosiră și vicomtele cu lordul Dudley, care se declarară a lua parte la această excursiune. Eu privii spre Gressoux, care dând din umeri, se răzimă de fântână. Când pășii lângă dînsul și-’l întrebai șoptind despre părerea sa, ei 7*8^ că abia ar pute fi vorbă despre pericol, deoarece îa răstimp de douăZeci de ani tribul lui Si Hamed n’a dat prilegiu la nici o plângere, însă încredere absolută să nu le dai nici-odată acestor ștrengari. Pe mine mă interesă această excursiune, deci îmi detei învoirea şi astfel ne deciserăm a pleca. Deja cătră ameazi eram noi şi mica noastră escortă gata de plecare. Lordul Dudley fu ales de conducător al excursiunii. După o călărire de câteva oare ajunserăm la Duar, unde furăm primiţi cu mare veselie şi cu salve de puşci, car’ pe când eu însoţit de Griesheim mersei spre a cerceta isvorul, lordul porunci să se ridice corturile. Baronul şi eu aflarăm lucrul mai uşor decât ne aşteptam. Isvorul era numai negligent şi îngrădirea’i călcata, o adâncime anumită trebuia să dee apă în abundanţă, într’adever, după ce puserăm să sape pe câţiva lucrători, deja în puţin timp fundul fântânii se acoperi iarăşi cu apă şi în dimineaţa următoare indigenii dispuneau, ca şi mai nainte, de un isvor bogat. Şeicul se silia visibil să ne înfrumseţeze petrecerea în Duar cu toate plăcerile ospitalităţii orientale. Cei mai buni miei fură aduşi în corturile noastre, mie însumi îmi aduseră în semn de mulţumită, un tapet preţios. La dorinţa damelor, care voiau a cerceta femeile şeicului, le conduse el în persoană pănă la perdelele corturilor acelora. Seara se arangia o sărbare strălucită, un joc sălbatic da călăreţi, în care, la fine, întregul trib se atepta într’o fugă disordinată spre locurile unde erau damele noastre, pentru ca inmediat înaintea acestora să pareze caii şi să-’şi plece suliţele adânc spre pământ. Peste tot aceste omagii ale șeicului erau destinate damelor; adeseori ochiul seu se opria ca fermecat asupra frumoaselor trăsături ale d-şoarei de Reichshoff şi în continuu căuta ocasiune spre a se apropia de dînsa. (Va urma.) Procesul de presă al IMarului „Narodnie Noviny“. (Raport special al „Tribunei“. Pressburg, 17 Decemvrie n. Pentru completarea actelor vă comunic în următoarele în traducere română textul articolului încriminat publicat în „ Narodnie Noviny“ sub titlul „Hienismul în Ungaria“ și semnat de Svetozar Hurban Vajanski. Iată articolul: „Lucrurile au ajuns deja departe în Ungaria! Frigurile românesci au intrat în membrele guvernului şi sgudite ! Se răsbună în contra morţilor; morminte, destinata pentru odihna vecinică a celor adormiţi, lasă car’ să se deschidă ura politică, care a ajuns deja gradul turbării. Aceea ce s’a întâmplat la 8 Septemvrie în Hluboca e fără seamăn; așa ceva, după cuvintele unei femei din Hluboca, nu s’a mai întâmplat de pe vremea când mercenarii romani au străjuit mormântul mântuitorului nostru. După cum îndeobște e cunoscut, Slovacii au ridicat lui Dr. Hurban un modest monument și au voit să’l desvălească în mod festiv la 8. c. Ce s’a Întâmplat cu acel prilegiu, aceasta o sciu stimabilii cetitori. Turbarea șoviniștilor a mers atât de departe că ei au încungiurat cu un mur de gendarmi cimiterul, pentru ca suflet de om să nu poată pătrunde acolo. La distanţă de cincizeci de paşi de zidul cimitirului nu li-a fost permis oamenilor să se oprească spre a privi monumentul. Gendarmii au alungat de acolo pe văduva