Tribuna, ianuarie-martie 1994 (Anul 110, nr. 1053-1115)

1994-01-15 / nr. 1062

Pagina 2 TRIBUNA Anul CX, nr. 1062/sâmbătă, 15 ianuarie 1994 ONESCU - M4 cta uni aferii nmsitoTO Constantin Noica *Introducerea miracolul eminescian* Nici un cărturar român contemporan n-a simţit mai generos fenomenul eminescian ca şi C. Noica. Aripile spiritului Poetului care a personificat prin creaţia sa “haosul" fiinţei noastre au rodit în glosele înţeleptului de la Păltiniş. Lui Eminescu i se potrivesc propriile cuvinte din poemul “Feciorul de împărat fără stea”: “A pus în tine Domnul nemargini de gândire”. Nimeni până la Eminescu n-a dat seamă cu atâta seriozitate despre marginile şi nemarginile limbii într-o dumnezeiască nemargine a gândului, fiind “semădău al limbii dinăuntru”. Poetul, afirmă Noica, ajunge la marginile limbii, îi încearcă pragurile şi nu se împiedică de ele fiindcă le dezmărgineşte în acel Eidos universal românesc. Ca şi olimpianul Goethe pentru germani, “Eminescu este conştiinţa noastră mai bună” care a făcut trecerea de la eul subiectiv la mirosul neamului nostru, lucrând în vecinătatea logosului. Spre deosebire de marele scriitor german, “ales al Zeilor” şi “mult mai împlinit la suprafaţă, prea sigur de sine”, Poetul nostru avea conştiinţa tragicului şi de aici un sens mai adânc al umanului, la care se adaugă “matematismul şi istorismul “(vezi Caietele lui Eminescu). C. Noica s-a cheltuit enorm pentru a sensibiliza autorităţile culturale (mai degrabă culturnice) ca să puie în circulaţie, măcar prin facsimilare, Caietele lui Eminescu. Prima secţiune a cărţii lui Noica, editată postum la Humanitas de A. Liiceanu şi M. Diaconu, poartă titlul “întâlnirea cu manuscrisele eminescene”, iar ca subtitlu “Pledoarie pentru facsimilare”. Filosoful percepe în manuscrise acel “haos” germinativ în care vom sesiza un creator “platonic” (cf. I. Negoiţescu “Poezia lui Eminescu”) un “nou Eminescu”, “homo universale”, dând seama despre fiinţa limbii traducându-l pe Kant, ori filosofând despre arhei. Un capitol aparte al cărţii se constituie din lucrarea editată în 1975, “Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești” din care impresionante rămân glosele lui Noica referitoare la cultura poetului, cultură formată nu la modul ordinii scolastice investită cu diplome. Eminescu în “dezordinea” lui îl făcea pe Maiorescu “marele rânduitor undeva steril” (?) să exclame: “Rege el însuşi cugetării româneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă?”, iar pe N. Iorga să “dea cuvântul potrivit”, considerându-l “expresia integrală a sufletului românesc” şi în acest capitol al lucrării, C. Noica nu osteneşte să vorbească despre Caietele poetului comparându-le cu cele ale lui Valery şi Leonardo, comparaţie defavorabilă celor două mari spirite europene. Actuale şi incitante sunt interpretările la câte un vers sau gând eminescian din marile sale poeme. Titlurile eseurilor sale sunt revelatorii prin ele însele. Enumerăm câteva: Infinit şi infinite la Eminescu, Despre câmpurile fiinţei, Haos şi neant la Eminescu, Luceafărul şi modelul fiinţei, Arheii lui Eminescu etc. Constantin Noica polemizează cu stereotipiile şi lenea gândirii din unele comentarii, devenite “clasice” prin ritualizarea lor de către manualele şcolare. E suficient să facem trimitere la comentariul făcut Luceafărului, unde filosoful ironizează şi ia în răspăr lectura alegoricofilosofică pe tema destinului omului de geniu în relaţia sa de incompatibilitate cu lumea. Poemul, asemenea basmului “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, e