Tribuna, octombrie-decembrie 1892 (Anul 9, nr. 219-292)

1892-12-08 / nr. 274

Anul IX Sibliu­, Marţi 8/20 Decemvrie 1892 ABONAMENTELE Pentru Sibliu: lună 85 cr., 1/­ an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu ÎS cr. pe lună mai mult. Pentru monarchîe: 1 lună 1 fl. 20 cr., */­ an 3 fl. 50 cr., l/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: 1­­ an 10 franci, l/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac munci pl&tindu-se înainte. Apare In fiecare di de vie fu Nr. 274 INSERŢI UMILE Un şir garmond prinsa data 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Bedsoţi» şi Administraţi«, strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumerĂ şi la poşte şi la librării. în Bnom­osoî, primesce abonamente D. C. Pascu, Str. 1 pscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 eraceri v. ». «mm 14 bs.rsi re». Jidanii stăpâni. Pentru mandatul de deputat al suburbiului Leopoldin din Budapesta, re­­presentat înainte de Wahrmann Moritz, sunt patru candidaţi: trei guvernamen­tali şi un oposant. Toţi patru însă Jidani. Sânt de sigur o mulţime de dovedi că „noua residenţă“ demult este pe mâna Jidanilor. Dar o dovadă mai ecla­tantă ca aceasta nu s’a dat, în fine era de înţeles ca pănă­ ce trăia Wah­rmann să nu se poată alege altul acolo şi nici să-­şi pună candida­tura. Wahrmann era unul dintre cel mai cu trecere Ovreu în Ungaria. Inaugurarea pretinsului constituţio­nalism îl găsise bogat, cu influenţă între Ovreii din Budapesta, deci guver­nele toate câte s’au succedat ’i-au făcut cu ochiul, ’l-au lăsat să se aleagă. Ca bun patriot, în schimb Wahrmann a dat şi el concursul seu tuturor guver­nelor şi mai presus de toate a căutat să-’şi procopsească pe coreligionarii sei, aşa că evreii au ajuns în cei douăzeci­­şi­ cinci ani de conducere a lui stăpâni nu numai în suburbiul Leopoldin, dar’ încetul pe încetul peste întreaga „ca­pitală şi residenţă“. S’a format în giurul numelui Wah­r­mann o adevărată legendă. Nici aris­tocratul cel mai cu bani şi mai dispre­ţuitor al Jidanilor n’a îndrăsnit să-’şi pună candidatura în contra lui Wahr­mann. Se credea însă, că după moartea deputatului ovreu o să se schimbe lu­crurile. Chiar acum se dovedesce însă, cât sânt de tari Ovreii în Budapesta, cât de mult ei s’au impus celor mai de baştină Maghiari. Nu numai că cei trei candidaţi guvernamentali sunt Ovrei — în fine Jidanii totdeauna ţin cu guvernul — dar­ şi al patrulea, candidatul oposant, este Ovreu. Nu aceasta însă este singurul lu­cru caracteristic. Ci însemnat este, că acest Ovreu este susţinut pe faţă şi din toate puterile de Maghiarii cei mai încarnaţi, de contele Ap­pony­i, Eöt­­v­ö­s Károly, Ugron Gábor. Atât de mult Ungurii au slăbi­ciune pentru Ovrei, încât numiţii de­putaţi creştini şi maghiari s’au dus la întrunirea dela 17 c. a candidatului ovreu oposant şi au vorbit în favo­rul lor. Au ajuns lucrurile în Ungaria pănă acolo, că clericali dintre cei mai ruginiţi, ca Hock şi Yajay, preoţi catolici care s’au declarat în parlament contra căsătoriei civile, susţinută de şeful lor Apponyi, în iubirea lor pentru Ovrei sânt tot aşa de entusiaşti ca Eötvös de pildă, care ’i-a apelat la Tisza Eszlár şi care în programul seu politic