Universul Literar, 1923 (Anul 41, nr. 1-51)

1923-10-14 / nr. 40

2. — Nr. 40. UNIVERSUL LITERAR ________________________Duminică 14 Octombrie 1923. Oc­­uré despic­jul veter în­^: Vestita ..Revue Bleue“ de literatu­ră, știință, arte și politică socială, cu o vechime de peste ș­ase decenii, pu­blică în numaru­l din urmă, un inte­resant studiu critic al lui Schure des­pre Maeterlinck. După ce analizează personalitatea literară și de gânditor a lui Maurice Maeterlinck, tălmăcitorul inteligen­ței florilor, și după ce-i judecă sufle­tul pe temeiul creațiunilor artistice de până acum, Edouard Schure regre­ta ca puternicul și marele cugetător și es­t­et nu a putut străbate cu gândi­rea- i­­ până dincolo de pragul celeilal­te lumi. Această nedumirire apare ca un seman de întrebare și de îndoială în „Le grand secret Maeterlinck stă nepriceput ca un copil învins al na­­turei, în fața nemurirei... Ignorabi­­lul !... Pentru Schuré, și acesta un îndrăs­­neț cugetător în „Les grands initiés“, ca și în „R evolution divine du Sphy­­nx à Christ”, nemurirea sufletului e de mult un adevăr destăinuit — cel puțin,, astfel l-a inspirat Rudolf Steiner, alt mare interpret al spiri­tualismului. După Schuré, știința merge spre o înțelegea» cu religia, și nu atât cu re­ligia în înțelesul ei obicinuit și pro­fan, ci cu aceea ce se poate înțelege prin destăinuirea divină. Această problemă a încercat s-o pătrundă — sunt peste o sută de ani de atunci — marele Volney, evoca­torul ruinilor și făuritorul catechis­­mului cetățeanului francez pe vre­mea marei revoluți­uni. Lapidare forme liberare și întrari­pate gânduri estetice ne-au dăruit și Volney, și Maeterlinck și Schuré. Poa­te tocmai aceasta să fie dovada că și prin spiritul lor de profeți, tot divi­nitatea sa a destăinuit lume. Intru acesta poate fi interesant due­lul filosofic dintre Maeterlinck și Schule, pornit de acesta din urma și rămas încă fără răspuns din partea celui dintâi. Noi nu putem spune cu adevărat, cine are dreptate, și nici nu cutezăm s-o facem, ci mai mult simțim că din­colo de pragul celeilalte lumi mai este ceva, ce încă nu ni-l lămurim, dar care par­că începe să ni se desvă­­luie. Aceea ce ne impresionează însă ca literatură și artă este etica și estetica gândirei lor. Cine le-a pus atâtea fru­museți în suflete ? De unde prind ei atâtea lumini și din ce isvor de sub stânci sorb rouă poeziei ? Poate să fie sufletul lor din aceiași plămadă ca și eroii lui Carlyle sau poate că destinul lor i-a creat să-i cânte pe acești eroi. Ori­cum, în ce privește adevărul firesc, fapt este că lumea se desfaci­­cu desgust din materialismul ignobil al zilelor noastre spre a-și pune pe u­­meri iarăși hlamida mândră a înmobi­­lărei. Suntem legați cu viața pămâneas­­că de planul de jos, cu rădăcini dânci în inima pământului, dar sun­­­­tem legați cu sufletele și de­ planul superior, cu năzuință nebiruite spre soare, pentru că, dacă­ mergem pe pământ ca viermii, străbatem totuși văzduhurilor ca vulturii. Cu alt prilej vom expune mai pe larg paperele oamenilor superiori des­pre problema celeilalte vieți. Deocamdată, constatăm cu bucu­­­rie o interesantă evoluție, în domeni­ul moral, a bunei amărâte de atâta materialism. Când vălul Isidei nu va mai ascun­de adevărul firesc al spiritului, oame­nii nu vor mai fi nedumiriți și scep­tici ca Maeterlinck, ci vor crede pro­fund în realitatea destăinuirilor divi­ne — după cum cred astăzi Rudolf Steiner și Edouard Schuré. Leonthi Iliescu Berthelot, Taine, ultimul fusese teore­ticianul realismului, naturalismul a găsit în Zola expresiunea sa adevă­rată. El nu numai în romanele sale,­ dar și în câte­va lucrări de critică ca ș­i Romanul experimental vrea să de­monstreze că romanul trebuia să fie un fel de proces verbal al artei pe care romancierul 'l pune sub ochii