şi copiii decedatului, când aceştia au voit să privească de pe câmp monumentul. Cu un cuvânt, o brutalitate colosală a comis miserabilul instrument al voinţei guvernului şi a statuat un exemplu, că în acest stat slăbit prin maghiarizare se stinge cel din urmă simţ uman, simţul de dreptate, că am ajuns deja acolo unde nu mai poate fi vorba de stat de drept. Că suntem deja avisaţi a ne ajuta noi înşine, ca în timpurile preistorice, că trebue să ne rugăm lui Dumnezeu ca să sosească oara liberării, nimicirii şi risipirii pentru totdeauna a puterilor diabolice ce domnesc astăzi aici neţărmurit! Aşa se presenta libertatea: se alungă cu baioneta sentimentul de mulţumită din inimile oamenilor, un stat liniştit se murdăresce prin o ceată de mercenari, spre a demoraliza poporul şi a înăbuşi în el cea din urmă conscienţă de umanitate. Astfel se vatămă orice pietate, ori ee idee mai nobilă! Astfel arată ei că au puterea a dispune să se sloboadă puşca gendarmdor, că ei sânt Dumneieii, în vreme ce poporul nostru e numai un verme care se poate strivi în tot minutul. O voi, eroilor! O, ce eroism, a trimite este înarmate în contra a o mână de inteligenţi slovaci copleşiţi în sentimente şi în contra cetei albe a femeilor din Hluboca şi Brezova! Aceasta e un act de vitejie, o victorie căreia îi va urma odată o revanşă. Atât de nedrept nu e nici Dumnezeu nici soartea, ca să poată rămâne nerăsbunată o crimă publică a brutalităţii ! Răsbunarea va veni şi noi o vom invoca cum au invocat profeţii peirea Amoniţilor. Eişi-au potolit puţinul lor curagiu faţă cu morţii şi faţă cu cei vii. Ei nu au permis a se sărba amintirea tainică a unui bărbat tainic! „Ei se tem“, — a zis o femeie când a văzzut lucind cele treizeci de baionete la mormântul lui Dr. Harban — „că noi îl vom reînvia!“ Da, într’adever, ei se tem că’l reînviem! Dar’ această reînviere nu se poate împedeca prin baionete ! Da, noi îl vom reînvia în sens spiritual, ca să fie între noi, să ne încuragieze în greaua luptă împotriva depravării babilonice, împotriva acestei Sodome! Un gendarm de al lui Bach în coiful seu nu a comis nici-când un astfel de act de brutalitate, nici odinioară un tiran nu a vătămat aşa poporul ca acest gunoiu îngâmfat! Li s’a urcat la cap, îngâmfarea le răpesce simţirile, într’o grozavă decepţiune ei se cred nemuritori, asiguraţi pentru toate vremurile. Nu găsesci la ei nici iubire, nici îndurare, ci ca cânii cei flămenţi, turbaţi fug deacurmezişul peste câmp, lătrând şi muşcând în noaptea liniştită. Ei îşi trimit servitorii asupra oamenilor, investesc oameni uşori de minte cu putere, spre a pute râde de cărunteţele moşnegilor noştri. Nu simţiţi voi nedemnitatea acestei purtări şi ruşinea adusă asupra noastră de acest gunoiu? Dar’ poporul nostru e părăsit în casa sa proprie şi privesc® cu mânile încrucişate cum se face batjocură cu cadavrul tatălui şi conducătorului. Poporul tace! Pentru numele lui Dumnezeu, gândiţi-vă deja odată la voi înşivă şi visaţi odată înfricoşatul vis în care se ascunde peiie şi pustiire. Ieri am primit dela corespondentul nostru special următoarea telegramă: Pressburg, 18 Decemv. n. După redeschiderea pertractării procurorul Kramolin ’şi-a desvoltat acasa într’o cuvântare de două oare şi jumătate. Intr’o lungă reprivire istorică el desfăşură activitatea bătrânului Harban şi susţine acasa pentru revoltarea cotra instituţiunilor constituţionale ale ţerii şi pentru a - i