a îmbrăţişat toate interesele Ovreilor, încât nici Wahrmann n’a cerut mai mult decât cer semiţii kos­­suthişti. Aşa că dacă e să caracterisăm lucrurile, putem f face că Ungurii toţi sânt uniţi. Deosebirea numai că unii sünt ca guvernamentali, alţii ca cleri­cali, iar’ alţii ca partizani ai lui Kos­suth. O veselă stare de lucruri. Pe când în Francia ese tot mai mult la iveală cât de mult ovreii sânt vinovaţi în scandalul enorm al afacerii Panama, pe când în Germania Ahl­­wardt a scos la iveală şi el un car cu vîrf de păcătoşii ovreesci, pe când din­colo de Leitba partidele creştine se unesc toate pentru a-­i sdrobi pe Ovrei, pe aceşti samsari neruşinaţi şi imorali în toate, pe atunci în Ungaria — drept dovadă că Ungurii sânt de o fenome­nală înţelepciune politică — toate par­tidele se întâlnesc pe un teren: acela al susţinerii Ovreilor şi a pri­gonirii celoralalte naţionali­tăţi. Odinioară în Ungaria Ovreii erau socotiţi numai ca un rău necesar, ca fiinţe demne numai de dispreţ şi bat­jocură. Tot atunci fiecare magnat îşi avea Ovreul seu, căruia îi vindea calul orb ori şchiop, porumbul îucedit ori vinul stricat şi perle de vulpi. Tot dela acest Ovreu însă magnatul împrumuta şi bani, deoare­ce în privinţa banilor aristocratul maghiar (fă cea şi el ca Ovreul: banul n’are miros! A­ji Ovreii sânt înrudiţi cu aristo­craţii maghiari, atji sânt Ovrei baroni, Ovrei căror li­ s’au acordat titlul de ne­meş, de pildă cum e şi candidatul gu­­vernamental Kraus din suburbiul Leo­­poldin. A­ji politica cea mare a ţerii, politica economică şi externă o fac Ovreii, acji lucrurile au ajuns încât se zice că fiecare Ovreu îşi are aristocratul seu, pe care şi aici îl împrumută, ce-i drept, de la care însă nu cumpără numai porumbul mucedlit, ci-­i cumpără moşia şi castelul, îi cum­pără conscienţa. Probă că aşa sânt lucrurile, este chiar caşul din Budapesta, unde un Apponyi se duce să facă cor unui can­didat ovreu fără alt merit decât acela de a fi Ovreu, unde statul major al aristocraţi­eii se duce la o întrunire ovreiască, pentru­ că numai Ovreii au fost aceia care au aplaudat la 17 c. discur­sul rostit de contele Apponyi în favorul candidatului perciunat. Ungurii nu vor deci să înţeleagă, cu tot avisul ce li­ se face din afară, ci s’au aruncat ca nişte nesocotiţi în bra­ţele Jidanilor. Trist că-i aşa. Trist nu numai pentru­ că evreii demoralisează cu desă­­vîrşire vieaţa politică şi socială maghiară, dar­ pentru­ că în acelaşi timp ei duc întreaga ţeară la o crisă economică, pe care cu toţii o simţim deja, crisă care are să se termine printr’o ruină totală. Lăsaţi ani stăpâni pe „noua resi­denţă“ şi cu mare trecere în politica economică şi externă a ţerii, mâne­­poimâne aceiaşi ovrei vor da cea mai netăgăduită dovadă, că aristocraţie şi clasă mijlocie maghiară nu mai există, doar, ca figură, de puteri a fost stoarsă. Ear’ ţerănimea nu va fi nici ea decât ultima bucată pe care va înghiţi-o mo­­lochul nesăţios: Ovreii! Iată cum se designează lucrurile în ajunul sărbării milleniului de când „glorioasa“ naţie maghiară a fundat acest stat. Apărătorul lui Hurban. Dând seamă despre procesul de presă intentat energicului naţionalist slovac Hurban, Budapesti Hírlap“ dela 18 Dec. scrie