intuit ca un model antologic al fiinţei în care nu vom afla superioritatea geniului ci vicisitudinile vieţii sale raportate la neputinţa “generalului” de a primi determinaţii individuale. Tema “generalului” ce nu reuşeşte, sau alteori reuşeşte să se instituie în real este, afirmă Noica, “o temă perfect eminesciană”, apropiată temei arheilor ce apare şi în proză. Secţiunea interpretativă a operei lui Eminescu se încheie cu un eseu de un caracter aproape apoftegmatic, cu titlul :”Trei mari gânditori români”. Aceştia sunt “limba, un poet (Eminescu) şi un sculptor (Brâncuşi). Ei singuri au pus problema fiinţei în modulaţiile şi infinirea “închiderii care se deschide” spre lumea arheilor, iviţi ca nişte duhuri bune din genurile penetrate de Logos. C. Noica a ridicat opera eminesciană la dimensiunea unei Carte naţionale, iar pe Poet l-a văzut ca un “Pedagog al ei”, “miracol al culturii româneşti”. prof. Ioan MARIŞ, Liceul “Octavian Goga”, Sibiu Mircea Oprişiu ieriNep_xR siBix. Din dulcea Bucovină, de la Cernăuţi, după ce buchirise o vreme pe băncile Gimnaziului german, sub oblăduirea ardeleanului Aron Pumnul, unde citise cu înflăcărare poeziile populare ale lui Alecsandri şi Atanasie Marinescu (academician trecut în nemurire la Sibiu în 20 ianuarie 1915, membru fondator al ASTREI), Eminescu (la vremea aceea Eminovici) se lipeşte de trupa de teatru Tardini-Vlădicescu cu care ajunge la Braşov şi apoi, în Cireşarul leatului 1864, pe uliţele Sibiului. Cetate mirifică! Aci-l caută pe fratele său Nicu, student la Academia de Drept (academie absolvită cu ani în urmă de Ştefan Micle). Eminescu venise cu gândul să-şi dea ceva examene la Gimnaziul catolic din cetate. Fire curioasă, comunicativă, repede leagă prietenii... Cel mai mult se ataşează de elevul Ioan Lapedatu (născut la Colun-Sibiu, 1844. Scriitorul de mai târziu cu studii în Franţa şi Belgia şi care redactează cu Visarion Roman “Albina Carpaţilor”, până în 1878 când se stinge.) Lapedatu, împreună cu Ioachim Munteanu şi alţi elevi, înjghebaseră un “Club de lectură şi de teatru”. Eminescu le pune la dispoziţie o carte de Alecsandri, din care aleg piesa “Iorgu de la Sadagura” să o joace. Compozitorul Dimitrie Cunţan (născut la Dobârca-Sibiu, 1837-1910, tatăl poetei Maria Cunţan), profesor la şcoala de lângă Biserica din Groapă, îi ajută să facă repetiţii într-una din săli, spectacol nefinalizat, cu tot sprijinul dat de Eminescu. Cu Lapedatu, Munteanu şi câţiva studenţi teologi, printre care Ioan Mihu, un hâtru, vor petrece într-un local de pe uliţa Cisnădiei, de unde spre ziuă, porni-vor spre cărările de la Dumbravă. Cine ştie... în drum spre pădurea Sibiului... Eminescu o fi trecut şi pe lângă atelierul foto al Juliei Heller, unde în 1854, Veronica Micle s-a fotografiat, adusă de mână de mama sa Ana Câmpeanu, poate şi pe lângă casa lui Aaron Florian (născut la Rod-Sibiu 1805- 1887, primul redactor al “Telegrafului Român”, membru al Academiei) în odăile căruia a poposit, o vreme, Ion Maiorescu (cu familia sa, între care se afla şi Titu Maiorescu, admiratorul şi proteguitorul de mai târziu al lui Eminescu, prin “Junimea”)... înainte de-a pleca spre Viena. Ceo fi simţit în inima lui Eminescu, hălăduind pe străduţele întortocheate ale Sibiului, trecând pe lângă Academia de Drept, în 7 august 1864, zi în care, la Cluj, Veronica se căsătorea cu profesorul Ştefan Micle?... în toamna lui 1866, Eminescu poposeşte, din nou la Sibiu, în casa lui Ioan Lapedatu, nu departe de Biserica dintre Brazi, împreună vor hoinări prin împrejurimile Sibiului, la Gura