cetitor­­ului. Intr'un cuvânt toată operația unui roman trebuie să se reducă în a­­leger­ea tipurilor din natură,, de, a sa studia mecanismul lor sub influentă schim­b­ari­lor m­e­di­u­lu­i î­m­prej­muitor. Două legi sunt mai ales dragi scri­itorilor naturaliști: Legea influenței, mediului și Legea creditatei, conform cu care cauza simțurilor și a emoțiilor este de natura fisiologică. Aceste legi au și sugerat lui Zola seria lui de ro­mane cunoscute sub acel al familiei Rougon-Macquart, care este istoria u­­nei întregi familii care are multe par­ticularități psihologice și fisiologice și care sunt datorite aceleași heredități. La început Zola, a avut mulți admi­­rator și elevi, formând așa zisul grup de la Medan (reșe­dința de vară a scri­itorului). Din acest grup au făcut par­te Leonii enrique, Paul Alexis, J. H Huysmans, Maupassant, dar în urmă ei s-au despărțit de Zola și au căutat să-și individualizeze operile. Tot sub influența lui Zola a­u fost scriitori B. l­od, L. Descaves, C. Lemon­ier J. Lo­­rain, Abel Hermant, Paul Adam, fra­ții Rnsny, P. Margueritte și O. Mir­be­au. Mare influență a avut Zola și școa­la lui naturalistă și asupra literaturei străine germane, engleze și ruse. Dar după 1890 influența lui dispară poate și din cauză că el însuși înce­­­tează de a fi fanaticul susții­tor din trecut al naturalismului. Pe de altă parte după această epocă se petrece și cu știința a tot­puternică o schim­bare. Ea care făgăduise totul și în care se pusese toate nădejdile, începe să șovăiască. Se vorbește chiar de fa­limentul ei. Puterea pozitivimului și naturalismului cade. Apar cărți după cărți care avansează noui tendințe Cartea lui Vogue .,Romanul rus" arată Franței intelectuale noui ori­zonturi. Paul Bour­get publică :,Disci­polul“ care lovește în învățămintele lui Taine, care fusese propagandistul celui mai sincer positivism. .­.Poesia simbolistă și romanul psiho­logic au precădere, naturalismul slă­bește și lasă loc realismului mai paci­fic, mai tolerant, mai puțin ambițios. Cartea d-lui Martino arată toată a­­ceastă evoluție a naturalismului bine înțeles cu multe detalii făcând să trea­că sub ochii cetitorului una din cele mai in­tresa­nte epoce literare și evo­când nume de scriitori care ne sunt încă vii în memorie, iar mulți din ei sunt și astăzi dintre cei mai cetiți. Dr. I. Dascian Mizmi francez — Cu prilejul unei cărți despre el — Se pare că este așa de îndepărtat și totuși unto din cei mai bătrâni din ge­nerația noastră am trăit sub influen­ța lui. E vorba de curentul naturalist în literatură. De curentul acesta se leagă numele unei întregi pleiade de scriitorii — mai ales francezi — cu care am petrecut adolescența și tine­rețea noastră. Și am vom exagera da­că vom asrime că la noi și în prezent reprezentanții ci vază a naturalizmu­­lui francez sunt en vougue. Romanele lui Zola abea acum încep să fie tra­duse in române­ște , noi n’am cetit de­cât pe Germinal în românește, la a­­cea epocă nu era nimic tradus din Zola și-l citeam în original. De aceea bine a făcut profesorul francez P. Mar lino­de a schițat într’o lucrare tot ce se știe despre Naturalism­mul francez i) căci cartea sa, întitu­lată așa și apăruta anul ,acesta în edi­tura lui Armand, Collin la Paris, um­ple un gol in literatura critică euro­peană. Naturalismul reprezintă tendința care a domnit în romanul și drama franceză după 1870, sub a treia Re­publică, în perioada dintre triumful pozitivismului spiritual și cultul feti­­șist pentru științe. Conform cu defini­ția lui populară, naturalismul, trebuia să fie cea ce era și realismul: reprodu­cerea naturii. Influențat de reprezen­tanții ști­ni­lor și ai filosofiei positive ca Auguste Comte, Claude Bernard, 1) La natural­ism: franca­is (1870-1895) Isar M. Martino, Armand Lollin, Floris 1923.

Next