următoarele despre dl Dr. Stefanovicî, apărător al domnului Hurban : „A urmat apoi un incident penibil. „Apărătorul s’a îndreptat înspre procuror şi ’i-a­­cis în ton foarte iritat :­­ „Dau ocasie procurorului se me­tragă în judecată şi pe mine, declar că chestia colon­i­sării copiilor slovaci este u­n atentat în contra Slovacilor, este o hoţie entnografică şi morală. „Presidentul chiamă la ordine pe apă­rător şi-­l în­vită să fie reverenţios cu procu­rorul. Stefanovicî începe o ceartă, din care pricină este din nou provocat la ordine. El îşi termină discursul (lî’And, că miseriile din Ungaria­ de Nord sunt cea mai perfectă expresie a corupţiei guvernului“. FOIŢA „TRIBUNEI“. La graniţa Saharei. — Naraţiune din Algeria. — De Hamis v. Spielberg. (Urmare din anul 272.) Căpitanul se opri şi privi ţintă în fla­căra fâlfăitoare a focului de straje, în sfîrşit începu iarăşi: „Isvorul cu cei trei palmieri zace lângă drumul dintre Tremsen şi Oran. Cu speranţă şi grije în inimă ajunsei acolo la apusul soa­relui. Eram singur, deoare­ce mă încredeam în cuvintele şeicului, îmi legai calul fidel de un palmieri. Trebuia să aştept, noaptea sosit oa­rele păreau a se tîrî. Târ­jiu numai răsări luna revărsându-­şi lumina peste pustietate, îmi scosei ciasornicul: era mie­lul nopţii. Aproape deodată necheză calul meu încet, și cum îmi îndreptai ochii în depărtare, văzui pe prizont un punct întunecat, care se apropia cu iuțeală turbată. Deja puteam deosebi calul de călărit. Era el, și dacă nu mă înșela ochiul, avea înaintea sa pe cai o a doua persoană. Inima sta să ’mi plesnească de bucurie — în sfîrşit ! — In goana calului înainta şeicul spre mine, eu îi alergai vesel înainte, abia ne mai despărţia o distanţă de 50 de paşi. Acum văzui lucind vin pumnal, un strigăt pătrun- zător, un rîset ironic răsună, car’ de pe cal lunecă jos un obiect întunecat. „Aci îţi este ogodnica, creştine !“ auzii Z’când, şi înainte de a­­ mi pute scoate pistolul din cingătoare zăcea deja între noi o distanţă de câteva sute de metri. Un moment stătui ca înopetrit, pi­cioarele îmi tremurau şi deabia putui merge pănă la locul crimei. Apoi ţinui în braţe pe Marion, inundată de sânge, moartă, cu pum­nalul ucigaşului încă în inimă!“ Un tremur percurse corpul bătrânului soldat, şi o lacrimă grea curse încet în barba sa căruntă. Nici unul dintre noi nu putui scoate vre­un cuvânt de emoţionaţi ce eram. în sfîrşit lordul sări în sus şi strigă: „Mai trăesce încă acel miserabil, căpi­tane, spune-’mi mai trăesce încă? Voesc să-’l caut, voesc să-’l ucid!“ Un surl­ dureros alunecă peste trăsăturile serioase ale lui Gressoux. „D-ta vii prea târ­ziu. Patru săptămâni după aceea, Si Hamed căciu omorît de mâna mea la ciocnirea dela Urgia. Insă e timpul, domnii mei, ca să sfirșim; numai una vonse să vă mai spun. Fiiul aceluiași miserabil care a ucis pe Ma­rion, după­ ce se supuse tribul seu, fu recu­noscut ca șeic din partea regimului. După­­cum ’m­i­ s’a spus, tribul seu își are tabăra abia în depărtare de douăzeci oare de aici. Daca doriţi să-­l vedeţi, ocasiunea e potrivită. Noapte bună, dilor!