Râului, Sălişte, Răşinari şi Avrig. Aici, în 1865, din banii donaţi de Scarlat Rosetti, doctorul Pavel Vasici şi George Bariţiu, reuşiseră să realizeze monumentul la mormântul lui Gheorghe Lazăr. Inscripţia de pe piatra de la căpătâiul marelui dascăl l-a impresionat profund pe Eminescu. Cu Lapedatu, în plimbările lor, poate pe uliţa Măcelarilor l-ar fi întâlnit şi pe mitropolitul Andrei Şaguna (despre care Eminescu, mai târziu, va scrie cu admiraţie) cu secretarul său Nicolae Popea (1826-1908, membru al Academiei), pe Nicolae Cristea (1834-1902, redactor la “Telegraful Român”), ori pe Zaharia Boiu, poetul profesor (1834-1903, membru corespondent al Academiei) și pe dr. Daniil Popovici Barcianu (1847-1903, dascăl și el al dascălilor...) Prin studenţii de la teologie îl cunoaşte şi pe studentul de la Academia de Drept, Nicolae Densuşianu (1846-1911, istoricul de mai târziu, academician), împrietenindu-se, la Densuşianu, va sta mai multe zile, care-l va recomanda apoi, părintelui Bratu din Răşinari (bunicul lui Octavian Goga). Aci va cunoaşte familia Barcienilor şi Brote şi firea aprigă a oamenilor de la munte. Ei îl vor purta prin “vama cucului” în “ţară”, în anul 1867, vara, va fi angajat de trupa lui Iorgu Caragiale, apoi, la trupa lui Mihail Pascaly cu care, în calitate de sufleur, va întreprinde un lung turneu în Transilvania. La Sibiu vor fi primiţi cu un mare entuziasm în iunie 1868. Au fost găzduiţi pe uliţa Măcelarilor la hotelul “Bucureşti”. Spectacolele au avut un succes răsunător. Se spune că într-un spectacol, rolul unui copil, a fost interpretat de poeta Maria Cunţan. La 29 iunie 1868, Societatea Românească a organizat un banchet, în onoarea lui Pascaly, prezidat de Iacob Bologa (născut la Marpod-Sibiu, 1817-1888, consilier aulic la Viena, deputat şi preşedinte al ASTREI mai târziu). Cu acest prilej, Eminescu va cunoaşte printre tinerii studenţi sibieni şi pe Ieronim Bariţiu şi Ioan Bechnitz. Cu ei, alături de Ioan Slavici şi Nicolae Oncu, Eminescu, din 1869, va frecventa cursurile Universităţii din Viena. în oraşul muzicii, Eminescu va cunoaşte pe Veronica Micle, muza ce-l va marca pentru toată viaţa. Urmele marelui geniu stăruie pe toate străduţele Sibiului! ---------------- rnmmu rnim inci x'LiEjv/ac'XjIjJCj ixh i njcii^x«suniajcj..i--------Insomniile noastre, cele de toate nopţile Cine n-are peste vremi insomnii, se poate socoti om fericit! Că această fericire mai depinde, uneori, şi de cel în cauză, asta-i altă poveste... Din informaţiile rămase aflăm că flagelul insomniilor era străin popoarelor nomade. Evident, după oboseala adunată în urma eforturilor depuse în timpul zilei, odihna nopţii era cât se poate de binevenită. Totuşi, se spune, pe timp de lună plină unii ar fi avut anumite dereglări ale somnului nocturn. Lipseşte, însă, specificaţia dacă era vorba de... lunatici sau de îndrăgostiţi! Insomnia e considerată pe drept, o boală suficient de gravă pentru a apela la ajutorul medicului. Se cunosc cazuri în care pacientului i-a fost “administrat” doar... sfatul de aş muta patul în colţul opus al camerei şi minunea s-a produs: de atunci îşi doarme omu’ somnul pe care şi l-a dorit dintotdeauna. Altora, în schimb, medicul le înmânează, în mod repetat, reţete sofisticate de somnifere, iar rezultatul este că aceştia devin din ce în ce mai... somnambuli! Cazurile disperate devin, însă, de-a dreptul dramatice. Din analele timpului desprindem, ca un fapt divers, chiar o poveste hazlie. Cetăţenii Sibiului de altădată, care nu beneficiau încă pe acea vreme de orologii în stare să bată