“ Căpitanul se ridică şi voi­a să depărta, în acelaşi moment însă se apropiau paşi re­­pez­i de la casa staţiunii şi ofiţerul de pază întră în lăuntru. „Un şeic cabilic, însoţit de doi tovarăşi, se însinuă chiar acum la mine; el se roagă pentru adăpost în noaptea asta şi mâna dimineaţă voesce a se presenta dlui comandant. Li-am dat la toţi trei o odaie, car’ înantea uşii am pus o straie. Şeicul se numesce Si Hamed ben Hamsa“. Grersoux tresări. Dar’ reculegându - se apoi repede, răspunse scurt: „Păzesce-’l bine. Mâne dimineaţă voiu vedea ce are să-­mi spună. Noapte bună!“ Pe când în dimineaţ următoare Gries­heim şi eu eșiram în curte, văzurăm pa­şeic stând lângă fântână spre a-’şi adăpa calul. Griesheim mă atinse uşor arătând peste grupa de la fântână spre corturile vicomtelui şi nu­mai acum observai şi eu, că şeicul părea a-­şi căuta numai un pretext prin adăparea calului seu. El sta răzimat de cal şi privia necon­tenit spre corturi. Acolo însă şedeau ambele dame: vicomtesa şi d-şoara de Reichshoff. Acum dindărătul nostru sună deodată vocea căpita­nului, şeicul tresări şi-­şi întoarse spre noi ochii sei pătrunzători; părea a simţi că a fost observat, se reculese însă iute şi închinându-se adânc, îşi încrucişa braţele, salutându-ne după datina orientală. Căpitanul păşi spre dînsul. Bătrânul soldat nu prea era bine, creţele de pe fruntea sa, care apăreau mai dese ca de comun, arătau că el a petrecut noaptea întreagă fără somn. Vocea sa însă suna aspru şi tare, când se în­toarse cătră şeic. „Ce te conduce aici, Si Hamed ben Hamsa? Tu scii ce căi ne despart pe noi!“ Şeicul se închină din nou. „Tu vor­­besci cuvinte aspre, o domnule“, s zise el fleg­matic. „Nu la tine am venit, ci la coman­dantul pe care ’l a numit marele împărat peste acest fort“. „Așadară vorbesce !“ „Apa dela Duar­ul nostru a secat, un spirit rău șede pe isvor. Acum pătrunse pănă la noi scirea, că la tine petrece un bărbat învăţat, care poate descânta isvoa­­rele şi face să curgă earăşi apă dintr’însele; am venit se te rog a-’l lăsa să vină la noi“. Căpitanul privi un minut mirat spre şeic. Apoi se întoarse cătră mine. „Fără îndoeală, doctore, d-ta eşti acela, despre care vorbeşte şeicul, îţi gratulez la primul suc­ces al studiilor d tale geologice“. Trebue să spun aici, că într’adever în ultimele­­file am descoperit în vecinătate un isvor astupat, o faptă foarte neînsemnată în sine, care însă totuşi avea ceva valoare în acest continent lipsit de apă. „Mă tem, amice“, Z­sei păşind mai aproape, „că nu­’ţi voiu pute folosi nimic. Nu posed puterile care ’mi­ le atribui­e ta“. Şeicul mă salută respectuos. „Dacă Allah voesce, atunci îţi va da sciinţă ca să ne ajuţi. Vino cu mine, domnule, şi dacă voesci iaţi şi amicii cu tine şi şi porumbiţele cele albe de dincolo“ — el arătă spre corturi — „ele vor fi binevenite femeilor mele“. într’aceea sosiră și vicomtele cu lordul Dudley, care se declarară a lua parte la această excursiune. Eu privii spre Gressoux, care dând din umeri, se răzimă de fântână. Când pășii lângă dînsul și-’l întrebai șoptind despre părerea sa, ei 7*8^ că abia ar pute fi vorbă despre pericol, deoare­ce îa răstimp de douăZeci de ani tribul lui Si Hamed n’a dat prilegiu la nici o plângere, însă încredere absolută să nu le dai nici-odată acestor ștren­gari. Pe mine mă interesă această excur­siune, deci îmi detei învoirea şi astfel ne de­­ciserăm a pleca. Deja cătră ameazi eram noi şi mica noastră escortă gata de plecare. Lordul Dudley fu ales de conducător al excursiunii. După o călărire de câteva oare ajunserăm la Duar, unde furăm primiţi cu mare veselie şi cu salve de puşci, car’ pe când eu însoţit de Griesheim mersei spre a cerceta isvorul, lordul porunci să se ridice corturile. Baronul şi eu aflarăm lucrul mai uşor decât ne aşteptam. Isvorul era numai negligent şi îngrădirea­’i călcata, o adâncime anumită trebuia să dee apă în abundanţă, într’adever, după­ ce pu­serăm să sape pe câţiva lucrători, deja în puţin timp fundul fântânii se acoperi iarăşi cu apă şi în dimineaţa următoare indigenii dispuneau, ca şi mai nainte, de un isvor bogat. Şeicul se silia visibil să ne înfrumse­­ţeze petrecerea în Duar cu toate plăcerile os­pitalităţii orientale. Cei mai buni miei fură aduşi în corturile noastre, mie însumi îmi aduseră în semn de mulţumită, un tapet preţios. La dorinţa damelor, care voiau a cerceta femeile şeicului, le conduse el în per­soană pănă la perdelele corturilor acelora. Seara se arangia o sărbare strălucită, un joc sălbatic da călăreţi, în care, la fine, întregul trib se atepta într’o fugă disordinată spre locurile unde erau damele noastre, pentru­ ca inmediat înaintea acestora să pareze caii şi să-’şi plece suliţele adânc spre pământ. Peste tot aceste omagii ale șeicului erau destinate damelor; adese­ori ochiul seu se opria ca fer­mecat asupra frumoaselor trăsături ale d-şoarei de Reichshoff şi în continuu căuta ocasiune spre a se apropia de dînsa. (Va urma.) Procesul de presă al IMarulu­i „Narodnie Novin­y“. (Raport special al „Tribunei“.­ Pressburg, 17 Decemvrie n. Pentru completarea actelor vă co­munic în următoarele în traducere ro­mână textul articolului încriminat pu­blicat în „ Narodnie Noviny“ sub titlul „Hienismul în Ungaria“ și semnat de Svetozar Hurban Vajanski. Iată articolul: „Lucrurile au ajuns deja departe în Ungaria! Frigurile românesci au intrat în membrele guvernului şi sgudite ! Se răsbună în contra morţilor; morminte, destinata pen­tru odihna vecinică a celor adormiţi, lasă car’ să se deschidă ura politică, care a ajuns deja gradul turbării. Aceea­ ce s’a întâmplat la 8 Septemvrie în Hluboca e fără seamăn; așa ceva, după cuvintele unei femei din Hlu­­boca, nu s’a mai întâmplat de pe vremea când mercenarii romani au străjuit mormân­tul mântuitorului nostru. După­ cum îndeobște e cunoscut, Slo­vacii au ridicat lui Dr. Hurban un modest monument și au voit să­’l desvălească în mod festiv la 8­­. c. Ce s’a Întâmplat cu acel prilegiu, aceasta o sciu stimabilii cetitori. Turbarea șoviniștilor a mers atât de departe că ei au încungiurat cu un mur de gendarmi cimiterul, pentru­ ca suflet de om să nu poată pătrunde acolo. La distanţă de cincizeci de paşi de zidul cimitirului nu li-a fost permis oamenilor să se oprească spre a privi monu­mentul. Gendarmii au alungat de acolo pe văduva şi copiii decedatului, când aceştia au voit să privească de pe câmp monumentul. Cu un cuvânt, o brutalitate colosală a comis miserabilul instrument al voinţei guvernului şi a statuat un exemplu, că în acest stat slăbit prin maghiarizare se