ora exactă, se mulţumeau cu serviciile străjerului de noapte, “păzitorul” de linişte al străzilor înguste, care avea, totodată, obligaţia de-a anunţa cu voce tare era fixă, adăugând, în continuare, că “toate sunt în regulă!” Din pricina unui asemenea paznic vorbitor, mulţi locatari ai uliţelor cu case joase, din lemn, erau treziţi, din oră în oră, de vocea simandicosului “boactăr”, fără a mai putea adormi ulterior... Evident, enervaţi la culme, au hotărât să- i “joace o farsă”, acestui “târâie-brâu” sonor. Tulburaţi, aşadar, de vocea, pe semne piţigăiată a paznicului, mai mulţi vecini s-au învelit în cearceafuri albe şi au invocat... stafiile. Când “omul de rond” a dat colţul străzii, la impactul cu straniile arătării, acesta a amuţit, pur şi simplu, şi... mut a rămas! O bucată de vreme, noaptea fu liniştită, deşi locatarii nu prea ştiau în al câtelea ceas se aflau. Dar, paznicul, inventiv din fire, reluându-şi “job”-ul său nocturn, chiar mut cum era, s-a gândit să anunţe, în continuare, ora fixă celor din jur, cei drept, într-un mod original. Şi-a legat de gât o tobă mare şi bătea, în toiul nopţii, cât putea de tare, câte ceasuri avea de anunțat. A doua zi, sărmanul “rond-man” a fost găsit dezbrăcat până la piele, cu toba spartă în capul lui... De atunci, se spune, a încetat obiceiul de-a se mai striga noaptea ora exactă! Tot astfel, lătratul câinilor vagabonzi (pare-se, tot la lună!) constituia o altă pacoste sonoră pentru cei ce vroiau să-şi doarmă somnul dulce. Dar, pe atunci, mai existau (spre surprinderea noastră a celor de azi!) hingherii... Cu o plasă specială, bietele patrupede erau capturate şi introduse într-o căruţă, de unde cu greu puteau evada. O javră, mai mică decât un pisic, făcea ravagii pe una din străzi, lătrând bolnăvicioasă întreaga noapte. Când hingherii reuşeau să o prindă, totuși, în plasă, minusculul canin scăpa, de fiecare dată, printre ochiuri, văzându-şi apoi de drum...Cu toată strădania depusă, javra nu putea fi prinsă, atunci s-a pregătit o cursă: în zona în care se perinda năzdrăvana căţeluşă au fost presărate alimente otrăvite. Aşa se face că, în primele ceasuri ale dimineţii, animalele domestice, ieşind pe uliţă, au considerat drept “mic dejun” de excepţie cele aruncate pe jos şi s-au înfruptat din plin. Ce a urmat, e lesne de înţeles... Dar, nici de biata căţeluşă nu s-a mai ştiut nimic... Insomniile pot fi, însă, de atâtea feluri, câte năravuri are omu’! Starea bolnăvicioasă, emoţii de tot felul, grija zilei de mâine, invidia, gelozia, până şi marile bucurii - toate pot duce la nedoritele insomnii. Aşadar, a pune doar capul pe pernă, nu-i suficient. Cum să faci ordine prin sertare, poşete sau buzunare, tot astfel e recomandabil să fie “dereticată” starea interiorului nostru sufletesc. Chiar şi gândurile cele mai negre se pot uita până a doua zi, după o noapte de somn sănătos. Iar, dacă nici cum nu reuşiţi să vă struniţi nervii, insomnia dându-vă târcoale în continuare atunci singura soluţie de “supravieţuire” este să deveniţi... melomani! Nu-i o glumă proastă cum, poate aţi putea crede, în mod cu totul deosebit se recomandă... JAZZ-ul! Cine vibrează cu al său “feeling”, ascultând, bunăoară, un recital de excepţie al MODERN JAZZQUARTET, sau se lasă legănat de vreun blues, interpretat dumnezeieşte de JIMMI SMITH la o orgă Hammond, acela, cu siguranţă, nu va mai fi “deranjat” de insuportabilii paraziţi ai insomniei. Iar, dacă aceste superbe pasaje muzicale jazzistice se audiază chiar în doi, reuşita - dar şi plăcerea - se dublează! Somn uşor! Text şi foto: Fred MSS