stinge cel din urmă simţ uman, simţul de dreptate, că am ajuns deja acolo unde nu mai poate fi vorba de stat de drept. Că suntem deja avisaţi a ne ajuta noi înşine, ca în timpurile preisto­rice, că trebue să ne rugăm lui Dumnezeu ca să sosească oara liberării, nimicirii şi ri­sipirii pentru totdeauna a puterilor diabolice ce domnesc astăzi aici neţărmurit! Aşa se presenta libertatea: se alungă cu baioneta sentimentul de mulţumită din inimile oamenilor, un stat liniştit se murdă­­resce prin o ceată de mercenari, spre a de­­moraliza poporul şi a înăbuşi în el cea din urmă conscienţă de umanitate. Astfel se vatămă ori­ce pietate, ori­ ee idee mai nobilă! Astfel arată ei că au puterea a dispune să se sloboadă puşca gendarmdor, că ei sânt Dumneieii, în vreme­ ce poporul nostru e numai un verme care se poate strivi în tot minutul. O voi, eroilor! O, ce eroism, a trimite este înarmate în contra a o mână de inte­ligenţi slovaci copleşiţi în sentimente şi în contra cetei albe a femeilor din Hluboca şi Brezova! Aceasta e un act de vitejie, o victorie căreia îi va urma odată o revanşă. Atât de nedrept nu e nici Dumnezeu nici soartea, ca să poată rămâne nerăsbunată o crimă publică a brutalităţii ! Răsbunarea va veni şi noi o vom invoca cum au invocat profeţii peirea Amoniţilor. Ei­­şi-au potolit puţinul lor curagiu faţă cu morţii şi faţă cu cei vii. Ei nu au permis a se sărba amintirea tainică a unui bărbat tainic! „Ei se tem“, — a zis o fe­meie când a văzzut lucind cele treizeci de baionete la mormântul lui Dr. Harban — „că noi îl vom reînvia!“ Da, într’adever, ei se tem că­’l reînviem! Dar’ această reîn­viere nu se poate împedeca prin baionete ! Da, noi îl vom reînvia în sens spiritual, ca să fie între noi, să ne încuragieze în greaua luptă împotriva depravării babilonice, împo­triva acestei Sodome! Un gendarm de al lui Bach în coiful seu nu a comis nici-când un astfel de act de brutalitate, nici odinioară un tiran nu a vă­tămat aşa poporul ca acest gunoiu îngâmfat! Li­ s’a urcat la cap, îngâmfarea le răpesce simţirile, într’o grozavă decepţiune ei se cred nemuritori, asiguraţi pentru toate vre­murile. Nu găsesci la ei nici iubire, nici în­durare, ci ca cânii cei flămenţi, turbaţi fug deacurmezişul peste câmp, lătrând şi muşcând în noaptea liniştită. Ei îşi trimit servitorii asupra oamenilor, investesc oameni uşori de minte cu putere, spre a pute râde de cărun­­teţele moşnegilor noştri. Nu simţiţi voi nedemnitatea acestei pur­tări şi ruşinea adusă asupra noastră de acest gunoiu? Dar’ poporul nostru e părăsit în casa sa proprie şi privesc® cu mânile încru­cişate cum se face batjocură cu cadavrul ta­tălui şi conducătorului. Poporul tace! Pen­tru numele lui Dumnezeu, gândiţi-vă deja odată la voi înşivă şi visaţi odată înfricoşatul vis în care se ascunde peiie şi pustiire. Ieri am primit dela corespondentul nostru special următoarea telegramă: Pressburg­, 18 Decemv. n. După redeschiderea pertractării procurorul Kram­ol­in ’şi-a desvoltat acasa într’o cuvântare de două oare şi jumă­tate. Intr’o lungă reprivire istorică el desfăşură activitatea bătrânului Har­ban şi susţine acasa pentru revol­­tarea cotra instituţiunilor con­stituţionale ale ţerii şi pentru a - i­

Next